Flacăra Iaşului, august 1954 (Anul 10, nr. 2470-2494)
1954-08-01 / nr. 2470
Perg. 2 pt. ar.analaerunt . Prin cele două geahiuri mici, primele razede lumină pătrundeau sfioase intr-o încăpere scundă, împodobită cu lăicere de diferite culori, roase pe alocuri. Ion Arvinie, tuşit de citeva ori şi privi nemulţumit spre un colţ al camerei, de unde răzbateau la intervale regulate sforăituri zgomotoase: —• Hai, Mario ! Scoală odată bre femeie, câ-i ziua mare. E timpul s-o pornim, şi tu tot mai leneveşti ! Deşi zgomotul se potoli, totuşi un timp, cel care vorbise nu primi răspunsul aşteptat. După ce-şi trecu de cîteva ori pieptenele prin părul încărunţit, Ion Arvinte se apropie din nou de nevastă-sa, Maria, care ori dormea și nu auzise îndemnul lui, ori nu se indura să coboare de pe cuptor. In glas i se desluși, de data aceasta, un început de minte: — Haide ta, scoală odată! Timpul nu stă locului. Ii fi tu obosită, nu zic ba, dar nu te-am pus eu să petreci la cumetrie două zile-n şir. Destul am pierdut vinerea şi simbăta, că de duminică nici nu mai amintesc. Dacă o mai trece şi ziua de azi, apoi zău. Cu unul nu mai ştiu cum să dau ochii cu lumea. Cit de preşedinte, nici că mai ştiu ce să-i spun... — L-am văzut ieri, Ioane, se hotărî in sfirşit să răspundă Marta Arvinie. Mi-a dat bineţe cînd treceam prin dreptul sfatului. — Şi întrebă curios bărbatul. Ce ţi-a mai spus ? — Ei şi tu. Parcă nu ştii? ..Aţi pierdut trei zile frumoase, tovarăşă Arvinie”. Aţii. 'Al naibii om ! Pe ţoate le ştie. Am pierdut zic eu, şi-apoi ce dacă le-am pierdut ? Aiu-s oare zilele mele? Are cineva ceva cu ele? — Și el, ce-a răspuns ? S-a supărat ? — de unde. O ris: „Bine-bine, tovarăşă 'Arvinie dar e o vorbă bătrineaseă pe 'Care o cunoşti şi dumneata : cine se scoală măi 'de dimineaţă, departe ajunge... — Bine ţi-o mai spus-o, Mario! Așa-i, s-o știi. Dar altceva, ce te-ai mai întrebat? urmă bărbatul cu glas mai moale parcă, așteptind nerăbdător, răspunsul. De câte ți-a amintit ? ■— Nu, pe semne c-o fi idiat sau s-o fi vrut de-acum să ne tot dăscălească. Femeia mai vru să adauge ceva, în timp ce aprinse focul, dar Arvinte o întrerupse: — Şi totuşi fiu-l frumos ce facem noi, măi femeie, nu-i prea cinstit. — Ei şi? Alţii nu fac ca noi? Şi totuşi văd că nil Se frănituia cu tine. Chilă Tudor zice altfel. L-ai auzit şi tu vorbind de Multe ori ii parcă îi dădeai dreptate atunci. E 'dai dracului Chilă, îi deştept Ioane, nu ca tine. — Miff zici tu, Mario... Eu dreptate nu i-am dat şi mă lipsesc de aşa deşteptăciuiie. O fi priceput ce-i drept, nu zic ba, dar om cinstit nu-i. S-o schimbat Ghiţă, fa Mario. S-o schimbat de cînd o prins rhiag. Nu mai e acelaşi om. Arvinte ieşi în cerdac trîntind ușa după el. O vreme, cercetă depărtările și înaltul cerului apoi dădu furios din cap: — Ce spui, Ioane? Nimic, cară-ţi de treabă și vezi mintale mai repede, să pornim odată... Dacă nu ai azi sau mîine, s-a dus vrerheă încep ploile...... ( 1 v Cthîpul era negru in vale, iar în spre deal pe coastă, galben-închis, presărat cu salcîmi. Boii îndemnați de