Femeia, 1966 (Anul 19, nr. 1-12)
1966-01-01 / nr. 1
Tudor Arghezi Cu toate că zice-mi-se — pardon! — scriitor, membru — nu vă supăraţi — al Academiei şi — mă rog dumitale! — autor şi prin derivaţie — vai de mine! oarecum lingvist, intrucit mă zbengui şi eu de-a limba învăţaţilor calificaţi pentru interesele superioare şi secrete ale limbii, nu m-am învrednicit, în 60 de ani de silabisire, de virgule şi puncte, să număr cuvintele scrise şi vorbele noastre. îmi rezerv această sublimă plăcere pentru zilele de pensionare definitivă, cînd omul inteligent, întors la frăgezimea copilăriei, începe să numere muştele şi să întindă pe plapumă damele, fanţii şi birlicii pentru pasenţă. Totuşi, mi-am format pe nesimţite părerea că majoritatea cuvintelor sunt... feminine. Din problemă în problemă, spiritul didactic se întreabă: de ce? Foarte simplu, din galanterie, care însemnează ce spune dicţionarul: „politeţe şi amabilitate, faţă de doamne" şi, bineînţeles, şi de domnişoare. E bine ştiut că întîi şi-ntîi au 99 fost bărbaţii, primul bărbat singuratic, posac şi neînsurat fiind Iehova, cu care mai tîrziu, mult mai tîrziu, indiferent de calendare, a stat de vorbă, faţă-n faţă, cel dinţii, Moisi, făcătorul-a-toate, încă prea puţin poliglot, înţelegînd numai trei limbi clasice, latina, greaca şi ebraica, în care a şi vorbit întîiul advocat şi legiuitor din omenirea viitoare. Intr-o zi de odihnă, jucîndu-se de-a gogoloaiele de pămînt între degete, marele Iehova a nimerit să-l înjghebe pe Adam şi, după aceea, în loc de unul au fost doi holtei singuratici. Uitîndu-se unul la altul, simţeau că le cam lipseşte ceva, încă neînchipuit anume ce. Dar e destul să-ţi vie o problemă că o şi dezlegi. S-au jucat amîndoi cîtva timp în haosul gol şi s-au pomenit că le iese, în carne şi oase, dintre gogoloaie, femeia. Graţioasă, oacheşă, despletită, cu aluniţă în colţul gurii, fata era, după spusa lui Adam, care cam rupea şi vreo două vorbe franţuzeşti, „delicioasă". Luînd-o brutal de braţ, cum îi e firea, Adam i-a cerut bătrînului învoire: „Te las tot singur, dragă tată, că eu mă duc cu Eau. Şi s-a dus cu ea. Unde, nu se ştie, de cînd toate neamurile pămîntului pretind că întîia pereche de oameni ar fi venit din parcurile paradisului, de-a dreptul în ţara lor. Acum, că pe acolo mai erau şi niscai piersici interzişi pentru uzul exclusiv al proprietarului, şi un şarpe, lucrul nu e de mirare, fiind ca nişte accesorii de pictură religioasă, unde subiectul nu refuză prezenţa cîte unui căţel. Destul că, de atunci încoace, graţioasa fiinţă nouă a servit de model şi că proaspeţii tineri logodnici l-au imitat cum s-au priceput mai bine. S-au perindat apoi (după Moisi), aglomerîndu-se, advocaţi şi legiuitori, care de care mai năzdrăvan, la bară, în adunări, pe tronuri, în amvoane, la catedre. Dar tocmai din înmulţirea lor s-au ivit, pe lingă apărătorii drepturilor femeii, grămăticii feminizatori ai limbii, poezia gingăşiei. Viaţa, înainte de toate, e la feminin. Holdele, apele, stelele sunt feminine. Noaptea, ziua, feminine, dragostea, mintea, casa, grădina, lunca, floarea , feminine. Munca şi plinea, mila, tihna şi bucuriile păcii sunt feminine. Mii şi mii, zeci de mii, sute de mii de feminine, ca şi cum lumea e locuită numai de nimfe, de naiade şi mame... Ba mi se pare că-i chiar aşa...