Flacăra Iaşului, martie 1959 (Anul 15, nr. 3888-3913)

1959-03-01 / nr. 3888

Fag. 2-1 SERGHEI GHERASIMOV! „întoarcerea primăverii" •JfeST" ' LEONED LEONOV Drumul spre ocean Cînd au apărut romanele Bursucii şi Soţi, M. Gorki scria entuziasmat despre autorul lor: „El, Leonov, este foarte talen­tat, talentat pentru toată viaţa şi pentru fapte mari“. D­­'umul spre ocean şi Podu' durea rusească, scrise mai tîr­ziu, au dovedit justeţea carac­terizării lui Gorki. Leonid Le­onov este, intr-adevăr, un pro­zator şi dramaturg talentat, foarte talentat, unul din cei mai înzestraţi reprezentanţi ai literaturii realismului socialist. Romanul Drumul spre ocean, apărut în traducere româneas­că în decembrie 1958, a fost scris înainte de 1935, dar el poate fi considerat expresia maturităţii ideologice şi artisti­ce a scriitorului. Arhitectura complexă şi armo­nioasă a romanului, cu parti­cularităţi compoziţionale şi sti­listice deosebite, urmăreşte să pună în lumină ideea centra­lă a cărţii, drumul spre „o­­cean“ este drumul triumfător spre viitor, spre comunism. Drumul spre ocean are sem­nificaţie de simbol. Din per­spectiva lui sunt judecate pro­blemele vieţii şi destinele oa­menilor, sunt luminate înţele­surile multiple ale cărţii. Aleksei Nikitici Kurilov, eroul principal al romanului, a visat să plece spre „ocean“ încă de pe vremea cînd era ucenic. Vechi luptător în mişcarea ile­gală, acum şeful secţiei politi­ce a căii ferate Volga-Revizan, Kurilov este omul îndrăznelii şi al marilor acţiuni, un „cău­tător al fericirii omeneşti“. Bun, energie, cult, cu o „lume lăuntrică uriaşă“, este imaginea vie a unui „activist de rînd al partidului“ cum îşi spune sin­gur. Suprema lui mulţumire este să-i călăuzească pe oame­ni spr­e „ocean“. Cu sprijinul său călătoresc spre acest ţel şi ceilalţi eroi ai romanului. Cartea lui Leonov impresio­nează prin mulţimea exis­tenţelor omeneşti care se cioc­nesc, se înfruntă, se transfor­mă. Personajele romanului nu sunt scutite, în căutările lor, de greutăţi şi dureri şi, din aceas­tă cauză, ele capătă accentul inimitabil al autenticităţii. In „Drumul spre ocean“ un spa­ţiu larg îl ocupă înfruntarea între trecut şi prezent, înfrun­tare de clasă, zugrăvită cu deo­sebită măiestrie de scriitor, care cunoaşte mecanismul raportu­rilor între clase. Fantomele tre­cutului, ale unui trecut plin de crime şi umilinţe, asaltează uneori viaţa oamenilor care tră­iesc în prezent şi cred în viitor. Eroul principal, Kurilov, a simţit cel mai puternic ce re­prezintă trecutul. Cu foştii săi duşmani eroul se întîlneşte tîrziu. Protoklîtov, ofiţer alb, fiul ge­neralului Protoklîtov, care l-a judecat cîndva, întocmindu-şi o biografie falsă, ajunge membru de partid şi funcţionar la un depou de pe linia Volga-Revi­zan. In ura-i neîmblînzită, îl urmăreşte pe Kurilov pînă şi pe patul de spital, încercînd să-l împingă la crimă pe fratele său, Ilia Protoklîtov, un mare chirurg, care-l operează pe erou­ , intelectual cinstit, ataşat sin­cer puterii sovietice, Ilia nu e­­zită atunci cînd află că frate­le său este un ticălos, să-l de­maşte. Scuturîndu-se pe trecut, de vechi concepţii, Hia va porni şi el spre „ocean“. Mai mult decît trecutul este reprezentat, în cartea lui L. Leonov, viitorul, împreună cu autorul, care apare, uneori, în decursul povestirii, ceea ce o­­feră cărţii veridicitatea, Kurilov