Flacăra Iaşului, martie 1959 (Anul 15, nr. 3888-3913)
1959-03-01 / nr. 3888
Fag. 2-1 SERGHEI GHERASIMOV! „întoarcerea primăverii" •JfeST" ' LEONED LEONOV Drumul spre ocean Cînd au apărut romanele Bursucii şi Soţi, M. Gorki scria entuziasmat despre autorul lor: „El, Leonov, este foarte talentat, talentat pentru toată viaţa şi pentru fapte mari“. D'umul spre ocean şi Podu' durea rusească, scrise mai tîrziu, au dovedit justeţea caracterizării lui Gorki. Leonid Leonov este, intr-adevăr, un prozator şi dramaturg talentat, foarte talentat, unul din cei mai înzestraţi reprezentanţi ai literaturii realismului socialist. Romanul Drumul spre ocean, apărut în traducere românească în decembrie 1958, a fost scris înainte de 1935, dar el poate fi considerat expresia maturităţii ideologice şi artistice a scriitorului. Arhitectura complexă şi armonioasă a romanului, cu particularităţi compoziţionale şi stilistice deosebite, urmăreşte să pună în lumină ideea centrală a cărţii, drumul spre „ocean“ este drumul triumfător spre viitor, spre comunism. Drumul spre ocean are semnificaţie de simbol. Din perspectiva lui sunt judecate problemele vieţii şi destinele oamenilor, sunt luminate înţelesurile multiple ale cărţii. Aleksei Nikitici Kurilov, eroul principal al romanului, a visat să plece spre „ocean“ încă de pe vremea cînd era ucenic. Vechi luptător în mişcarea ilegală, acum şeful secţiei politice a căii ferate Volga-Revizan, Kurilov este omul îndrăznelii şi al marilor acţiuni, un „căutător al fericirii omeneşti“. Bun, energie, cult, cu o „lume lăuntrică uriaşă“, este imaginea vie a unui „activist de rînd al partidului“ cum îşi spune singur. Suprema lui mulţumire este să-i călăuzească pe oameni spre „ocean“. Cu sprijinul său călătoresc spre acest ţel şi ceilalţi eroi ai romanului. Cartea lui Leonov impresionează prin mulţimea existenţelor omeneşti care se ciocnesc, se înfruntă, se transformă. Personajele romanului nu sunt scutite, în căutările lor, de greutăţi şi dureri şi, din această cauză, ele capătă accentul inimitabil al autenticităţii. In „Drumul spre ocean“ un spaţiu larg îl ocupă înfruntarea între trecut şi prezent, înfruntare de clasă, zugrăvită cu deosebită măiestrie de scriitor, care cunoaşte mecanismul raporturilor între clase. Fantomele trecutului, ale unui trecut plin de crime şi umilinţe, asaltează uneori viaţa oamenilor care trăiesc în prezent şi cred în viitor. Eroul principal, Kurilov, a simţit cel mai puternic ce reprezintă trecutul. Cu foştii săi duşmani eroul se întîlneşte tîrziu. Protoklîtov, ofiţer alb, fiul generalului Protoklîtov, care l-a judecat cîndva, întocmindu-şi o biografie falsă, ajunge membru de partid şi funcţionar la un depou de pe linia Volga-Revizan. In ura-i neîmblînzită, îl urmăreşte pe Kurilov pînă şi pe patul de spital, încercînd să-l împingă la crimă pe fratele său, Ilia Protoklîtov, un mare chirurg, care-l operează pe erou , intelectual cinstit, ataşat sincer puterii sovietice, Ilia nu ezită atunci cînd află că fratele său este un ticălos, să-l demaşte. Scuturîndu-se pe trecut, de vechi concepţii, Hia va porni şi el spre „ocean“. Mai mult decît trecutul este reprezentat, în cartea lui L. Leonov, viitorul, împreună cu autorul, care apare, uneori, în decursul povestirii, ceea ce oferă cărţii veridicitatea, Kurilov îşi închipuie harta viitorului. Cu fantezia-i creatoare, eroul visează adesea „oceanul“ admirînd opera de irigare a pustiului şi fiind de faţă la întoarcerea primului navigator interplanetar, supraveţuitor al unei expediţii printre astre. Acest pronostic al viitorului nu este desigur, exact in toate amănuntele, dar între vis şi realitate există o corespondenţă perfectă pentru că viitorul este construit cu datele prezentului, acelea ale bătăliei cotidiene dusă pentru îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de viaţă. Dealtfel, pentru