Femeia, 1989 (Anul 42, nr. 1-11)
1989-01-01 / nr. 1
Chemarea mamei Cînd un copil spune cu glasul sau gingaş .,mămica mea", cu acel dulce alint mustind de iubirea sa nemărginită şi curată pentru o fiinţă mai luminoasa ca soarele, mai necesară ca aerul, cind chipul său înfloreşte de dragoste şi bucurie, atunci..., ei bine, atunci se petrece cea mai minunată clipa a vieţii, triumful întregii firi. Că nu-i vorbă mai incărcată de adevar ca aceea ca la chemarea sufletului de copil, prin puterea iubirii sale ar trebui ca şi pietrele să audă şi să se mişte din loc... Cu o asemenea convingere, cu astfel de ginduri a pornit la drum, printre nămeţi de zăpadă, o profesoară de limba şi literatură română, pe nume Elena Stoica, din Slobozia. Era inca tulburata de un fapt ce se petrecuse doar cu o zi înainte, cind le dăduse elevilor de scris o compunere pe tema „Mama mea" Trecind ea printre bănci, a observat o fetiţă care privea foaia albă de caiet şi nu scria nimic. S-a oprit lingă ea, a aşteptat o clipă, apoi, aplecindu-se lingă urechea ei, a întrebat-o şoptit de ce nu scrie. „Eleva, timida, a ridicat ochii înlăcrimaţi către mine, şi cu un oftat de om mare m-a spus ca ea n-o cunoaşte pe mămică ei. Ca să-mi ascund tulburarea, i-am zîmbit mîngîietor, statuind-o să scrie despre fiinţa pe care o iubeşte ea cel mai mult. In acel moment, relateaza profesoara, chipul fetei s-a luminat şi a început să scrie cele mai înflăcărate cuvinte de iubire şi recunoştinţă pentru Mamia luliana". De-aici, de la aceste rînduri, scrise de o copilă, a pornit o poveste frumoasă, întimplâri ce au declanşat emoţii şi bucurii unice, de-o viaţă. Şi toate s-au petrecut ca-ntr-un basm cu zîne bune, dar şi cu mame vitrege, cu fapte de laudă şi cu o izbîndă de neuitat Căci fiind această inimoasă profesoară şi responsabila Clubului „Femina" al Comitetului municipal al femeilor Slobozia, ce s-a gindit, ia să puna in discuţia femeilor, a celor necăsătorite, dar si a tinerelor mame, o astfel de compunere a unui copil, crescut departe de mama sa, care l-a născut, departe de căminul părintesc. Zis şi făcut Multe ginduri şi idei au fost rostite cu acel prilej şi, la propunerea Elenei Stoica, mai multe femei au vizitat Casa de copii, unde au făcut cunoştinţă cu „mama Iuliana", unde au stat de vorbă cu copiii, fiecare cu puterea ei sufletească de a ţine loc de mama macar pentru cîteva momente. .Aici am fost foarte impresionată — ne spune profesoara — de climatul de mare familie pe care «mama Iuliana» îl întreţine în jurul celor o sută de copii pe care-i creşte frumos, cit mai asemănător vieţii fireşti dintr-o casă părintească. Am privit copiii care se jucau veseli în curte, in grupuri după virste, supravegheaţi de surori şi educatoare. M-am aşezat pe o bancă şi o fetiţă s-a apropiat de mine. Am mîngîiat-o pe obraz şi ea şi-a înălţat minuţele să ma cuprindă pe după gît Am ridicat-o în braţe şi ea şi-a lipit obrazul ei catifelat de a! meu, şoptindu-mi: »Mamico, te rog să ma iei acasă»... Atunci, răvăşită de durere şi duioşie, am luat-o de mină şi m-am plimbat cu ea prin grădină, apoi am cerutmamei Iulia“ cîteva date despre Floricica, aşa cum am numit-o, pentru că avea ceva din gingăşia unui ghiocel ivit din zapadă, biruitor, către lumină. Dacă, măcar, unele mame ar veni sa-şi revadă copilaşul dat cu ani in urmă la Casa copilului, dacă ar încerca o asemenea clipă de întîlnire n-ar găsi oare