îşi închipuie harta viitorului. Cu fantezia-i creatoare, eroul visează adesea „oceanul“ ad­­mirînd opera de irigare a pus­tiului şi fiind de faţă la în­toarcerea primului navigator inter­planetar, supraveţuitor al unei expediţii printre astre. A­­cest pronostic al viitorului nu este desigur, exact in toate a­­mănuntele, dar între vis şi realitate există o corespondenţă perfectă pentru că viitorul este construit cu datele prezentului, acelea ale bătăliei cotidiene dusă pentru îmbunătăţirea con­tinuă a condiţiilor de viaţă. Dealtfel, pentru Kurilov, „o­­­ct­anul“ în care crede atât de puternic şi pe care şi-l închi­puie cu atîta preciziune, a de­venit o realitate concretă a existenţei sale, la care nu re­nunţă pînă la sfîrşit. Pasagiile consacrate viitorului omenirii reţin prin patosul lor, prin poezia lor. Există în ro­manul lui Leonov, pagini de poem în proză care îi dau prospeţime şi farmec. Realismul­­ viguros, mereu subliniat, al cărţii se conto­peşte organic cu romantismul revoluţionar, realizîndu-se în felul acesta, o cerinţă funda­mentală a literaturii realismu­lui socialist pe care o reprezin­tă atît de strălucit L. Leonov. MARIA PLATON FURCÅKA KAŞULUI L­OZINCI Să nu uităm lozincile nicicînd; nu-i locul lor sui sticlă, în muzee. Că-n focul nalt al faptelor, pe rină, ne-au fost şi ni-s generica scînteie. Prindeau in inimi ca sămînţa.n lut, zburau — ca nişte steaguri — de pe buze. In anii grei lozincile-au ştiut s-adune, să aprindă, să acuze. Iar azi aripi vulcanice,şi desfac in flăcărină urcuşuri începute. Lozincile ni-s strigătul de-atac în faţa fiecărei mari redute. ANDI ANDRIEŞ Cu ei alături Mi­ e dragă orice piatră care-o ating sub paşi Pe străzile şi-n preajma acestui iubit Iaşi, Unde venind din veacuri, odihnitor adie Strădania mulţimii şi zvon de vitejie. Dar fiecare piatră ce-i înălţată,acum, Ori aşternută, trainic pe mărginaşul drum, De oameni construind, aprins, a noastră vreme Mai scumpă mi-i ca faima pecetluită î n steme. Aici, cu ei alături, mereu vreau să rămîn, Pe tot ce se clădeşte simţindu-mă stăpîn, Scăldat de bucurie ca pomii-n zori de rouă Cu fiecare arbor sădit şi casă nouă, FLORIN MI­HAI PETRESCU A u d i f I i u z I c aI Ieri după amiază, in sala nr. 3 din Palatul Culturii a avut loc o audiţie muzicală organizată de Biblioteca cen­trală regională. Pro­gramul a cuprins: Hadaturian — To­cata, Mozart — Mi­ca serenadă noc­turnă, precum şi citeva din compo­ziţiile lui I. Strauss. In cursul săptă­mânii care a trecut, Biblioteca regio­nală a mai organi­zat alte două audi­ţii muzicale, una la spitalul Caritatea (cu un program de muzică de operă) şi alta la căminul cultural „Ilie Pin­­tilie" din cartierul Nicolina, la care a fost prezentat­­ un program de muzică populară românească GH. NAUM: ,,Pescarii scot năvodul" (Din expoziția anuală die grafică)­. Poemul Fîntîna din Baccisarai de A. S. Puşkin ne era deja cunoscut prin excelenta traducere a lui Geor­ge Lesnea. Nu-i numai poemul unei iubiri pasionate, desfăşurată intr-un cadru exotic. Puşkin a făcut din le­genda răpirii prinţesei poloneze Maria Potocka de către hanul Cherim Ghi­­rei al Tătarilor din Crimeia, un poem mai curînd psihologic: el urmăreşte transformarea acestui han crud şi în­văţat cu viaţa de huzur şi de răz­boaie, într-un om nefericit, dar în­nobilat sub influenţa dragostei pe care o simte pentru prizoniera