Femeia, 1992 (Anul 45, nr. 1-10)

1992-01-01 / nr. 1

DE LA O MINA left ADTA PUNCTUL NOSTRU DE VEDERE UN AN MAI BUN! Fac tuturor prietenilor revistei această urare din iarna copilăriei, în care am evadat, crezînd că-mi regăsesc speranţa. De adevar, ca şi de tine însuţi, nu poţi fugi, însă, nicăieri. Oriunde am ajuns, atît realitatea cit şi eu am rămas aceiaşi. Aşadar, un an mai bun? Da' de unde! Sunt încredinţat că 1992 va fi cu mult mai rău decit predecesorul. De aici această imensă ne­putinţă să mai sper? Nu numai de aici! Cînd gemeam striviţi de calcîiul dictaturii, vi­sam o altă lume şi o altă realitate. După Revolu­ţie le-am crezut posibile. Dar nici realitatea în care ne cufundăm­i, ca într-un labirint de pîclă, fără ieşire, şi nici lumea spre care călătorim — ori sîntem călătoriţi — nu sînt cele visate. Şi, atunci, dincolo de amărăciune şi de simţămîntul paralizant al inutilului se naşte, îngrozitoare culpabilitatea. Eu, tu, noi ceilalţi, de ce ne lă­săm tîrîţi spre unde nu vrem să ajungem şi în virtutea cărui ideal păşim ca orbii? Ce vin­­ avem noi? — va zice majoritatea cititorilor. Răspunsul l-a dat Dostoievski, şi la el nu se mai poate adăuga nimic: „Noi toţi sîntem vinovaţi de tot, şi toţi înaintea tuturor şi eu mai mult decit ceilalţi". Am fugit în iarna copilăriei, spre a-mi regăsi rădăcinile şi, poate, tăria. Căsuţa m-a primit sin­gură, rece şi cu aerul acela de obiect al nimă­nui. Toţi cei care îi dadeau viaţă au plecat aiu­rea sau sunt în cimitir. Tata surîde suveran și tî­­năr de pe cruce — el n-a mai apucat sfîrșitul războiului. Mama, cu un rictus amar, îmi cerce­tează, parcă, sufletul. în tot felul au amenin­țat-o, dar n-a vrut să se înscrie în colectivă. „Or să mă dea afară din serviciu" — îi ziceam. „Nu-i nimic, te întorci acasă, la pămînt". în spatele grădinii există un pîrîu adine, cu rîpă abrupta, taiată de ape, de care m-am temut toată copilă­ria şi mă torturează în coşmaruri. Ciudat, toc­mai pe buza lui înţeleg că nu-i totul pierdut; ro­mânul a trecut prin toate restriştile, nu s-a pier- VASILE TINCU (Continuare in pag. 4) • Ignorare intenţionat? Premie­rul britanic a fost aspru criticat pentru faptul că la alcătuirea cabi­netului său ministerial a ignorat cu desăvîrşire femeile, menționează „Die Welt“. Criticile au fost auzite şi, se pare, vor fi remediate, înain­tea alegerilor. Aud? • Stela Po­­pescu... contraatacă. După luni de absenţă (turnee etc.), Stela Po­­pescu, în tandemul cunoscut ca Arşinel (al cărui Pygmalion îl bă­nuiam de mult a fi soţul Stelei, Mi­­hai Maximilian, după mine cel mai inspirat textier al genului revuis­tic), la care s-a alipit şi îndrăgitul clovn... Anda Călugăreanu, revine pe scena Teatrului de revistă cu un spectacol de Cabaret politic. Genul are vechi tradiţii în teatrul de revistă interbelic. De unde au luat chiar şi refrenul spectacolului: „Şomer, şomer, şomer/ Fără ser­­vici, fără parale..." Orice asemă­nare cu realitatea contemporană nu e deloc întîmplătoare. • Perfor­manţă de Guinness Book? Oare faimoasa carte a recordurilor inso­lite va înregistra şi incredibila per­formanţă realizată de Julia Stella Cruz? Avertizată de Interpol, poli­ţia poloneză a prins-o pe tînăra columbiană (25 de ani) cu 450 kg de cocaină asupra sa. Unde? în stomac. Mare ţi-e foamea de bani, lume! • De ce ne (mai) este incă frică nouă, femeilor? în afară de „Singurătatea" invocată (neinspi­rat) de emisiunea „Veniţi cu noi pe­­programul doi", un microsondaj fulger printre telespectatoare ne-a furnizat încă cel puţin 10 răspun­suri. Iată-le: 1. Frica de şomaj; 2. Frica de ascensiunea imprevizibilă a preţurilor; 3. Frica de şefi, mai arbitrari ca niciodată; 4. Frica de sărăcie; 5. Frica de izolare; 6. Frica de eşec; 7. Frica de a-şi destrăma familia; 8. Frica de hoţi; 9. Frica de a-şi pierde pînă şi ultimul prieten într-o