Kurilov, „octanul“ în care crede atât de puternic şi pe care şi-l închipuie cu atîta preciziune, a devenit o realitate concretă a existenţei sale, la care nu renunţă pînă la sfîrşit. Pasagiile consacrate viitorului omenirii reţin prin patosul lor, prin poezia lor. Există în romanul lui Leonov, pagini de poem în proză care îi dau prospeţime şi farmec. Realismul viguros, mereu subliniat, al cărţii se contopeşte organic cu romantismul revoluţionar, realizîndu-se în felul acesta, o cerinţă fundamentală a literaturii realismului socialist pe care o reprezintă atît de strălucit L. Leonov. MARIA PLATON FURCÅKA KAŞULUI LOZINCI Să nu uităm lozincile nicicînd; nu-i locul lor sui sticlă, în muzee. Că-n focul nalt al faptelor, pe rină, ne-au fost şi ni-s generica scînteie. Prindeau in inimi ca sămînţa.n lut, zburau — ca nişte steaguri — de pe buze. In anii grei lozincile-au ştiut s-adune, să aprindă, să acuze. Iar azi aripi vulcanice,şi desfac in flăcărină urcuşuri începute. Lozincile ni-s strigătul de-atac în faţa fiecărei mari redute. ANDI ANDRIEŞ Cu ei alături Mi e dragă orice piatră care-o ating sub paşi Pe străzile şi-n preajma acestui iubit Iaşi, Unde venind din veacuri, odihnitor adie Strădania mulţimii şi zvon de vitejie. Dar fiecare piatră ce-i înălţată,acum, Ori aşternută, trainic pe mărginaşul drum, De oameni construind, aprins, a noastră vreme Mai scumpă mi-i ca faima pecetluită î n steme. Aici, cu ei alături, mereu vreau să rămîn, Pe tot ce se clădeşte simţindu-mă stăpîn, Scăldat de bucurie ca pomii-n zori de rouă Cu fiecare arbor sădit şi casă nouă, FLORIN MIHAI PETRESCU A u d i f I i u z I c aI Ieri după amiază, in sala nr. 3 din Palatul Culturii a avut loc o audiţie muzicală organizată de Biblioteca centrală regională. Programul a cuprins: Hadaturian — Tocata, Mozart — Mica serenadă nocturnă, precum şi citeva din compoziţiile lui I. Strauss. In cursul săptămânii care a trecut, Biblioteca regională a mai organizat alte două audiţii muzicale, una la spitalul Caritatea (cu un program de muzică de operă) şi alta la căminul cultural „Ilie Pintilie" din cartierul Nicolina, la care a fost prezentat un program de muzică populară românească GH. NAUM: ,,Pescarii scot năvodul" (Din expoziția anuală die grafică). Poemul Fîntîna din Baccisarai de A. S. Puşkin ne era deja cunoscut prin excelenta traducere a lui George Lesnea. Nu-i numai poemul unei iubiri pasionate, desfăşurată intr-un cadru exotic. Puşkin a făcut din legenda răpirii prinţesei poloneze Maria Potocka de către hanul Cherim Ghirei al Tătarilor din Crimeia, un poem mai curînd psihologic: el urmăreşte transformarea acestui han crud şi învăţat cu viaţa de huzur şi de războaie, într-un om nefericit, dar înnobilat sub influenţa dragostei pe care o simte pentru prizoniera sa poloneză, Maria. Pe această temă profund dramatică, s-au încercat deja unele piese sau compoziţii muzicale. Insă singura care s-a impus pînă acum este baletul Fîntîna din Baccisarai al cunoscutului compozitor sovietic B. V. Asafiev, pe libretul lui N. D. Volkov, reprezentat în 1934 la Leningrad. Dintr un poem tragic strîns în 22 de pagini vibrante de lirism şi de analiză sufletească, libretistul a imaginat o acţiune închegată în 4 acte, însoţite de un prolog şi de un epilog, ambele cu temă simbolică comună, destinată parcă să sublinieze aspectul legendar al acestei triste poveşti pasionante dintr-o ţară cu moravuri atunci încă cimitive. Este o mare îndrăzneală să înlocuieşti cuvîntul poetic înaripat al marelui Puşkin prin limbajul muzical şi prin expresivitatea trupului omenesc, în mişcare. Sînt balete care sărăcesc conţinutul de idei şi de viaţă din modelul literar. Insă Fîntîna din Baccisarai reprezintă o adîncire a textului puşkinian şi o frumoasă transpunere a lui în muzică şi dans. Compozitorul B. V. Asafiev, deja cunoscut printr-o serie de opere şi prin baletul