puterea şi mijloacele să-şi ia copilul, ca pe cea mai reală şi adevărată bucurie a vieţii? Căci, la o adică, orice om normal poate să-şi dea seama ca un copil, copiii in general nu sint deloc o piedică in mersul vieţii, dimpotrivă, ei ne întreţin mîndria şi vigoarea de a lupta să devenim mai buni, mai valoroşi, in aceasta idee, am pornit o acţiune a Clubului »Femina» sub genericulCtitoria de suflet, copiii». Mai intii am organizat o masă rotundă, la care am invitat eleve din clasele terminale, tinere mame, muncitoare, necăsătorite, medici, pedagogi, jurişti. Dezbaterea s-a polarizat in jurul problemelor legate de rolul copiilor în consolidarea şi armonia familiei tinere, a dragostei părinteşti răsplătite de frumuseţea şi gingăşia copiilor. De altfel, deşi n-o ştiu, tinerii presimt şi caută această demnă împlinire a vieţii, copiii, cei ce fixează şi fac să fie mai trainice legăturile dintre părinţi, instaurind în orice casa un climat tineresc, optimist". Astfel, în urma acelei activităţi a Clubului „Femina", cele discutate acolo s-au răspîndit, iar cazul concret al Floricăi a înduioşat multe inimi. Şi n-a trecut o luna de zile, că ceva din acea chemare a mamei a ajuns chiar în sufletul celei ce cu patru ani în urmă, într-un ceas greu poate pentru tinereţea ei, îşi lăsase fiica, abia ivită pe lume, la Casa copilului. Sufletul de mamă a vibrat, aşadar, la rugămintea Floricăi, şi a determinat-o să treacă pe la Casa copilului, pindind mai întii, de departe, jocul copilăresc, apropiindu-se apoi şi recunoscînd-o imediat pe minunea ei cu ochi de azur şi cîrlionţi aurii. Cînd şi-a lipit obrazul ei de petală de trandafir de cel al femeii numită cu supremă dragoste „mămică mea" s-au înfiorat parcă pină şi iarba şi pietrele... Apoi, fericite, mamă şi fiică, au plecat de mină acasă CONSTANTINA CARANFIL Micuţa Anca Sirbu, fericita in braţele mamei tale S.O.S. — SCRISORI Primul gînd care i-a răsărit in mintea răvăşită pentru cîtva timp a fost: „Trebuie să plec. Acum1" Rupse o foaie dintr-un caiet,şi scrise la repezeală un bilet. Începu să-şi stringă lucrurile, cu iuţeală, dar gesturile i se încetineau, erau din ce în ce mai dezlinate, mai moi, se împiedica la tot pasul. Cind yala s-a trîntit în urmă, scria „Sfîrşit" unui timp fericit din viaţa ei, doi ani de iubire, ce-au zburat cu iuţeala luminii, înaintea ochilor nu-i mai rămăsese acum decit fuga şi teroarea propriei conştiinţe. Hotărirea de a-l părăsi a venit rapid şi firesc imediat ce a aflat adevărul, n-ar fi conceput să continue viaţa alături de un bărbat însurat, care ascunsese acest lucru faţă de toată lumea, declinîndu-şi o stare civilă falsă. Oricît de mult l-ar iubi, nu-i poate ierta minciuna şi, odată ce a aflat că are o soţie şi un copil mic — mai ales pentru acesta, care n-ar putea să înţeleagă „de ce nu mai vine tata" —, îi va da posibilitatea să se reîntoarcă spre familia sa Şi cum să mai priveşti un astfel de om în lumina ochilor, un om pentru care şi-ar fi dat şi viaţa, în care a avut atîta încredere... Dacă ar fi ştiut de la început, poate nu l-ar fi iubit mai puţin, dar ar fi făcut-o fără speranţa Şi planurile de viitor pe care şi le faceau, doamne, ce minciuna.. „Ne vom căsători după ce termin stagiatura şi plecăm in altă parte". „Cum de nu-i tremura glasul, cum de urechea ei n-a sesizat nici o notă falsă?... Cum să accepţi să trăieşti lingă el mai departe, cu suspiciunea că nu însemni