Femeia, 1998 (Anul 51, nr. 1-12)

1998-01-01 / nr. 1

PUNCTUL NOSTRU DE VEDERE Un tren nuntit speranţa Se spune că singurul izvor cu apă vie, din care tre­buie să sorbi necontenit, spre a nu fi îngenuncheat în aspra bătălie cu viaţa, ar rămâne tot speranţa. Adevărul este că înţelepciunea asta n-a fost creată de răsfăţaţii soartei, ci de cei veşnic frustraţi şi amărâţi care, spre a supravieţui, au avut mereu nevoie de un panaceu exis­tenţial, capabil să le întreţină focul miraculos al unor posibilităţi iluzorii. De aici o lunecare, dacă vreţi, în fan­tastic, care a dat şi dă savoare traiului pe Pământ. Cred că nici nu ne dăm seama în ce măsură confundăm rea­litatea cu visul şi cât de mult trăim în poveste. Iubirea însăşi e o crudă şi fulgurantă speranţă, împlinirea ei, atât cât poate fi ea împlinită, depinzând, întotdeauna, de „celălalt". Nevoia de certitudine şi siguranţă te biciuie, însă, necruţător şi, de cele mai multe ori, atunci când bătălia este prea grea, omul eşuează, invariabil, tot în poveste. Ce este, în definitiv, credinţa în mântuire, în mântuirea prin jertfa altcuiva, chiar şi de esenţă divină, decât trans­ferarea spiritului şi a sufletului, de pe tărâmul realităţii, în cel al ficţiunii posibile ? Suntem creştini şi credem în Dumnezeu. La sfârşitul lui decembrie am sărbătorit Naşterea Mântuitorului şi ne-am purificat sufletele spre a trece, încrezători în noi şi în destin, cumpăna dintre ani. Oricât de mare ar fi însă speranţa, şi credinţa în binele suprem, realitatea ne doare atât de amarnic încât minunata cascadă cu poveşti a acestor zile aproape că s-a destrămat şi a fost înecată în mizerie şi spaimă. Cei mai mulţi dintre români o duc greu şi nu putem înghiţi cozonacul de Revelion când ştim că un număr nepermis de mare, dintre noi, n-au pe masă nici măcar pâinea cea de toate zilele. Chiar şi pomul de Crăciun şi de Anul Nou s-a pleoştit trist, sub el poposind pacheţele uneori mai mult decât simbolice. Perechile, cele unite sub simbolul creştin al cununiei, ca şi cele care visează acest miracol în doi, şi-au urat un an bun, deşi ştiu câte zile fără orizont le aşteaptă. Şi câte privaţiuni, în faţa mizeriei, chiar şi cele mai frumoase poveşti se destramă... Românii au dovedit că posedă un soi ciudat de spe­ranţă. Ei cred în promisiuni şi în asigurările ce li se dau că viaţa va deveni mai bună. Cred şi rabdă. Atât de mare este capacitatea de a răbda a românului, încât unii guvernanţi o iau drept îndobitocire sau prostie. Eroare gravă, întrucât s-a dovedit că această răbdare, poate nefirească, nu-şi eliberează din teribila presiune pe par­curs, ci ajunge la explozie. Pe care n-o mai poate opri nimeni, cu nimic. Sperăm să avem un an mai bun. Fiindcă răbdarea se apropie de capăt. Avem încredere că, optând pentru schimbare, am urcat în trenul care să ne ducă la ade­vărata destinaţie. Aceea care să salte România din noroi şi mizerie. Să-i ferească însă Dumnezeu pe inşii care au, cumva, de gând să împingă acest tron al reformei şi speranţei pe o linie moartă ! Chiar dac-o fac de voie sau fără de voie. Vrem să trăim şi în demnitate. Ne-am sătu­rat cu toţii s-o ducem din rău, în mai rău. Să credem, totuşi, că va fi bine. Să nu ne pierdem speranţa. La mulţi ani ! VASILE TINCU V___________ 1 4 I FEMEIA I V ă amintesc populara diagnosti­care a pesimismului şi a opti­mismului: pesimistul spune că paharul este pe jumătate gol, pe când optimistul apreciază că paharul este pe jumătate plin. în privinţa condiţiei umane, eu sunt optimistul de mai înainte, fiindcă o înţeleg ca pe un superlativ: cu cât eşti mai bun, mai desăvârşit, cu atât reprezinţi,sau deţii mai mult condiţia umană. în scopul acestei desăvârşiri am propus „exer­ciţiile" mele de fericire, amintind mereu că obţinerea fericirii necesare presupune o frumoasă