Marta, trăgeau carul opintindu-se cu greu. — Nu văd nici un nor, nici un firde negreală, sus. O s-avem o zi frumoasă Uite, ogorul lui Vasile Scurta e şi semit nat,, și acela a lui Cojoc, ba Si Ştefanache s-a hărnicit anul acesta. Se vede îndemnul intovăruşirilor din Săteni. Pilda bună a prins rădăcini. Bărbatul tăcu o vreme, apoi şopti cu părerede rău: Ai rămas la coadă, 'Arvinie. ‘Aşa-i dacă asculţi sfatul muierii... Femeia se făcu a nu fi auzit ultimel’ cuvinte şi trase în piept mult aer, indemnind boii care se opreau din cînd în cînd, mirosind, pămlnlul jilav, plin de ndreazma primăverei. Ajuns pe drai, moș ‘Arvinte, coborî grăbit plugul, măsură din ochi cîmpul și oftă adine, după un vechi obice de care nu se putea descotorosi: — Am rămas printre Ultimii, se vede treaba, se gindi el iarăşi, şi fără voie întinse mina spre partea stingă a dealului, unde se desluşea in zare tarlaua întovărăşirii din satul vecin. — Vezi Mario? Intovărăşiţii au şi terminat de arat. — Ce să văd? Nu văd nimic. — Nu vezi nimic, aşa-i. Ce să te mai întreb. Tu toată viaţa n-ai văzut nimic. Cei doi tăcură sfinţeniţi. Boii trăgeau din răsputeri, in timp ce fierul răscolea pămintul, așezîndu-l în brazde drepte. Moș Arvinte apăsa cu nădejde coarnele plugului să iasă arătura cit mai bună, cit mai adincă. — Trag greu juncanii, vorbi el intr-un tirziu, trag tare greu. Ei, dacă n-am fi pierdut cele trei zile de sărbătoare, treaba era mîntuită. — Lets că dovedim noi și așa. căută să-l îmbuneze femeia. — Terminăm, pe dracul răspunse înciudat bătrînul. Nu vezi cit e de tare scoarța ! Ion Arvinie se tot oprea să privească berzele ce zburau, vesele deasupra ogoarelor întinse. Soarele își aruncă razele sale strălucitoare scoțînd din pămint 9 huri calzi. Boii trăgeau dil nădejde opintindu-se 'din greu. Intr-un rină i se păru lui Ion Arvinte că 'pîine ceva, că plugul se îndoaie parcă sub greutatea apăsării, iar fierul taie tot mai greu. Brazdele se înșirau tot mai anevoios. La o curmătură, clină să-ntoarne, omul scăpă fără voie o înjurătură care atrase atenția Măriei făcind-o să se oprească mirată: — Ce s-a Îrimplat, bărbate ? ■— Am păţit-o, măi femeie. A dat pacostea peste noi, tocmai acum, afurisită să fie ! S-a rupt trilpiţa. Că te holbezi aşa ? De unde iau acum alt plug ? Cu ce mai ai ? Bărbatul păru că şi-a ieşit din fire. Toată ciuda şi-o vărsa pe nevastă-sa, care nu scotea de data aceasta nici un cuvint. — Vezi unde m-au adus sfinţii tăi?. Na, priveşte şi tu ! In loc de sfinţi am dat de draci ! Stobolind boii din jug, Ion urmă supărat : vineri am fost amtndot la tirg, pentru cumpărături, că fi-o trebui cumetre: simbătă, m-ai oprit să ai c-o fost sfintul Sisoie; duminică că-i zi de sărbătoare şi nu se cade. Şi-acum iată.. Priveşte şi tu. Femeia încercă să-l potolească, supărarea, apropiindu-se de plugul răsturnat, cu trupița ruptă în două: — Te-i duce și tu, şi-i împrumuta vreun plug pentru o zi-două, că doar nu moare lumea, vai de mine. — Da cine-fi împrumută, măi femeie ? Nu vizi că totus ocupați cil treburile lor? — Trage o fugă la Ghijă, să