Flăcările Parisului, a scris pe libretul lui Volkov o muzică originală şi sugestivă, capabilă să ne transpună deopotrivă în atmosfera de petrecere a unui castel fiudal polonez şi în cadrul aspru al curţii unui han tătar; ea zugrăveşte gingăşia şi patosul , iubirii între Maria şi Vaclav, freneziade viaţă a nobililor polonezi, aruncaţi în vîrtejul ameţitor al unei poloneze sau al unei mazurci, dragostea pătimaşă a Zaremei pentru Ghirei şi frămîntăriie hanului fermecat de frumoasa poloneză, respins de ea, dar capabil să se închidă în demnitate şi într-un fel de „voluptate a renunţării1". Gestul prin care o mină a sa trage îndărăt pe cealaltă, întinsă asupra Măriei, capătă o valoare simbolică. Este o muzică de atmosferă, de stări sufletești urmărite mai întîi individual, apoi in conflictele dintre eroi, în fine în manifestări colective: dansurile poloneze, mai întîi dansul femeilor din haremul lui Ghirei, apoi ricanînd răzbunător, în fine, dansul violent pînă la sălbătăcie al ostaşilor tătari. Muzica exprimă şi transformarea acestui han, pînă atunci limitat la existenţa moleşitoare de curte orientală şi la iureşul bătăliilor, într-un biet om chinuit şi înnobilat de iubire. Pe tiparul acestei muzici dramatice, urma ca artiştii să dea viaţă libretului prin jocul mut al pantomimei, prin mimică şi prin plastica trupurilor în mişcare. Şi spectacolul trupei de Operă din Iaşi a putut face o dovadă hotărîtoare că un balet bine interpretat ne răscoleşte cit şi opera cîntată, aş merge mai departe, afirmînd că pantomima poate sugera chiar mai mult, prin faptul că ea oferă un teren mai liber de interpretare şi pentru dansatori, şi chiar pentru public. Coregrafia condusă cu talent de Marilena Preoteasa-Totova, element tinăr format la şcoala de înalt prestigiu artistic al baletului sovietic, a pus în relief bogatul conţinut al libretului şi al muzicii. Ea a imprimat soliştilor, duetelor şi mişcărilor de grup ritmul impus de temperamentul eroilor şi de acţiu- une. Baletul clasic din actul I, a putut traduce în căutările înfrigurate ale celor doi tineri, înfiriparea iubirii şi declararea ei. Dansurile invitaţilor de la castelul prinţului polonez exaltau, prin armonia costumelor şi a mişcărilor, bucuria de a trăi. Prin contrast, lupta disperată a nobililor polonezi cu tătarii, aşa de viu regizată, reprezenta plastic confruntarea a două lumi şi preţul acordat vieţii. S-au apreciat în mod special unele scene din actul II şi din actul IV. Mişcările de dans ale Zaremei, salutind întoarcerea soţului, au ilustrat sufletul pătimaş al acestei caucaziene odinioară, liberă, acum prima soţie a lui Ghirei. Frămîntările interne din actul II ne-au arătat cit de elocvente pot fi mişcările unor trupuri în dans capabile să exprime plastic, într-un ritm crescînd, gelozia surdă, apoi ura, dorinţa parcă de a sfîşia rivala favorită. Adevărata sarabandă a ostaşilor tătari din actul IV nu trebuie înţeleasă ca un simplu dans acrobatic. Ea întruchipa frenezia de viaţă a unor oameni puternici şi liberi, înverşunaţi să-şi omagieze şeful prin dansuri războinice, de aspect sălbatic, să-i împrăştie gîndurile triste şi să o readucă la existenţa lor elementară. Sub conducerea fermă şi sigură a Marilenei Preoteasa-Totova, ansamblul spectacolului a înregistrat un ridicat nivel artistic. Toţi şi-au dat contribuţia lor preţioasă pentru această frumoasă realizare. Orchestra, sub bagheta lui Ion Hîrţan, a creat „decorul muzical", în care au evoluat soliştii şi ansamblul de balet. Cu unele rezerve asupra sunetelor, de la coarde şi mai ales la solurile de la vioară şi violoncel, orchestra a dat o bună interpretare unei muzici pline de semnificaţie, pe care se sprijină tot spectacolul. La balet în 4 acte de B. V. Asafiev rismul care scoldă textul muzical al lui Asafiev a găsit aici înţelegere şi ecou. Decorurile şi costumele schiţate şi