Femeia, 1972 (Anul 25, nr. 1-12)
1972-01-01 / nr. 1
AU SOSIT • în circuitul energetic naţional, o nouă salbă de hidrocentrale • în căutarea statorniciei la migratoarele familii • A fi soţie de constructor - examen de dragoste şi tărie De la Porţile de Fier, de pe Lotru, de pe Valea Uzului, de la Bălan..., din multe alte locuri cu noi rezonanţe în geografia ţării, de doi ani încoace sosesc pe Someş constructorii. Au venit să-i zăgăzuiască apele. E rîndul lui să dea lumină! Al Someşului Cald, al Someşului Rece, al Crişurilor, al lavei, al puzderiei de afluenţi, de rîuleţe şi pîraie ce scaldă şi străbat Apusenii. La un loc lucrările de aici sintetizează: Amenajarea hidroenergetică a Someşului — obiectiv al actualului cincinal, care îşi va aduce cota parte la cele 58—60,8 miliarde de kilowaţi-oră ce se vor produce în ţara noastră la sfîrşitul lui 1975, care va mări substanţial producţia şi consumul de energie pe locuitor — acest indice de esenţă al nivelului de civilizaţie şi progres în epoca contemporană, ceea ce ne va situa la un nivel comparabil cu ţările dezvoltate ale lumii. Singură Hidrocentrala de la Mărişelu va avea o putere instalată de 220 MW, plasîndu-se în circuitul grupurilor de centrale cu puteri unitare mari. în fapt, Complexul hidroenergetic de pe Someş înseamnă mult mai mult, reprezintă la cota lui finală — anul 1975 — trei lacuri de acumulare şi tot atîtea baraje; o salbă de centrale electrice, aproape 60 km — cît distanţa Bucureşti-Ploieşti — de galerii subterane prin care se vor rostogoli apele spre lacuri şi turbine; vetre de sat strămutate şi construite altele, model de sistematizare şi urbanizare; sute de kilometri de şosele şi drumuri noi, spectaculos căţărate pe munţi, iar toată această parte a Apusenilor încă o bază turistică... Cu un «cap» spre Cluj şi altul spre Oradea, cu ramificaţii laterale de zeci şi zeci de kilometri, şantierul, rostul lui, mai înseamnă captate bob cu bob preţioasele ape — mările artificiale de-aici vor închide peste 300 milioane metri cubi de apă — pentru a sătura setea industriei moderne a celor două mari oraşe, dar şi setea oamenilor; mai înseamnă fertilizarea prin irigaţii a sute de hectare de pe valea Someşului; mai înseamnă a opri bezmeticele ape să se reverse cu iraţionale curgeri cînd albiile lor se umplu... Aşadar, constructorii au venit şi au început lucrul. Alţi ani de muncă încordată, de creaţie, de efort. Alţi ani de stabilire pe aceste meleaguri. La cîţiva ani — prin raţiunea lucrurilor, prin misiunea lor, prin datoria lor — constructorii se stabilesc altcumva, îşi desfac şi refac ciclic casa şi «vatra». Pleacă şi vin, vin şi pleacă cu familii cu tot. Aduc cu ei casa şi masa, fireşte, iluziile şi speranţele, visurile şi împlinirile, tot ce-i omenesc. Aduc statornicia. Sunt aici, de-a lungul văii, printre munţii Gilăului, aproape 4 500 de constructori. Număr încă neîncheiat. Vor mai veni... Jumătate, chiar mai mult de jumătate sunt familiști. Au populat locuri altădată neumblate, pe o rază de 80 km. Treisprezece colonii — acele microorașe ad-hoc ridicate uimitor de repede, baracă după baracă, din plici de lemn prefabricate — au refăcut la fel de repede o «comunitate», marea familie din miile de familii... Am poposit cîteva zile pe Someş tocmai ca să căutăm statornicia la migratoarele familii de constructori. Și am găsit-o pretutindeni, în biografiile, în faptele şi sentimentele oamenilor... (Continuare în psg. 10)