te ajute el acum la nevoie... Moș 'Arvinte se așeză pe marginea ogorului şi-și aprinse o ţigară. Maria păru a cumpăni și ea adine, apoi se sculă, hotărindu-se: — Cu boii la car, Ioane. De nu vrei tu, mai duce eu la finit, poate mi-o împrumuta plugul lui cel vechi, Ghiță Cojoc sail. Pricopsitul, cum ii ziceau vecinii, trebăluia prin curte, fluerind încet printre dinți. Se prefăcu a nu fi auzit scîrțlitul portifii, deschisă de mătușă-sa Maria,deși o văzuse de departe cum alerga grăbită spre casa lui. — Bună ziua, fine, ii dădu ea bineţe cu glasticăle, oprindu-se nehotărită lingă, gardul alb, bătut in şi pel. — Bună să fie, mătuşă Mario, răspunse Ghiţă, nedezlipindu-şi ochii de la o roată de car, la care părea că meştereşte cu multă luare aminte. Te stam la cimp, astăzi aşa mi-a spus Saveta. Ai şi terminat cu aratul ? — Nu, n-am terminat. — Bine faci. Graba strică treaba. Mai sint ele zile de nimicit și de trăit. — O fi, nu zic nu, dar mai bine ar fi fost dacă nu s-ar fi rupt trupița plugului și terminam odată cu treburile. Femeia se opri așteptind răspunsul care intîrzia. Ghiță Cojoc, un bărbat de vreo 40 de ani, vinjos, nu prea înalt, o asculta cu atenție drşi in aparență purii a nu da prea mare importanță la cele povestite. Femeia continuă tot mai stingherită: — Acum am venit pe la tine, Ghiță să-mi faci bine cu plugul tău pentru o zi, că ți-oi plăti ori ți-oi lucra la toamnă, la strinsul porumbului. — Ţi-aş da, mătuşă, răspunse bărbatul, ridicindu-şi privirile, dar am de lucru şi eu. Plugurile nu-s la deal, amîndouă, după cum ştii şi dumneata. — Dă-mi-l pe cel vechi, Ghiţă, cel din pod. Are cuţit bun ăla şi-oi bîntui şi cu el restul, ce-a mai rămas... Ghiță Cojoc păru a cumpăni citeva clipe, rercînd să-și aducă aminte de ceva Vechi, uitat: — Apoi pe acela nu-l mai am, nașă. L am dat de mult... — Da, da, așa-i ! a încuviințat bătrîna. L-ai dat, zici că l-ai dat de mult. Apoi dacă e așa, nu te-oi mai necăji... Fără să-l mai învrednicească cu vreun cuvint seni vreo privire, Maria Arvinie, trînti portiţa, pierzîndu-se in cărăruia ce durea spre ogoare. Da, l-ai dat, zici, făţarnice, bombăni ea supărată foc. L-ai dat zici, ca să nu ne ajuţi. Să nu ai ogorul la timp, să vin la toamnă la tine să cerşesc de mămăligă, să-ţi lucrez zile întregi pentru o baniţă de mălai.. Te cunosc eu, nu de azi, de ieri... L-ai dat aici? Iar eu ce-am văzut alaltăieri în şopron, cînd am venit la Varvara, s-o iau la cumetrie ? Nu plugul tău cel vechi, ruginit, de care m-aş putea folosi, totuşi, azi, neavînd altul mai bun ? Zici că l-ai dat, duşmane, om netrebnic ce-mi eşti! Soarele amiezii poleia cu razele lui aurii ogoarele Oneştilor, cînd mătuşa Maria ajunse iar, supărată nevoie mare, pe petecul ei de ogor. Ion, bărbatul ei, o aştepta, nerăbdător, cu mîncarea pregătită. Ea însă refuză să ia ceva în gură. NU-i ardea de mîncare. Supărarea ce i-n cuprins sufletul se citea pe obrazu-i slab, ascuţit. Ochii plini de lacrimi, altădată negri ca mura, priveau acum în gol, pierduţi. Se părea că se lipsese ceva și inima ei, iar în git