realizate de Hristofenia Cazacu au avut o deosebită importanţă în reconstituira unui cadru sugestiv pentru acţiunea tragică din spectacol. Decorurile ni s-au transpus rînd pe rînd şi cu succes, în cadrul unui parc de castel feudal polonez, în cadrul de lux oriental al unui harem din Crimeia sau în incinta aspră a unei cetăţi tătărăşti. Autoarea decorurilor a folosit cu succese elemente simplificatoare de stilizare, ca vălurile în cadrul voluptos al haremului şi zidurile despuiate în cetate. Aş observa, prin contrast, o oarecare încărcare în decorul compozit al actului. Costumele poloneze şi orientale au oferit o frumoasă îmbinare de culori, așa de necesare chiar în plastica dansurilor. Luminile de reflector au creat efecte interesante de sclipiri în întuneric ale căştilor, podoabelor sau mătăsurilor. Ele au pus în relief şi efectele de stofe dungate, tăind monotonia sau contrastul prea violent între tonurile vii. Fîntîna ridicată de Ghirei în amintirea fiinţei iubite simboliza, în suprafaţa ei luminată şi desfăcută din întunericul scenei, o zonă radioasă din existenţa acum întunecată a hanului tătar. Artiştii de lamieră au adus interpretări valoroase rolurilor din baletul Fîntîna din Baccisarai, constituind un ansamblu plăcut de artişti tineri şi expresivi. Maria Vronschi, în rolul Măriei, a satisfăcut cerinţele severe ale baletului clasic, preocupat de eleganţă, precizie şi graţie. A avut uneori mişcarea aeriană a unui fulg purtat de vînt, iar expresia feţei, a compensat aspectul oarecum convenţional al figurilor de dans tradiţionale. Ion Băitanciuc, partenerul ei, a arătat deosebite calităţi de forţă, mlădiere şi eleganţă, în rolul tînărului Vaţlav. Duetele lor, executate cu avînt şi prospeţime, au avut darul sâ ne facă să uităm apectele rituale ale costumelor şi mişcărilor-tip, ale baletului, închise în formule definitive. Ghirei, în interpretarea lui Petre Ciortea, a avut prestanţă şi greutate, mască puternică şi joc expresiv în trecerea de la aspectul lui de şef triumfător în luptă, la înfăţişarea dureroasă a unui simplu om înfrînt in dragoste. Poate că expresia sa încremenită şi obsedată ar fi cîştigat prin mai multă varietate. Scena din prolog şi epilog în faţa fîntînii realizată de Petre Ciortea cu bune calităţi de mim au asigurat şi unitatea spectacolului. Rolul bogat al Zaremei a găsit în Virginia Fierescu o dansatoare şi artistă înzestrată. Contrastul viu dintre sensualitatea din jocul Zaremei, şi puritatea din gesturile dragostei la Maria, simboliza prăpastia dintre cele două lumi. Analogia, pe plan coregrafic, dintre lumea umană din Fîntîna din Baccisarai şi lumea animală, cu gesturile ei instinctive şi brutale, dar frumoase prin elocvenţa lor, l-ar cuprinde şi pe căpitanul de oaste Nurali, în interpretarea lui Paul Robert. Mişcările feline cu care acesta a intrat în scenă în actul I şi uşurinţa cu care a escaladat balustrada evocau mişcările sprintene ale unei pantere care îşi adulmecă prada. Cînd săla entuziasmată de dansul său acrobatic din actul IV, a izbucnit în aplauze, recunoştea în frenezia coregrafică a balerinului şi în ansamblul dansului războinic aşa de dinamic, o mişcare autentică, expresie artistică a vigoarei fizice şi a hotărîrii, totodată o formă de manifestare a dragostei ostaşilor pentru şeful lor, ţinta tuturor privirilor. În rolul liniar al tatălui Măriei, Victor Marcu a adus demnitate şi joc adecvat, deşi părea prea tînăr pentru rol, invitaţii, prietenele, tinerii şi bătrînii s-au prezentat unitar, însă cu reacţii personale uneori bine studiate. Femeile din harem s-au integrat acestei atmosfere de viespar, dominată de vrajbă şi ură îndreptată împotriva favoritelor lui Ghirei, Mariana Marcu, ca a doua soţie a acestuia, mi s-a părut reuşită ca joc de mimică şi participare a corpului întreg la exprimarea plastică a sentimentelor care o frămîntă. Ea