sa poloneză, Maria. Pe această temă profund drama­tică, s-au încercat deja unele­­ piese sau compoziţii muzicale. Insă singura care s-a impus pînă acum este ba­letul Fîntîna din Baccisarai al cu­noscutului compozitor sovietic B. V. Asafiev, pe libretul lui N. D. Volkov, reprezentat în 1934 la Leningrad. Dintr un poem tragic strîns în 22 de pagini vibrante de lirism şi de ana­liză sufletească, libretistul a imaginat o acţiune închegată în 4 acte, înso­ţite de un prolog şi de un epilog, ambele cu temă simbolică comună, destinată parcă să sublinieze aspectul legendar al acestei triste poveşti pa­sionante dintr-o ţară cu moravuri a­­tunci încă c­imitive. Este o mare îndrăzneală să înlo­­cuieşti cuvîntul poetic înaripat al ma­relui Puşkin prin limbajul muzical şi prin expresivitatea trupului omenesc, în mişcare. Sînt balete care sărăcesc conţinutul de idei şi de viaţă din mo­delul literar. Insă Fîntîna din Bacci­sarai reprezintă o adîncire a textului puşkinian şi o frumoasă transpunere a lui în muzică şi dans. Compozitorul B. V. Asafiev, deja cunoscut printr-o serie de opere şi prin baletul Flăcă­rile Parisului, a scris pe libretul lui Volkov o muzică originală şi suges­tivă, capabilă să ne transpună deo­potrivă în atmosfera de petrecere a unui castel fi­udal polonez şi în ca­drul aspru al curţii unui han tătar; ea zugrăveşte gin­găşia şi patosul , iubirii între Maria şi Vaclav, frenezia­­­de viaţă a nobililor polonezi, arun­caţi în vîrtejul ameţitor al unei po­loneze sau al unei mazurci, dragos­tea pătimaşă a Zaremei pentru Ghi­­rei şi frămîntăriie hanului fermecat de frumoasa poloneză, respins de ea, dar capabil să se închidă în demnitate şi într-un fel de „voluptate a renunţării1". Gestul prin care o mină a sa trage îndărăt pe cealal­tă, întinsă asupra Măriei, capătă o valoare simbolică. Este o muzică de atmosferă, de stări sufletești urmărite mai întîi in­dividual, apoi in conflictele dintre eroi, în fine în manifestări colective: dansurile poloneze, mai întîi dansul femeilor din haremul lui Ghirei, apoi ricanînd răzbunător, în fine, dansul violent pînă la sălbătăcie al ostaşi­lor tătari. Muzica exprimă şi trans­formarea acestui han, pînă atunci limitat la existenţa moleşitoare de curte orientală şi la iureşul bătă­liilor, într-un biet om chinuit şi în­nobilat de iubire. Pe tiparul acestei muzici dramatice, urma ca artiştii să dea viaţă libre­tului prin jocul mut al pantomimei, prin mimică şi prin plastica trupuri­lor în mişcare. Şi spectacolul trupei de Operă din Iaşi a putut face o dovadă hotărîtoare că un balet bine interpretat ne răscoleşte cit şi opera cîntată, aş merge mai departe, afir­­mînd că pantomima poate sugera chiar mai mult, prin faptul că ea oferă un teren mai liber de inter­pretare şi pentru dansatori, şi chiar pentru public. Coregrafia condusă cu talent de Marilena Preoteasa-Totova, element tinăr format la şcoala de înalt pres­tigiu artistic al baletului sovietic, a pus în relief bogatul conţinut al li­­bretului şi al muzicii. Ea a imprimat soliştilor, duetelor şi mişcărilor de grup ritmul impus de temperamentul eroilor şi de acţiu- u­ne. Baletul clasic din actul I, a putut traduce în cău­tările înfrigurate ale celor doi tineri, înfiriparea iubirii şi declararea ei. Dansurile invitaţilor de la castelul prinţului polonez exaltau, prin armo­nia costumelor şi a