simţea parcă un nod. Glasu-i tremură cînd se adresă bărbatului : — Nu vrea, ionică ! Zice că nu-l are, afurisitul, Ion înțelese despre ce este vorba. Nu meii întrebă nimic. Șiia el, că un zădar ar încerca s-o mai îmbuneze acum. — Și noi, ce facem ? Un timp tăcură iar, amindoi. Sus, pe creasta dealului se vedeau oameni în straie albe, plugari cu boi plăniatii, arînd. •Mireasma tare te îndemna la treabă. — Leapădă necazul, Ionică își reveni femeia, şi tragei tu o fugutiră la preşedinte, că tot el te-o povăţui ce-i ’de făcut. — La preşedinte zici să ră duc, femeie. D-apoi nu mi-ai spus chiar tu că-i supărat pe noi ? — N-o fi chiar așa, încercă să-i încurajeze femeia. Te-i duce și îi vedea. De vorbit știi doar, să vorbești mai bine ca mine. Ion rise înveselit ? — Asta nu prea cred. Totuși m-oi duce, se hotărî el. Altceva, n-am ce face, numai că noi... știi tu ? — Știu... n-am dat la colectare decit puţin, puţin de tot. — Ce puţin, puţin de tot ? Mai nimica femeie, deşi slavă domnului, anul a fost bun şi am avut o recoltă frumoasă. — Am avut... Vreo jumătate de oră mai tîrziu, Ion Arvinte se afla in sediul sfatului popular. Preşedintele, Vasile lordăchescu, un bărbat încă tinăr, se pregătea tocmai să plece la centrul raionului: — Nu te-am văzut de-un car de ani moș Arvinte. Cum mai merg treburile ? — D-apoi cum să meargă, tovarășe președinte ? Știu cam smintit ele, treburile. Iacă, mi s-a stricat plugul și n-am cu ce să termin alaiul. Am venit să-mi dai vreun sfat. Ce să fac acum? lordttcHesCU îl asculta cu luare aminte. Nu-l credea in stare de vreo sotie, îl cunoștea doar bine. E cinstit bătrînul Arvinte, acest lucru ii știe tot satul, deși-i cam îndărătnic, ce-i drept. — De vreme ce ai venit să ne ceri filator, o sä cautäm să te scoatem din greutăţi, vorbi rar preşedintele. Eu insă socot că ai cam întirziat şi s-o fi inland prea tare scoarţa pămintului.' Ori nu ţi-ai pregătit din timp, uneltele? — Asta aşa-i cum spui şi dumneata, recunoscu celălalt, ■ uitindu-se intr-o parte. Dar, acu n-am ce-i face. — Ne vom duce întîi la centrul de închiriat unelte agricole, moșule. Poate vom gust acolo un plug. Dacă nu, o să trdem și în altă parte. — Am fost pe acolo, tovarășe președinte. Nu mai au. — Dar pe la oameni, ai cercat ? — Am cercat, dar degeaba. Fiecare zice că-i timpul intirziat, că are treabă pe ogor, și nu poate amina. — Da, așa-i. Dar dacă am repara plugul, ar merge ? — La asta nu ni-aim gîndit. Ar merge, dar cine să-i meșterească, că eu nu mă prea pricep. — Cine? Tractoriștii noștri. Hai cu mine. Văd bine că trebuie să te ajut că altfel rămîi în coadă și, după cit mi se pare altădată erai printre cei dinţii... Ion se sculă a doua zi cu noaptea în cap. De astă dată Maria, mai hotărîtă ca niciodată, aştepta în ogradă: — Nu, Ioane, nu pe-acolo. Cîrneş’te la stingă. Şi m-aşteaptă şi pe mine. Viu şi eu cu tine. .. — Bine, Mario, dar n-ai spus chinuriu că mergem la baza de predare întîi, şiapoi pe cimp. — Aşa am spus. — Atunci de ce să mai ocolim? Drtumu-i mai scurt la dreapta. — E mai scurt, ai dreptate, întări