urăşte de moarte pe Zarema, o urmăreşte cu priviri haine, n-o slăbeşte din ochi şi conduce dansul infernal al femeilor din harem, înfruntînd şi batjocorind prin atitudine, şi mişcări ameninţătoare pe favorita decăzută de la cinstirea cu care se înfumura. Ansamblul de balet al Operei s-a prezentat disciplinat şi destul de omogen respectînd precis ritmul orchestrei şi dovedind vervă comunicativă. Regia coregrafică a avut grijă ca aceleaşi baletiste şi aceiaşi balerini să-şi adapteze masca, gestul şi dansul după situaţia de nobile poloneze sau femei din harem, de nobili polonezi sau de conducători tătari. Grupul acestora din urmă, format din Ioan Bungău, Victor Marcu, Const. Marinescu, Victor Muncaciu şi Mihai Orosz merită o menţiune, pentru viaţa intensă şi măestria coregrafică desfăşurată în dansul dezlănţuit în cetate. Ritmul lor viu şi bine susţinut amintea spectacole numite fantasia ale călăreţilor arabi, unde acrobaţia şi mişcările violente exprimă plastic însuşi ritmul de viaţă al unui popor încercat, gata oricînd să pună mîna pe sabie. Figuraţia largă din lupta polonezilor cu tătarii sau acea din actul IV, cînd ostaşii tătari împing brutal în faţa lui Ghirei prizonieri şi roabe, tot acest tumult scenic a lucrat organizat, urmărind să aducă în scenă momente veridice, stilizate în liniile unuî ritm anumit. Cred că s-a exagerat înăsprirea figurilor de tătari Drumil arotesc de eunuci a reușit să alcătuiască un bloc omogen, dar diferențiat ca joc. Cu baletul Fîntîna din Baccisarai. Opera de Stat din Iaşi, realizează un succes de seamă, atlt ca interpretări individuale cit şi ca reuşită de ansamblu. Membrii corpului de balet şi ai orchestrei au putut observa că mbuzele entuziaste ale sălii au subliniat cu intuiţie destul de sigură şi cu un gust crescînd, moms'-'U-is, de deosebită intensitate dramatică. Ridicarea nivelului artistic al publicului ieşean amator de ocară şi balet se datoreşte spectacolelor pe care Teatrul de Operă le pracnizpriiă într-o atmosferă de tinereţe, talan, entuziasm şî muncă stăruitoare. Sunt convins că cea mai tînără instituţie artistică din Iaşi va şti să răspundă cerinţelor noastre mereu sporite. OPERA DE STAT DIN IAȘI 55Fîntîna din Baccisarai“, N. I. POPA . Nr 3838 Centenarul naşterii lui Şalom Aleichem Recomandarea făcută de Biroul Consiliului Mondial al Păcii de a se include în cadrul sărbătoririlor programate pe anul 1959 şi centenarul naşterii marelui umorist popular Şalom Aleichem a găsit un puternic răsunet. In URSS se tipăresc în tiraje mari volume de operei alese. O adunare festivă în sala coloanelor, emisiuni la radio şi televiziune, emiterea unei mărci poştale comemorative, specta-cole festive, studii şi articole — iată o parte din manifestările centenarului. Care sunt titlurile de glorie ale lui Salom Alekchem ? Ce însuşiri i-au adus popularitatea in rîndurile cititorilor din toată lumea ? In primul rînd faptul că întreaga sa operă este adine înrădăcinată în viaţa poporului, este strîns legată de frămîntările, năzuinţele, suferinţele şi bucuriile maselor largi populare. Dragostea de popor, de viaţă, încrederea în oameni şi în viitor, aceste însuşiţi sunt caracteristice marelui scriitor. Născut la 2 martie 1859 în orăşelul Petreiaslov din Ucraina, el a avut parte de o copilărie grea. Din autobiografia rămasă neterminată, se desprind necazurile şi durerile copilului vioi, plin de imaginaţie şi umor. Scriitorul de mai tîrziu avea să adopte pseudonimul atit de semnificativ Salom , Aleichem (Pace vouă). Drumul către realism i-a fost deschis de operele marilor scriitori progresişti ruşi, primii dascăli ai autodidactului, însetat de cunoştinţe, de adevăr, dornic de a contribui la luminarea poporului. Una dintre primele sale lucrări este un atac contra literaturii bulevardiere, răspîndită prin fascicole ieftine. Debutul său literar are loc în deceniul al