Femeia, 1966 (Anul 19, nr. 1-12)

1966-01-01 / nr. 1

Tudor Arghezi Cu toate că zice-mi-se — pardon! — scriitor, membru — nu vă supăraţi — al Academiei şi — mă rog dumi­­tale! — autor şi prin derivaţie — vai de mine! oarecum lingvist, intrucit mă zbengui şi eu de-a limba învă­ţaţilor calificaţi pentru interesele superioare şi secrete ale limbii, nu m-am învrednicit, în 60 de ani de silabisire, de virgule şi puncte, să număr cuvintele scrise şi vorbele noastre. îmi rezerv această sublimă plăcere pentru zilele de pensionare defi­nitivă, cînd omul inteligent, întors la frăgezimea copilăriei, începe să numere muştele şi să întindă pe plapumă damele, fanţii şi birlicii pentru pasenţă. Totuşi, mi-am format pe nesimţite părerea că majoritatea cuvintelor sunt... feminine. Din problemă în problemă, spiritul didactic se întreabă: de ce? Foarte simplu, din galanterie, care în­semnează ce spune dicţionarul: „politeţe şi amabilitate, faţă de doamne" şi, bineînţeles, şi de domnişoare. E bine ştiut că întîi şi-ntîi au 9­9 fost bărbaţii, primul bărbat singuratic, posac şi neînsurat fiind Iehova, cu care mai tîrziu, mult mai tîrziu, indiferent de calendare, a stat de vorbă, faţă-n faţă, cel dinţii, Moisi, făcătorul-a-toate, încă prea puţin poliglot, înţelegînd numai trei limbi clasice, latina, greaca şi ebraica, în care a şi vorbit întîiul advocat şi legiuitor din omenirea viitoare. Intr-o zi de odihnă, jucîndu-se de-a gogoloaiele de pămînt între degete, marele Iehova a nimerit să-l înjghebe pe Adam şi, după aceea, în loc de unul au fost doi holtei singuratici. Uitîndu-se unul la altul, simţeau că le cam lipseşte ceva, încă neînchipuit anume ce. Dar e destul să-ţi vie o problemă că o şi dezlegi. S-au jucat amîndoi cîtva timp în haosul gol şi s-au pomenit că le iese, în carne şi oase, dintre gogo­loaie, femeia. Graţioasă, oacheşă, despletită, cu aluniţă în colţul gurii, fata era, după spusa lui Adam, care cam rupea şi vreo două vorbe franţuzeşti, „delicioasă". Luînd-o brutal de braţ, cum îi e firea, Adam i-a cerut bătrînului învoire: „Te las tot singur, dragă tată, că eu mă duc cu Eau. Şi s-a dus cu ea. Unde, nu se ştie, de cînd toate neamurile pămîntului pretind că întîia pereche de oameni ar fi venit din parcurile paradisului, de-a dreptul în ţara lor. Acum, că pe acolo mai erau şi niscai piersici interzişi pentru uzul exclusiv al proprietarului, şi un şarpe, lucrul nu e de mirare, fiind ca nişte accesorii de pictură religioasă, unde subiectul nu refuză pre­zenţa cîte unui căţel. Destul că, de atunci încoace, graţioasa fiinţă nouă a servit de model şi că proaspeţii tineri logodnici l-au imitat cum s-au priceput mai bine. S-au perindat apoi (după Moisi), aglomerîndu-se, advocaţi şi legiuitori, care de care mai năzdrăvan, la bară, în adunări, pe tronuri, în amvoane, la catedre. Dar tocmai din înmulţirea lor s-au ivit, pe lingă apărătorii drepturilor femeii, grămăticii feminizatori ai limbii, poezia gingăşiei. Viaţa, înainte de toate, e la feminin. Holdele, apele, stelele sunt feminine. Noaptea, ziua, feminine, dragostea, mintea, casa, grădina, lunca, floarea , feminine. Munca şi plinea, mila, tihna şi bucuriile păcii sunt feminine. Mii şi mii, zeci de mii, sute de mii de feminine, ca şi cum lumea e locuită numai de nimfe, de naiade şi mame... Ba mi se pare că-i chiar aşa...

Next