femeia. Dar nu trece pe la Ghiţa. — Pe la Ghiţă! Dar ce-are a face drumul şi cu Ghiţă ? ~ Ce-are a face drumul şi cu Ghiţă ? Auzi vorbă! Mă mai întrebi ce-are a facedrumul și cu pricopsitul acela, cu îmbuibatul, cu dușmanul, cu... Moș Arvinte opri cârtit și privi mirat spre baba lui. De mult n-a văzut-o așa furioasă. Zîmbi sub musteață. Ii plăcu mult pornirea femeii dar tiu arătă asta, facindu-se că nu ințelege cum stau lucrurile. — Vreau să vadă și el cum îmi predau cotele iac-așa zise femeia . Să vadă el că sintem Octinieni cinstifi, asta-i. Să-l usture inima cum m-ă usturat şi pe mine cînd nu mi-a împrumutat hirbal lui de plug. Se ştie el Ghiţă cine mi-s duşmani, s-o simtă! Şi, de asemenea să afle cine tttl-s prieteni... Asta-i Ioane, şi tiu mai holba aşa ochii, că vorbest din inimă şi spun tot ce simt... I. VIŞINOVSCHI Adevăraţii prieteni... — schiţă tărţi noi In satul Todireşti, din raionul Paşcani, tinerii întimpină cu succese în muncă ziua de 23 August. O acţiune mare a fost întreprinsă in vederea construirii unui cămin cultural şi a unei case de naştere. In această muncă, s-au evidenfiat tineri ca Gh I. Chircui şi Ioan Tărcaţi, care au scos intr-o singură zi 4 meri cubi de piatră pentru căminul cultural. De asemenea, au muncit cu elan tinerii d-tin Eftimie şi Ţibulcă, VISA T L A N O R A Piatra scoasă din cariera satului Stroeşti a fost transportată la Todireşti tot prin muncă voluntară. Tinerii din Todireşti îşi petrec timpul liber citind cărţi, cîntînd sau intinzind hore in zilele de sărbătoare. Munca, horele şi cintecele tinerilor din acest sat moldovenesc exprimă şi ele dragostea de viaţă şi de pace, care caracterizează poporul nostru. F. Gladcov Nuvela, ,,Masa diri Zapolie” de Feodor Oladcov, apărută de curindintr-un volum din colecţia „Literatura pentru toţi”, este închinată femeii sovietice, acelor admirabile trăsături morale ce o caracterizează şi care i-au adus respectul şi stima tuturor oamenilor cinstiţi din lume. Masa, eroina nuvelei lui Gladcov, este un, exemplu viu de adevărată femeie sovietică. Rămasă singura după plecarea bărbatului eî pe front,— în Marele Război pentru Apărarea Patriei— la YA munci impreună cu toate femeile din sat pentru ca recolta sa nu sufere, pentru ca ostaşii de pe front să aibă pîine. Cu vioiciune, cu mîndrie, povesteşte Măşa lupta ei şi a tovarăşelor de muncă pentru a fi la înălţimea răspunderii lor. Nici durerea personală, nici greutăţile pe care unele femei le mai făceau colectivului, nici lipsurile, n-au micşorat zelul, elanul femeilor, sovietice şi Masa spune în încheierea povestirii sale : „Aşa ne-am întărit prietenia, aşa ne-am înălţat cugetul, Masa ne-am călit forţa...4 „Măşti din Zaporie(( Cartea — bun al maselor Dacă in trecut tirajul unei cărţi de literatură era de 23.000 de exemplare, în prezent tirajul unei astfel de cărţi este de cinci ori mai mare. Itt ultimii patru ani şi jumătate s-au editat 3.083 de titluri de cărţi literate, in 08.480.000 de exemplare. Alături de cărţile de literatură beletristică, cărţile ştiinţifice şi tehnice