Familia, 1901 (Anul 37, nr. 1-52)

1901-01-14 / nr. 2

14 FAMILIA Anul XXXVII. din părţile inferioare ale Munţilor­ Apuseni. Acest din urmă a publicat o „Culegere de cele mai fru­moase poveşti“ (Braşov 1891.) Iar din Banat notăm colecţia de „Poveşti“ a învăţătorului Gheorghe Gă­­tană (Gherla 1893.). Din partea învăţătorului din Săcele Dometiu Dogariu s’a făcut chiar încercarea de-a întemeia o bibliotecă de poporalisare a basmelor şi (la anul 1898) a scos vre-o 10 broşurele ieftine de povestiri uşoare, pe cari înse nu le-a continuat. O importanţă specială trebue să atribuim înse activităţii lui G. Bodnariu, care în foiletoanele de duminecă ale „Tribunei Poporului“ publică legende despre flori, animale şi serbători, apoi fabule şi cre­dinţe din poporul român. Scurt şi concis cum sunt scrise, aceste legende dovedesc multa pricepere a ace­luia ce le-a adunat şi sunt un material de mare preţ pentru ştiinţă. Aceştia ar fi muncitorii principali pe terenul presei poporale. Poveşti singuratice s’au mai scris, cari înse nu pot cădea sub o apreciare generală. De încheere nu putem lăsă nemenţionată re­editarea de cătră librăria N. Ciurcu din Braşov a celebrei colecţii de poveşti orientale „Halima sau o mie şi una de nopţi“, operă tradusă din nemţeşce de Ioan Barac, apărută mai întâi la 1836—1840, iar acum în a doua ediţie la 1898, în 4 volume 8°. 2. Trecem acum la poesia poporală. Materialul este atât de vast, încât va trebui să ne restrîngem la strictul necesar, pentru a face o icoană a celor publicate. Şi aici avem atât colecţii de versuri în volum, cât şi resieţite prin foiletoanele ziarelor, unde au fost publicate fără îngrijire deosebită din partea redactorilor. Colecţionatori au fost mulţi şi unii dintre ei chiar foarte dibaci, ştiind ce să aleagă şi cum să observe şi interesul ştiinţei, menţinând toate notele originale ale poesiei poporale, în fruntea tuturora a muncit şi a îndemnat la muncă profesorul de la Caransebeş, Enea Hodoş, care în acest deceniu ne-a îmbogăţit literatura cu trei colecţii de versuri din popor, toate­ trei din Banat şi cu menţinerea relativă a dialectului. Aceste trei co­lecţii sânt: „Poesii poporale din Banat“ (Caransebeş 1892), „Cântece bănăţene“, „Cântece cătăneşci“ (apărute in „Biblioteca Noastră“.) Asupra valorii poesiei noastre poporale s’a scris mult. Voi insistă aici, din incidentul colecţiilor lui Hodoş, numai asupra unei părţi a ei, care in timpul din urmă a fost mai mult îmbrăţişată, — asupra ra­­murei cântecelor noaste militare sau cătăneşci, cari sânt o specialitate a Românilor de-aici, devenite ast­fel prin raporturile noastre de rasă şi politice. Serviciul militar la noi, cu caracterul său in­ternaţional, e socotit de ţăranul român ca o înstrăi­nare silnică a lui de la vatra părintească şi ca un pericol individual. Cu toată voinicia flăcăului român, — căci e reputat de cel mai abil soldat austriac,­­ imaginaţia îl torturează, ea-l sboară acasă, la pă­rinţi, la iubită, la ţarina cu vitişoarele sale şi la leagănul copilăriei. El îşi trăieşte tocmai vârsta pu­bertăţii, anii cei mai plini de viaţă, cari invită la iubire, când de­odată se simte smuls din mijlocul­tatea“ din 1894. Numerele de duminecă, şi în urmă câteva bro­şuri apărute la „Aurora“ în Gherla,­­ Ad Catană, vecii şi „Dreptatea“ nr. 86 din 1894 şi nr. 74 din 1895, visurilor juvenile, aruncat între streini şi supus unui regulament sever. Ce e mai natural, decât ca viaţa lui să fie continuă nemulţumire, o neînţelegere a impor­tanţei serviciului seu, o naivă şi nesfârşită nostalgie, — cu atât mai mult, că noţiunea genuină de patrie şi patriotism nu se poate desvolta in mod clar în mintea sa, date fiind relaţiunile noastre politice. Şi cu acest substrat psihologic se nasc apoi sutele de cântece, în care sufletele mai impresionabile crista­­lizează tot ce simt în anii de viaţă militară. Putem distinge următoarele motive principale în aceste cântece. Mama este isvorul lor cel mai îmbelşugat. Flă­căul român e puiul mamii cel resfăţat, cu deosebire când e frumos şi voinic. De mamă se şi desparte mai întâi şi mai cu greu. Când pleacă sub drapel, el îşi ia astfel rămas bun de la mamă-sa: „Me duc mamă în cătane, Tu remâî şi spală haine, Le spală în lăcrimele, Le uscă pe gard­u rele, Tot în dor şi tot în jele.“ Iar ajuns între streini, prin Bosnia sau (mai de mult) în Italia, îşi aduce aminte de mamă-sa şi se tânguieşte astfel: „Amărîtă turturea Să me treci Italia, Să me duci în ţara mea, Să mai ved pe maică-mea, Amărîtă, jăluită, Lacrimile jos îî pică.“ Foarte adese­ori unse fiul îşi blastemă pe ma­mă-sa cea dulce, pentru că l-a făcut „frumos, Neam­ţului de bun folos“, mai bine să-l fi făcut un piper­nicit sau o fată, ca să nu-i fie dat a gustă pânea streinului. Iubita vine in rândul sentimentelor, imediat după mamă. Durerea de-a se despărţi de aceea, cu care a petrecut atâtea zile la câmp, atâtea seri la şezătoare şi dumineci la horă, îl apasă greu pe săr­manul ostaş, mai ales că n’o s’o mai vadă 3 ani. Iar „Trei ani e vreme lungă, Cine poate să-î ajungă“ ? . . . ş-apoi cine ştie, dacă se va întoarce vre-odată, căci : „Mândro, unde mergem noi, Nu e iarbă, nu e greu, Numai sânge până ’n brâu.“ Despărţirile intre ei se fac de obicei, cu jură­mintele solemne, că-şi vor păstră iubire până la re­vedere. Iată cum se reoglindează aceste momente în cântecele cătănesei: „­ Tu de duci, netea sărace, Eu cu dorul teu ce-oi face“ ? —„Tu îi face mândru bine, Că înima mea-ţi remâne, Ia-o tu şi-o pune bine, Ş-o sădeşce în grădină, In grădină, la umbriţă, Şi-i du apă în guriţă.

Next