mişcărilor, bucu­ria de a trăi. Prin contrast, lupta disperată a nobililor polonezi cu tă­tarii, aşa de viu regizată, reprezenta plastic confruntarea a două lumi şi preţul acordat vieţii. S-au apreciat în mod special unele scene din actul II şi din actul IV. Mişcările de dans ale Zaremei, salutind întoarcerea so­ţului, au ilustrat sufletul pătimaş al acestei caucaziene odinioară, liberă, acum prima soţie a lui Ghirei. Frămîntările interne din actul II ne-au arătat cit de elocvente pot fi mişcările unor trupuri în dans capa­bile să exprime plastic, într-un ritm crescînd, gelozia surdă, apoi ura, dorinţa parcă de a sfîşia rivala fa­vorită. Adevărata sarabandă a osta­şilor tătari din actul IV nu trebuie înţeleasă ca un simplu dans acroba­tic. Ea întruchipa frenezia de viaţă a unor oameni puternici şi liberi, în­verşunaţi să-şi omagieze şeful prin dansuri războinice, de aspect sălbatic, să-i împrăştie gîndurile triste şi să o readucă la existenţa lor elementară. Sub conducerea fermă şi sigură a Marilenei Preoteasa-Totova, ansam­blul spectacolului a înregistrat un ri­dicat nivel artistic. Toţi şi-au dat con­tribuţia lor preţioasă pentru această frumoasă realizare. Orchestra, sub bagheta lui Ion Hîrţan, a creat „decorul muzical", în care au evoluat soliştii şi ansamblul de balet. Cu unele rezerve asupra sunetelor, de la coarde şi mai ales la solurile de la vioară şi violoncel, orchestra a dat o bună interpretare unei muzici pline de semnificaţie, pe care se sprijină tot spectacolul. La­ balet în 4 acte de B. V. Asafiev rismul care scoldă textul muzical al lui Asafiev a găsit aici înţelegere şi ecou. Decorurile şi costumele schiţate şi realizate de Hristofenia Cazacu au avut o deosebită importanţă în re­­constituira unui cadru sugestiv pentru acţiunea tragică din spectacol. Deco­rurile ni s-au transpus rînd pe rînd şi cu succes, în cadrul unui parc de castel feudal polonez, în cadrul de lux oriental al unui harem din Cri­meia sau în incinta aspră a unei cetăţi tătărăşti. Autoarea decorurilor a folosit cu succese elemente simpli­ficatoare de stilizare, ca vălurile în cadrul voluptos al haremului şi zi­durile despuiate în cetate. Aş obser­va, prin contrast, o oarecare încăr­care în decorul compozit al actului­­. Costumele poloneze şi orientale au oferit o frumoasă îmbinare de cu­lori, așa de necesare chiar în plas­tica dansurilor. Luminile de reflector au creat efecte interesante de scli­piri în întuneric ale căştilor, podoa­belor sau mătăsurilor. Ele au pus în relief şi efectele de stofe dungate, tăind monotonia sau contrastul prea violent între tonurile vii. Fîntîna ridicată de Ghirei în aminti­rea fiinţei iubite simboliza, în su­prafaţa ei luminată şi desfăcută din întunericul scenei, o zonă radioasă din existenţa acum întunecată a ha­nului tătar. Artiştii de la­­­­mieră au adus interpretări valoroase rolurilor din ba­letul Fîntîna din Baccisarai, consti­tuind un ansamblu plăcut de artişti tineri şi expresivi. Maria Vronschi, în rolul Măriei, a satisfăcut cerinţele se­vere ale baletului clasic, preocupat de eleganţă, precizie şi graţie. A avut uneori mişcarea aeriană a unui fulg purtat de vînt, iar expresia feţei, a compensat aspectul oarecum conven­ţional al figurilor de dans tradiţio­nale. Ion Băitanciuc, partenerul ei, a arătat deosebite calităţi de forţă, mlădiere şi eleganţă, în rolul tînă­­rului