lume a duşmăniilor, invidii­lor, răfuielilor, intrigilor şi scenarii­lor; 10. Şi, în fine, frica supremă a mamelor, ce se va întîmpla cu co­piii lor, care plonjează într-o ase­menea lume lipsită de alt ideal de­­cît ZEUL BAN? • Citatul anului (ce-a trecut): în încheiere, permi­­teţi-mi s-o citez pe birmaneza AUNG SANG SUU KYI, cea mai proaspătă laureată a Premiului Nobel pentru Pace pe 1991: „Nu puterea e cea care corupe, ci frica. Frica de a-şi pierde puterea îi co­rupe pe cei care o deţin, aşa cum teama de efectele puterii îi corupe pe cei care îi sunt supuşi“. NIKI GEORGESCU Ninge iar, înalt şi egal. Şi mi se face dor de Ese­nin, ca de propria-mi co­pilărie. De cai cu zurgălăi şi sănii-nzăpezite-n uliţa mare a satului. Cu uluci aplecate sub povara zăpe­zii şi ţurţuri lungi agăţaţi de streşini. Amintirile au claritate doar în prima clipă a revenirii lor. Apoi contururile se ondulează, se dizolvă în umoarea acestui sentiment în miş­care. Ninsoarea - palimp­sest al memoriei... Dans al monadelor. Dumne­zeiască lăcrimare întoarsă pe pămînt ca să ne spele de toate păcatele de peste an. Lunecare în sine, ca-ntr-o oglindă din care nu mai poţi ieşi decît purificat. Vis mineral al vegetalului adormit. Nin­soarea cheamă totdeauna la tăcere şi interiorizare. Nu m-aş mai sătura con­­templînd spectacolul ză­pezii, ca de fără-de-saţul primei iubiri... lama, stările opuse coincid. Sevele se închid în rădăcini, pregătind mi­racolul învierii. Viaţa ridi­cată pe somnul morţii. Bucurie zămislită sub masca tristeţii. Dogoarea fiorilor de gheaţă... lama nu e doar un anotimp, ci o stare de spirit. Nu doar un „stadiu“, o „vîrstă“ a naturii, ci o dimensiune fundamentală a spiritului uman. Neprihană şi-ntoar­­cere în sine. Vîltori de alb, viscoliri de alb, întu­necimi de-atîta alb şi din­colo punctul de fugă al acestei stări - nădejdea într-o primăvară nouă, care să ne vindece defini­tiv cicatricile cataclisme­lor prin care­ am tot tre­cut. Acum ninge iar... înalt şi egal. GEORGE IANCU CARICATURA LUNII - Pe solul meu? O, nu! Nu-l văd nicio­dată in timpul me­sei. * #*, * EMANCIPAREA, ÎNCOTRO? Cuşca singurătăţii imaginîndu-ne formula ideala a pro­tecţiei sociale şi prin asta un cadru fes­tiv legislativ de mare generozitate pen­tru femei, sîntem obligaţi a gîndi unele particularităţi ale condiţiei biologice şi psihologice a femeii, care se constituie intr-un izvor de nefericire Aş putea afirma că, prin condiţia ei, o femeie este obligata a opta între cuşca singu­rătăţii şi cuşca sclaviei familiale. Există două alternative pentru femeia obişnu­ită, şi anume de a-şi consolida o poziţie socială superioară (prin studii, nenumă­rate renunţări şi competiţii), care-i oferă independenţă materială şi spiritu­ala faţa de barbat, sau de a accepta că­sătoria de pe o poziţie profesionala onorabilă, dar inferioară bărbatului, de­­dicîndu-se bunei funcţionări a acestui delicat mecanism care este familia Ideal ar fi ca şi cele două alternative sa se contopească şi armonia acestora ne-ar putea da definiţia fericirii. Din pă­cate, nu este aşa, mai ales într-o socie­tate ca aceea în care trăim noi, acum minuta de grave disfuncţii, de nevoi presante, elementare. Cînd problema vieţuirii se pune atît de dur, ca in aceasta iarnă româneasca, este evident ridicola problema emancipării femeii. Egalitatea femeii cu bărbatul a deve­­nit o lozincă ce ocoleşte termenii ade­văraţi ai acestei relaţii: da, femeia şi bărbatul sunt egali prin condiţia lor umană, dar egalitatea este un joc al di­ferenţelor şi compensărilor, nu un semn matematic, chiar statuat juridic. F­oate de aceea egalitatea celor doi parteneri aflaţi într-o relaţie familiala este pur in­dividuala și specifică. Oricît ar părea de ciudat și de do­mestic, prin anii 70, a apărut posibilita- LIANA BULIGAN (Continuare in pag. 8) 2 DE *.­.*• URM.

Next