sînt astăzi tot atît de răspîndite. Din 1949 plnă in prezent s-au tipărit 3.394 de titluri de lucrări ştiinţifice într-un tiraj de peste 15 milioane de exemplare. Lucrările de literatură politică şi social-economică au atins în aceeaşi perioadă un tiraj de 114.946.715 exemplare. In anii regimului de democraţie populară s-a acordat o ilalta sitenţieşipublicării de cărţi în limba maternă pentru intimitările naţionale. In acest ultim deceniu au văzut lumina tiparului 4.640 de titluri intr-un tiraj de 29.894.406 de exemplare. (Agerpres) i Nr. 2470 Cîntec pentru 23 August August douăzeci şi trei; Freamătă oraşul, Sub pazduhi cu porumbei, Stă’n lumină laşul. Glasul vremurilor noi Sună 'n vers poetic. A pătruns penatei la noi Primul tanc sovietic. Bucurie, zimbet, flori, Zece ani sunt de atunci; Visul trai se face, Şi ca primăvara, Mari oştiri de muncitori, Cu femei, bărbaţi şi prunci, Cintece de pace. Înfloreşte fara. Steagul de pe tanc acum Peste tot străbate, Roşu semănînd un drum, Viaţă, libertate. GEORGE LESNEA Concursul de creaţie populară pe tema „Prietenia Romîno-Sovietică“ Cu dragoste şi recunoştinţă Poporul nostru intîmpină cu mult elan cea de a 10-a aniversare aeliberării ţării noastre de către glorioasa Armată Sovietică. Cu acest prilej,mulţi oameni ai muncii, artişti, sculptori, pictori, scriitori, compozitori îşi manifestă dragostea şi recunoştinţă lor faţă de oamenii sovietici. IN CLIŞEU: Tov. Eşiva Herş, pictor la fabrica „Ţesătura-", lucritd la o sculptură ce reprezintă „10 ani de la eliberare". Un artist amator fusese o zi ca toate celealte aceea în care i s-a propus să participe acest concurs. Dar pentru el avea o semnificaţie mai adincă: „Sa participa la un concurs“. Cit aşteptase ziua aceasta ! Au trecut 26 de ani din ziua în care Leon Cernătescu s-a apucat de pictat singur, fără învăţătură, îmboldit de o lăuntrică chemare, de năvalnice daruri ce se învolburau în pieptu-i şi cefcau să fie exprimate. Au trecut de atunci ani, Lau cărunţit tîmplele şi meşterul anonim nu a cunoscut pînă acum bucuria, fericirea şi cinstea de a participa la un concurs de artă. In zilele grele, pline de obidă şi suferinţă, trăite în anii regimului burghezo-moşieresc, erausăptănlîni şi luni cînd se vedea silit să sufere lipsuri şi greutăp, cheltuind ultimii bani pentru a-şi procura culorile şi materialul necesar picturii. Irn căsuţa scundă, dar curată, înfloreau maci roşii pe pînze, florile speranţei de mai bine şi ale unor năzuinţe spre alte vremi. Înfloreau şi zîmbete pe pînze, aur vechi se aduna în buchete, bogăţia toamnei revărsată pe tipsii cu fructe pîrguite, frumuseţea ţării în peisaje. Toate aceste încercări timide se înşiruiau în tablourile pictorului, îi luminau viaţa şi îi dadeau puteri noi. Dar meşterul Leonaş zugrăvea pe pînză şi chipuri, figuri de ţărani muncitori a căror expresie de suferinţă era redată în profunzime. Ochii acestora, vii, expresivi il urmăreau pe Leon Cernătescu şi îl indemnau parcă să continue a zugrăvi pe pînză toată obida şi hotărirea de luptă a celor exploataţi sub egimul burghezo