decit un intermezzo?... Poate că el cu bunăştiinţă o fi programat ,durata" iubirii. Şi-o fi spus: „Ce trăieşte o iubire, nu definitiv? Un an, doi, trei şi, pe urmă, om mai vedea.." Toate aceste ginduri i se roteau în creier cu înverşunare, ca într-un carusel, obsedant, aceleaşi şi aceleaşi, izbindu-se între ele, asurzind-o. Dacă va mai avea puterea, deşi se ştie o fiinţă tare şi echilibrată, se va ridica din hăul în care alunecase, va înnădi viaţa la un capăt, departe, acolo, în locul neştiut de nimeni spre care se îndreaptă acum. Din casa devenită „a lor" n-a luat nimic din ceea ce sar fi putut aminti de el şi n-a lăsat nici o urmă a existenţei ei efemere Ca şi cum cei doi ani n-au fost decit un vis frumos — chiar poate prea frumos ca să fie şi adevărat. în curînd, însă, avea să afle că ducea cu sine cea mai vie dovada a realităţii celor trăite — rodul iubirii lor. Vestea aceasta, care ar fi bucurat orice tânără femeie îndrăgostită, fericită a-i dărui omului A CIT TRĂIEŞTE O IUBIRE iubit un copil zămislit cu dragoste. pe ea, o viitoare mamă singură, a umplut-o la început de spaimă. îşi doreşte copilul. îl aşteaptă cu imensă iubire dar este îngrozită că va creşte fără tată. A „restituit" un tată, pierzîndu-l in acelaşi timp pentru propriul ei copil. Dumneavoastră ce părere aveţi? Veţi începe, poate, prin a o mustra — şi aţi avea dreptate: de ce n-a făcut totul să-l cunoască mai bine, de ce nu s-a sfătuit cu părinţii — orice s-ar spune, mamele au intuiţia lor —, de ce n-a insistat să-i cunoască părinţii, de ce a acceptat concubinajul, de ce a fugit fără a avea o explicaţie? Numai că toate aceste reproşuri arzătoare şi le face şi ea, cu inima sfişiată de deznădejde Şi, orice s-ar zice, e prea tîrziu acum pentru „de ce“-uri. Ce se mai poate face? Credem, dragă fată, că este necesar ca el să ştie că vei aduce pe lume copilul pentru ca, atunci cînd evenimentul se va produce, să vină să-i dea numele şi să hotărîţi împreună în ce mod va contribui la creşterea şi educarea lui. in cazul în care va dori să scape de răspundere (şi trebuie să iei un calcul foarte serios şi această,, surpriză", ştiind acum cu cine ai de-a face), pregăteşte-te să faci faţa unui proces de stabilire a paternităţii (martori, analize, termene, amînări, declaraţii, pledoarii), e drept, cea mai grea (şi niciodată presupusă) lovitură pentru amintirea scumpă a unei iubiri adevărate şi devotate, ce va trebui dezvăluită in amănunt şi aşezata pe balanţa justiţiei. Oricît ţiar fi de neplăcut să ajungi pînă aici, eşti obligată moral faţă de copilul tău — el trebuie să poarte numele tatălui său. După cum, cu atîta nefericire, te-ai convins, viaţa e mai complicată decit: „ne-am iubit, m-ai minţit, ne-am despărţit"... Şi trebuie luată odată şi-odată in serios! Marea lui înşelătorie este condamnabilă, dar la fel de reprobabilă este şi uşurinţa cu care ai acceptat viaţa in doi, fără a te gîndi la soarta ta şi a unui posibil copil, mai cu seamă. Iubirea (fie ea chiar cu mare) poate oferi doar circumstanţe atenuante. Credem că intîmplarea a cărei eroină ai fost te-a maturizat şi sperăm că vei găsi un om cinstit, aşa cum eşti şi tu, care să te aprecieze, şi împreună cu care să construieşti temeliile unui cămin curat şi adevărat Copilul tău, ca toţi copiii, are nevoie, are dreptul la o familie întreagă Deci, cit trăieşte o iubire? Adesea ea are vîrsta copiilor noştri! CRISTINA BĂITEANU