Femeia, 1956 (Anul 9, nr. 1-12)

1956-01-01 / nr. 1

CRISTIAN SIRBU X xpa?'eu prtaz t' acea&mtâ in anii de ucenicie, Pe-o stradă obscură de periferie, Trecea un vînzător de dalii roșii Și alte flori cu rochie-albastră, aurie. Era un om înalt cu gîtul lung. Striga în gura mare, îndrăgostit De marfa lui strălucitoare: — Frumoaseeee... ce mai flori! Aceste vorbe colorate Sunau prin curţi ca un poem Al vînzătorului boem Şi-n mine-au rămas- adine săpate Ca o nepreţuită bucurie Din depărtata mea copilărie. Întîmplător trec azi din nou pe-acolo Şi văd că alta, e periferia. S-au înălţat uzine, fabrici. Şi cum ciudată uneori mi-i fantezia: Parcă-un coş de fabrică leit e Ca vechiul vînzător de flori. E-nalt, cu gîtul lung. Şi strada-i plină azi de fete. De la „Tricotajul“ şi „Textila’, Şi toate-s bune de iubit, de ridicat de subsuori. Iar coşul din-nălţimea lui senină Priveşte, către fete, de sus ca spre-o grădină Și liric parcă strigă-n gura mare. Din dreptul unor cîlfi bălai de nori. Ca vînzătorul acela, ndrăgostit de soare: —Frumoaseeee... ce mai flori! Fetele l-aud, de bună seamă, Că rîd. Dar dintre toate Doar eu pricep mai bine-aceste vorbe Că le am în inimă săpatei VIRGIL TEODORESCU (%fiind umaze de Pămînt vristat de singed oseminte, Cutremurat de răsmeriţe lungi, In fructul greu la care azi ajungi Musteşte seva luptelor fierbinte. Un pom de iarnă iată-l, în piaţă, uriaş! Nu în odaia-nchisă, ci-aici, în larga piaţă. Aşa cum trunchiul ţării a izbucnit la viaţă . Pentru copii se-nalţă şi bradul în oraş. Noi de pe dîmb privit-am în seară, pe cîmpie. Cum împlîntau tractoare cuţitele de plug. A făurit partidul, pentru acest belşug. Pe cîmpurile ţării o nouă geometrie! Peste pămîntul romînesc cei hotărîţi în viaţă hotărăsc. Partidul hotărăşte, şi hotărirea e, pe loc, nădejde. In odaia mea nouă e bine şi cald, Foc şi iubire in orice perete-i, Mingii pereţii frumoşi, şi in ei Simt parcă mîinile moi ale fetei. Atunci poeţii văd în vis un bărăgan de aur larg deschis, văd turme de mioare, herghelii. Şi-aşa cum astronomii cu lunete privesc spre-ndepărtatele planete poeţii văd în anul 2000. Carpaţii s-au împresurat cu al ştubetelor plăcut cîntat, curg apele-n cascade şi, la fel, cascade curg cu şarje de oţel. Se urcă schele, către stele, şi poduri leagă maluri şi visări, şi fericirea creşte-n patru zări din întocmirea visurilor mele. O! Poezia hotărîrilor e-o poezie despre viitor. Şi strig ca Archimede, peste ţară, să nu te-atingi de-aceste cercuri, fiară Mii de cărămizi au trecut prin mîinile ei, Zeci de case a clădit cu odăi minunate, Ochii ei sînt jucăuşe sântei. Părul ei — aur, unduind peste spate. Al. ANDRITOIU