mojieresc. Azi, meşterul Leonaş pictează chipuri vesele, pline de optimism, de dragoste şi încredere în viitor. Ride plin de sănătate şi vigoare, din tablou, ostaşul sovietic, unde şi soldatul din divizia „Tudor Vladimirescu“, fiindcă înaintea lor este viitorul unei lumi din ce în ce mai bune şi viziunea unor paşnice construcţii pentru binele celor ce muncesc. Creţii mărunţi de pe chipul pictorului amator s-au destins într-un surîs de mulţumire. Da, el care în anii regimului burghezo-moşieresc a fost ingnorat şi lăsat în cea mai adincă uitare, astăzi e chemat la o viaţă nouă. Munca sa modestă, plină de pasiune şi dragoste, e acum pe deplin răsplătită. Participă astăzi pentru prima dată la un concurs, la concursul pe tema „Prietenia Romîno-Sovietică“, închinat aniversării a 10 ani de la eliberarea patriei noastre. Gîndul acesta îi revarsă în suflet bucurie şi nădejde. Penelul aleargă mai iute pe pînză, cercînd să întruchipeze cit mai măcării, într-un simbol, marea și indestructibila prietenie ce ne leagă de popoarele sovietice, deschizătoare de drumuri noi spre un viitor din ce în ce mai fericit. EL. PIETRARII Al 300-lea număr al revistei elitank41 In luna iulie s-au împlinit 8 ani de cînd a apărut primul număr al revistei săptămînale în limba maghiară, UTUNK, revistă a Uniunii Scriitorilo din R.P.R. Colaboratorii, împreună cu cititorii revistei, sărbătoresc zilele acestea apariția numărului 300 al revistei. Revista UTMK, de la începutul apariţiei sale, a fost de mare ajutor în dezvoltarea literaturii maghiare din Romînia. Revista a stimulat pe creatori şi a popularizat operele literare noi, i-a ajutat prin critică constructivă pe scriitori şi totodată a pornit lupta dirza împotriva rămăşiţelor dăunătoare ale ideologiei burgheze. Pe această temă redacţia a pornit mai mult din cuţii fructuoase. In coloanele revistei UTUNK, un loc însemnat îl ocupă viaţa literară şi artistică a Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară, precum şi literatura şi arta occidentală progresistă. In ultimul timp, coloanele revistei UTUNK se ocupă de problemele criticii teatrale. In afară de materiale de critică literară, revista UTUNK publică nuvele, poezii, fragmente de romane sau reportaje ale scriitorilor de limbă maghiară din R.P.R. cum sínt István Asztalos, István Nagy, István Horváth, György Kovács, András Sütö, Imre Horváth, Lajos Létay, Erik Májtényi, etc. Multe din operele acestor scriitori sínt traduse și în limba română. In mare măsură, meritul revistei UTUNK este descoperirea tinerilor talentaţi cum sunt Sándor Kányádi, János Székely, Sándor Fodor. Revista UTUNK s-a ocupat prima oară cu opera populară „Kádár Kata“ a colectivistei Földi Janka din Biha-püspöki, care a dat dovadă de mare talent şi care a fost sincer admirată de toţi specialiştii. Revista se ocupă în mod sistematic de tradiţiile progresiste ale literaturii şi artei din ţara noastră, de prorfemele şi tradiţiile ei progresiste. Succesele revistei UTMR oglindesc înflorirea literaturii minorităţilor naţionale în Republica Populară Romînă. i