Vaţlav. Duetele lor, executate cu avînt şi prospeţime, au avut da­rul sâ ne facă să uităm apectele ri­tuale ale costumelor şi mişcărilor-tip, ale baletului, închise în formule defi­nitive. Ghirei, în interpretarea lui Pe­tre Ciortea, a avut prestanţă şi greu­tate, mască puternică şi joc expresiv în trecerea de la aspectul lui de şef triumfător în luptă, la înfăţişarea du­reroasă a unui simplu om înfrînt in dragoste. Poate că expresia sa încre­menită şi obsedată ar fi cîştigat prin mai multă varietate. Scena din prolog şi epilog în faţa fîntînii realizată de Petre Ciortea cu bune calităţi de mim au asigurat şi unitatea spectacolului. Rolul bogat al Zaremei a găsit în Virginia Fierescu o dansatoare şi ar­tistă înzestrată. Contrastul viu dintre sensualitatea din jocul Zaremei, şi pu­ritatea din gesturile dragostei la Ma­ria, simboliza prăpastia dintre cele două lumi. Analogia, pe plan coregrafic, din­tre lumea umană din Fîntîna din Bac­cisarai şi lumea animală, cu gestu­rile ei instinctive şi brutale, dar fru­moase prin elocvenţa lor, l-ar cu­prinde şi pe căpitanul de oaste Nurali, în interpretarea lui Paul Ro­bert. Mişcările feline cu care acesta a intrat în scenă în actul I şi uşu­rinţa cu care a escaladat balustra­da evocau mişcările sprintene ale unei pantere care îşi adulmecă pra­da. Cînd săla entuziasmată de dan­sul său acrobatic din actul IV, a iz­bucnit în aplauze, recunoştea în fre­nezia coregrafică a balerinului şi în ansamblul dansului războinic aşa de dinamic, o mişcare autentică, expre­sie artistică a vigoarei fizice şi a hotărîrii, totodată o formă de ma­nifestare a dragostei ostaşilor pentru şeful lor, ţinta tuturor privirilor. În rolul liniar al tatălui Măriei, Vic­tor Marcu a adus demnitate şi joc adecvat, deşi părea prea tînăr pentru rol, invitaţii, prietenele, tinerii şi bă­­trînii s-au prezentat unitar, însă cu reacţii personale uneori bine studiate. Femeile din harem s-au integrat aces­tei atmosfere de viespar, dominată de vrajbă şi ură îndreptată împotriva favoritelor lui Ghirei, Mariana Marcu, ca a doua soţie a acestuia, mi s-a părut reuşită ca joc de mimică şi participare a corpului întreg la expri­marea plastică a sentimentelor care o frămîntă. Ea urăşte de moarte pe Zarema, o urmăreşte cu priviri haine, n-o slăbeşte din ochi şi conduce dansul infernal al femeilor din harem, înfruntînd şi batjocorind prin atitudi­ne, şi mişcări ameninţătoare pe fa­vorita decăzută de la cinstirea cu care se înfumura. Ansamblul de balet al Operei s-a prezentat disciplinat şi destul de o­­mogen respectînd precis ritmul orches­trei şi dovedind vervă comunicativă. Regia coregrafică a avut grijă ca a­­celeaşi baletiste şi aceiaşi balerini să-şi adapteze masca, gestul şi dan­sul după situaţia de nobile poloneze sau femei din harem, de nobili polo­nezi sau de conducători tătari. Grupul acestora din urmă, format din Ioan Bungău, Victor Marcu, Const. Mari­­nescu, Victor Muncaciu şi Mihai Orosz merită o menţiune, pentru viaţa in­tensă şi măestria coregrafică desfă­şurată în dansul dezlănţuit în cetate. Ritmul lor viu şi bine susţinut amin­tea spectacole numite fantasia ale călăreţilor arabi, unde acrobaţia şi mişcările violente exprimă plastic în­suşi ritmul de viaţă al unui popor încercat, gata oricînd să pună mîna pe sabie. Figuraţia largă din lupta polonezilor cu tătarii sau acea din actul