optulea al secolului trecut, în anii teroarei ţariste. In ciuda grelelor condiţii de viaţă, de atunci masele nu-şi pierdeau optimismul şi încrederea în viitor, întreaga operă a lui Şalom Aleichem este o oglindă, o expresie a acestui optimism. Tevie Lăptarul, unul din eroii principali ai lui Şalom Aleichem trece prin cele mai grele încercări, fără a-şi pierde umorul, uneori sarcastic, dar în general liric, pornit din dragostea de copii, de oameni, de viaţă. Eroul depăşeşte adeseori cercul strimt al ideilor şi prejudecăţilor, ceea ce-l va ajuta să-l înţeleagă -* e drept mai mult cu inima decît cu mintea, pe revoluţionarul Feferl, pe care fiica sa îl urmează, ca soţie, în deportare în Siberia. După grele frămîntări, o va înţelege şi pe Cheve, care se căsătoreşte cu tînărul ucrainean Fedka. Un alt pivot al operei scriitorului este Menachem Mendel, tipul declasatului, al calicului fantezist, rupt de realităţi. Personajul acesta, rezultat al condiţiilor vieţii de sub regimul ţarist, este un fond tragic. Prezentîndu-l sub aspectul comic, marele clasic ajuta masele „să-l judece, să-l rejudece, să se elibereze, de iluzii deşarte, să revină pe pămînt, spre a găsi soluţiile reale, aplicate mai apoi de Revoluţia din Octombrie care a zdro-bit lanţurile oprimării sociale şi naţionale". Orfanul Moţi este unul din cele mai reuşite tipuri de copii din foto-gratura universală. El trezeşte ecouri de simpatie în rîndurile tuturor oamenilor. întreaga operă a lui Şalom Alekchem dovedeşte de altfel adevărul bine cunoscut că numai operale adînc înrădăcinate în viaţa maselor, au un răsunet mondial, ating valori umaniste incontestabile. Marele scriitor popular a intrăgit cu deosebire talentele din popor, cărora le-a închinat o serie de romane şi nuvele ca „Stempeni", „Iosale Solovei“, „Stele rătăcitoare" . Fără a fi revoluţionar conştient, Şalom Aleichem, ca mare scriitor realist a oglindit în operele sale, tendinţele timpului său. Revoluţiei din 1905 i-a închinat romanul „Potopul". Deşi foarte popular şi renumit în timpul vieţii sale Şalom Alekchem a trăit în condiţii grele. El a murit la New York la 13 mai 1906. Prin testament ceruse să fie îngropat în colţul săracilor. La înmormîntare au participat peste un milion de oameni. In romîneşte opera sa a devenit populară şi iubită mai ales după 23 August 1944, fiind răspîndită în tiraje mari. Bogăţia sa sufletească, umorul său duios şi eliberator, atît de apreciat şi de Maxim Gorki, umanismul său cald şi discret, dragostea de popor şi de om, i-au cîştigat milioane de cititori în zeci de limbi. I. KARA GH SZABÓ BELA: „Săteanei (Din expoziţia anuală de Iul taror. Revista, apărută zilele acestea, se deschide cu redacţionalul „Perspectivele comunismului" care abordează problema în lumina lucrărilor Congresului al XXI-lea al PCUS. Urmărind apoi sumarul, desprindem două laturi ale tematicii acestui număr: evenimentul epocal al pătrunderii rachetei sovietice în spaţiile interplanentare (oglindit în poeziile din prima parte a revistei: N. Ţantomir — Un om pe protonitoriu; G. Mărgărit — Dimineaţă astrală, Ianuar, 1959, Aripa omului şi a veşniciei;I Al. Andriţoiu — Mişcarea de revoluţie) şi aniversarea centenarului Unirii Ţărilor Române* O privire istorică asupra Unirii, de pe promontoriul prezentului, face A. I. Loghin,A trecut de atunci un veac Versuri mai semnează: N. Tatomir —Poemul Milcovului, Poştalionul roşu, Narghileaua, Hotarele din inimi, Motiv pe un covor : Florin Mihai Petrescu — Can-:tata Unirii; Andi Andrieş — Flacăra; Horia Zilieru — Poem Ungă Ruginoasa', Proza semnată de Surel Leoni (Prin satele Cuza Vodă şi Mihail Kogălniceanu) 0 de Corneliu Ştefanache (La Ruginoasa), ca şi articolele şi studiile (C. Ciopraga — Unirea Tarilor Române și ecourile ei literare? V. Adăscălițel — imaginea lui Cuza Vodă un folclor completează caracterul festiv al acestui număr