disciplinare a existenţei, în care primul loc îi aparţine preocupării de a cultiva liber­tatea de a fi tu însuţi. Ceea ce mi se pare că înseamnă să găseşti curajul adoptării acelor forme de expresie care te reprezintă şi sunt totodată ci­vilizate. Mai simplu: să practici conştient şi cu bucurie sinceritatea, adevărul, adevărurile tale. Această libertate a constituit cea mai preţioasă cucerire a revoluţiei din decembrie '89 şi a schimbării care i-a urmat până acum, în faţa diverselor dificultăţi ale existenţei, am auzit diverse persoane constatând cu spe­ranţă, dar este libertate­, ceea ce echivala cu dar suntem oamenii, în sensul superlativ al cuvântului. Libertatea de a fi tu însuţi nu este însă deloc uşor de întreţinut, fiindcă presupune cultivarea curajului civi­lizat de a refuza plasturele otrăvit al minciunii, cu varianta ei atât de con­fortabilă pe cât de alunecoasă care este ipocrizia. Mai ales fiindcă vreme de jumătate de veac, în regimul tre­cut, am făcut, de voie, de nevoie, exerciţiul minciunii, pentru supravieţuire, şi ne-am ales cu habitu­dinile unei profunde alienări. Mi-aduc aminte de fabuloasele recolte la hec­tar declarate sau de şedinţele ţinute cu înţelegerea tacită că minţim fiindcă nu avem încotro. Ei bine, mă puteţi întreba, dar un mincinos sadea, care răsădeşte o minciună grasă la tot pasul, nu este, oare, el însuşi, tocmai fiindcă minte ?! Vă răspund deschis, desigur, dar dacă poartă pe sufletul lui râia viciului, cu bubiţele lui mărunte, atunci este mai puţin om decât cu alţii. Prietenul Benedict îmi declara deunăzi sentenţios că libertatea poate fi considerată un lux - este luxul atitu­dinii celor puternici sufleteşte, iar pu­terea sufletului trebuie cultivată toată viaţa. Mie îmi place să recunosc francheţea şi onestitatea tineretului de astăzi, adică a copiilor generaţiei mele, care parcă i-a crescut pentru o lume perfectă: să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi... Toate aceste gânduri mi-au fost stârnite de un caz de anonimat: toc­mai acum când am trecut binişor de jumătatea drumului vieţii, cum ar fi spus Dante, am primit la redacţie o „anonimă" conţinând câteva tăieturi din ziare, care ar demonstra că viaţa nu este atât de roză pe cât o desenez eu în „exerciţiile" mele. Dar bine, pri­eteni, continuu să cred că excepţia confirmă - ca întotdeauna - regula.' îi D,’încolo de viaţă şi de moarte Miez de iarnă, început de an. Ianuarie - luna lui Ianus cel cu două feţe - a venit iarăşi cu dorul de eternitate, cel răstignit pe crucea timpului sub nume pământesc: Eminescu. Poate că e un sublim paradox în condiţia poetului-filosof îndrăgostit deopotrivă de idei şi lucruri, ori poate că e semnul spiritului ales, faptul că, privind înainte şi în urmă, asemenea zeului roman, magul nostru izvoditor de lumină din cuvânt s-a cufundat în necuprinsul tuturor începuturilor, lăsând profeţilor alchimişti viziunile despre veacurile următoare. Dincolo de viaţă şi de moarte, ochiul său văzător al celor nevăzute adună sub pleoapa somnului veşnic toate tainele împărăţiei interzise omului de rând. Din tărâmul unde nu există decât iubire, el aduce lumii de ţărână duhul speranţei şi aducerile-aminte despre vremurile mitice, când puteam îndrăzni să ne ridicăm aievea faţa către chipul lui Dumnezeu însuşi. La fiecare început de an, ca într-o repetabilă Geneză a sufletelor noastre condamnate la căutare, ne apare în visele de fericire etern tânărul prinţ al ros­tirii româneşti, să ne mângâie cu promisiunea Paradisului aflat dincolo de viaţă şi de moarte. în fluturarea blândă a braţului său, aripă de lumină, ne regăsim tăcutele spe­ranţe că dincolo de ultimul hotar se află dezlegarea marilor taine. Să-i răsfoim, în gând, Cuvântul magic şi să zâmbim spre noul început ! ADRIAN-NICOLAE POPESCU

Next