IV, cînd ostaşii tătari împing brutal în faţa lui Ghirei prizonieri şi roabe, tot acest tumult scenic a lu­crat organizat, urmărind să aducă în scenă momente veridice, stilizate în liniile unuî ritm anumit. Cred că s-a exagerat înăsprirea figurilor de tătari Drumil arotesc de eunuci a reușit să alcătuiască un bloc omogen, dar di­­ferențiat ca joc. Cu baletul Fîntîna din Baccisarai. Opera de Stat din Iaşi, realizează un succes de seamă, atlt ca inter­pretări individuale cit şi ca reuşită de ansamblu. Membrii corpului de balet şi ai orchestrei au putut obser­va că m­b­uzele entuziaste ale sălii au subliniat cu intuiţie destul de si­­gură şi cu un gust crescînd, mo­­ms'-'U-is, de deosebită intensitate dra­matică. Ridicarea nivelului artistic al publi­cului ieşean amator de ocară şi ba­let se datoreşte spectacolelor pe ca­re Teatrul de Operă le pracnizpriiă într-o atmosferă de tinereţe, talan, entuziasm şî muncă stăruitoare. Sunt convins că cea mai tînără instituţie artistică din Iaşi va şti să răspundă cerinţelor noastre mereu sporite. OPERA DE STAT DIN IAȘI 55Fîntîna din Baccisarai“, N. I. POPA . Nr 3838 Centenarul naşterii lui Şalom Aleichem Recomandarea făcută de Biroul Consiliului Mondial al Păcii de a se include în cadrul sărbătoririlor pro­gramate pe anul 1959 şi centenarul naşterii marelui umorist popular Şa­lom Aleichem a găsit un puternic răsunet. In URSS se tipăresc în tiraje mari volume de operei alese. O adunare festivă în sala coloanelor, emisiuni la radio şi televiziune, emiterea unei­­ mărci poştale comemorative, specta-­­­cole festive, studii şi articole — iată o parte din manifestările centenarului. Care sunt titlurile de glorie ale lui Salom Alekchem ? Ce însuşiri i-au adus popularitatea in rîndurile citi­torilor din toată lumea ? In primul rînd faptul că întreaga sa operă este adine înrădăcinată în viaţa poporului, este strîns legată de frămîntările, năzuinţele, suferinţele şi bucuriile maselor largi populare. Dra­gostea de popor, de viaţă, încrederea în oameni şi în viitor, aceste însuşiţi sunt caracteristice marelui scriitor. Născut la 2 martie 1859 în orăşelul Petreiaslov din Ucraina, el a avut parte de o copilărie grea. Din au­tobiografia rămasă neterminată, se desprind necazurile şi durerile copilu­lui vioi, plin de imaginaţie şi umor. Scriitorul de mai tîrziu avea să adop­te pseudonimul atit de semnificativ Salom , Aleichem (Pace vouă). Drumul către realism i-a fost des­chis de operele marilor scriitori pro­gresişti ruşi, primii dascăli ai auto­didactului, însetat de cunoştinţe, de adevăr, dornic de a contribui la lu­minarea poporului. Una dintre pri­mele sale lucrări este un atac con­tra literaturii bulevardiere, răspîndită prin fascicole ieftine. Debutul său literar are loc în de­ceniul al optulea al secolului trecut, în anii teroarei ţariste. In ciuda grelelor condiţii de viaţă, de atunci masele nu-şi pierdeau op­­timismul şi încrederea în viitor, întrea­ga operă a lui Şalom Aleichem este o oglindă, o expresie a acestui op­timism. Tevie Lăptarul, unul din eroii prin­­cipali ai lui Şalom Aleichem trece prin cele mai grele încercări, fără a-şi pierde umorul, uneori sarcastic, dar în general liric, pornit din dragos­tea de copii, de oameni, de viaţă. Eroul depăşeşte adeseori cercul strimt al ideilor şi prejudecăţilor, ceea ce-l va ajuta să-l înţeleagă -* e drept mai mult cu inima decît cu mintea­­, pe revoluţionarul Feferl, pe care fiica sa îl urmează, ca soţie, în deportare în Siberia. După grele fră­­mîntări, o va înţelege şi pe Cheve, care se căsătoreşte cu tînărul ucrai­­nean Fedka. Un alt pivot al operei scriitorului este Menachem Mendel, tipul decla­satului, al calicului fantezist, rupt de realităţi. Personajul acesta, rezultat al condiţiilor vieţii de sub regimul ţarist, este un fond tragic. Prezentîndu-l sub aspectul comic, marele clasic ajuta masele „să-l judece, să-l rejudece, să se elibereze, de iluzii deşarte, să revină pe pămînt, spre a găsi solu­­ţiile reale, aplicate mai apoi de Revoluţia din Octombrie care a zdro-­bit lanţurile oprimării sociale şi na­­ţionale". Orfanul Moţi e­ste unul din cele mai reuşite tipuri de copii din foto-g­ratura universală. El trezeşte ecouri de simpatie în rîndurile tuturor oa­­menilor. întreaga operă a lui Şalom Alekchem dovedeşte de altfel adevă­rul bine cunoscut că numai operale adînc înrădăcinate în viaţa maselor, au un răsunet mondial, ating valori umaniste incontestabile. Marele scriitor popular a intrăgit cu deosebire talentele din popor, că­rora le-a închinat o serie de ro­mane şi nuvele ca „Stempeni", „Iosale Solovei“, „Stele rătăcitoare" . Fără a fi revoluţionar conştient, Şalom Aleichem, ca mare scriitor realist a oglindit în operele sale, tendinţele timpului său. Revoluţiei din­ 1905 i-a închinat romanul „Potopul". Deşi foarte popular şi renumit în timpul vieţii sale Şalom Alekchem a trăit în condiţii grele. El a murit la New York la 13 mai 1906. Prin testa­ment ceruse să fie îngropat în colţul săracilor. La înmormîntare au parti­­cipat peste un milion de oameni. In romîneşte opera sa a devenit populară şi iubită mai ales după 23 August 1944, fiind răspîndită în tiraje mari. Bogăţia­ sa sufletească, umorul său duios şi eliberator, atît de apre­­ciat şi de Maxim Gorki, umanismul său cald şi discret, dragostea de po­por şi de om, i-au cîştigat milioane de cititori în zeci de limbi. I. KARA­ GH SZABÓ BELA: „Săteanei (Din expoziţia anuală de Iul tar­or.­­ Revista, apărută zilele aces­­tea, se deschide cu redacţional­­ul „Perspectivele comunismu­­lui" care abordează problema în lumina lucrărilor Congre­­sului al XXI-lea al PCUS. Ur­­­mărind apoi sumarul, desprin­dem două laturi ale tematicii acestui număr: evenimentul epocal al pătrunderii rachetei sovietice în spaţiile interplanen­tare (oglindit în poeziile din prima parte a revistei: N. Ţan­tomir — Un om pe protoni­toriu; G. Mărgărit — Dimi­neaţă astrală, Ianuar, 1959, Aripa omului şi­ a veşniciei;I Al. Andriţoiu — Mişcarea de revoluţie) şi aniversarea cen­­tenarului Unirii Ţărilor Rom­âne* O privire istorică asu­pra Unirii, de pe promontoriul prezentului, face A. I. Loghin­­,A trecut de­ atunci un veac Versuri mai semnează: N. Tatomir —Poemul Milcovului, Poştalionul roşu, Narghileaua, Hotarele din inimi, Motiv pe un covor : Florin Mihai Petrescu — Can-:­tata Unirii; Andi Andrieş — Flacăra; Horia Zilieru — Poem Ungă Ruginoasa', Proza semnată de Surel Leoni (Prin satele Cuza Vodă şi Mi­­hail Kogălniceanu) 0 de Cor­­neliu Ştefanache (La Ruginoa­­sa), ca şi articolele şi studiile (C. Ciopraga — Unirea Tarilor Române și ecourile ei literare? V. Adăscălițel — imaginea lui Cuza Vodă un folclor­ com­­­pletează caracterul festiv al acestui număr

Next