Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1913-1914 (Anul 3, nr. 1-52)
1914-06-14 / nr. 35
scurtă, castanie, cu răsfrângeri roșcate. Musafirul ăsta neașteptat, mă neliniști puțin, da cum i-am zărit zâmbetul din colțul gurei și lumina blândă din ochii lui albaștri, m’am liniștit îndată și am strâns cu plăcere mâna pe care mi-o și întinsese. Deși l’am rugat să șcadă, el rămase în picioare. Era îmbrăcat în niște haine cam ciudate, dintr'o stofă așa de aspră și de bățoasă, încât stăpânul lor d’abia putea să-și miște mâinele și picioarele. Se uita la mine zâmbind mereu, cu o mulțumire nestăpânită în ochi. Mi-a spus îndată că e băiatul popei, și că mă cunoaște din auzite. — Bine că ai venit!—se bucură frecându-și mâinile.Tata mi-a spus că o să vii și pe la noi... Te așteptam... La noi trag mulți... și buni și răi... Și-mi pare bine când vine un om bun... Dumneata ești bun... — De unde știi? !.. Lam întrebat oarecum mirat de felul cum îmi vorbea. — Eu să nu știu?!.. ., hei!.. ce știu eu domnule!.. Nici dumneata nu știi !.. Da vezi.. cum spune și tata, eu n’am nici un rost... Ce fericit ești dumneata că ai un rost pe lumea asta!.. Așa că ai un rost?.. Toată lumea are un rost!.. Așa că ai venit aici cu o treabă? — Da... Vezi... Eram sigur !— strigă cu o strălucire ciudată în ochi. Apoi, aplecându-se îmi șopti în taină. Și eu puteam să fac lucruri mari, da, vezi, nimeni n’are încredere în mine... Și ce ași fi putut face!!.. — Și acu, ce faci? ♦ - Ce fac? Nu mă mai întreba... Mi-e rușine... Apoi, spune drept: Nu’i rușine pentru mine să umblu cu vacile la păscut? Ochii străluceau ca două bucăți de sticlă și fruntea ’i se încruntase. Dar îndată se însemnă : — Frumos e să umbli pe câmp!.. Știi că, azi, iarăși s’a rătăcit o vacă... Dumana s’a rătăcit... Noroc că am găsit-o... In lăstarii statului, am găsit-o. Știi ce se ’ntâmpla dacă n’o găseam? — Ce se întâmpla? O apuca iarăși durerile de cap... Și când o apucă să te ferească D-zeu! Pe cine o apucă durerile de cap ? îl întrebai uitându-mă fără să vreau, spre ușă. Pe mama... pe coana preoteasa, o apucă durerile de cap!.. Și se vaită, groaznic să mai vaită. Deodată, îmi făcu un semn să nu mișc. Ascultă ca și când ar fi auzit un sgomot : Nu te mișca!.. N’auzi? Iarăși se vaită. M'o fi pârât Sbârghici... Neliniștit, mă uitai în jurul meu. Cele două ferestre dinspre curte, cu storurile lăsate, erau pe jumătate înăbușite de niște ghiveciuri cu flori. Cea dinspre câmp, n’avea nici o perdea și ca o pată neagră, se încadra întri însa, noaptea de afară. Părintele Săvastru se arată în ușă. Cum își văzu băiatul, tresări și nu-și putu stăpâni un gest de nemulțumire. Incruntându-se la el, îl întrebă răstit. — Ce cauți aici? Te-a poftit cineva... Hai, du-te acu!.. Domnul e obosit... Nu vezi?.. —Mă duc... Ce să fac?—se stîpuse băiatul, îndreptându-se spre eșire. Lângă ușă se opri. Cu ochii țintîi în ochii mei, îmi zise : „Mâine o să-ți spun totul. Ce bine e de dumneata că ai un rost!“ Hai cară-te!—îl sili părintele, și cum îl văzu plecat, puse pe masă în fața mea, o sticlă de vin pe care o ținuse ascunsă în cutele din poala anteriului. — Nu știam că ai un băiat așa de mare... Nu mi-ai vorbit de el niciodată! i-am spus, prefăcându-mă cât se poate de nepăsător. Preotul suspină ușor: — Ce să mai spun !.. Să mă mai laud cu el?!.. Ia... o nenorocire!.. Da ce să fac?!.. Așa a vrut cel de sus!.. Și câtă nădejde am pus în el!.. . Nu i-a plăcut învățătura? Ba i-a plăcut... poate prea mult! aftă preotul. Cum îl vezi... Are doi ani de facultate... Și câți bani nu m’a costat învățătura lui!.. Nici nu-ți poți închipui, domnule, ce sacrificii am făcut pentru el... Prefăcându-mă mereu că nu înțelegeam ce putuse să-l împiedice pe băiat să învețe carte, întrebai: —Și de ce n’a mai urmat facultatea? — Cum să urmeze!—se necăji oarecum preotul.—Păi, dumneata numai văzut?! N’ai băgat de seamă că vorbește într’aiurea? E scrântit la minte... Mai bine nu mi-i mai dăruia Dumnezeu! Dela el mi se trag toate nenorocirile. Câte s’au îngrămădit în mine!.. îmi vine mie să mă mai bucur de ceva pe pământ?!... Desfundând sticla, îmi turnă un pahar de vin. Un vin așa de roșu, că-mi păru că țâșnește cald ca dintr’o arteră ruptă. Cum praful ’mi uscase gâtlejul, am golit paharul dintr’o sorbitură. — Bun vin... Nu'i rău încuviință preotul—Am avut și mai bun... da l’am vândut... Cât n’am cheltuit cu boala băiatului?!. Și într’un sanatoriu l’am ținut... la București. Și, cum i-a venit boala? Iaca așa din senin!.. Adecă, așa ni s’a părut nouă, că n’am știut nimic... Da pe el de câtva timp ,îl încercase boala... Am aflat asta în urmă, când am fost la Iași... Când a venit în vacanța din urmă, în seara ceva, nici mie, nici preotesei nu ne-a părut, deloc, că băiatu avea ceva... Era numai obosit și se plângea că-i doare capul... De sdruncinătură, desigur, am crezut noi, și pe-am culcat liniștiți... A doua zi de dimineață, s’a sculat înaintea noastră... L’am găsit în chioșcul din grădină... Citea... Și știi ce citea?.. Iți dă duminale prin gând?!.. Citea, domnule, sfânta Scriptură... el care urma dreptul... Mi-a părut bine, că învățătura nu-1 îndepărtase de cele sfinte... Când m’a văzut, a închis cartea: „Mare a fost acela care a scris cartea asta!“ și mă întreabă de preoteasă... O chemai și pe ea. Băiatu ’i sărută mâna, și’i ceru să-i facă o cafea. Apoi, ne-am așternut pe vorbă. N’am bănuit nimic. Vorbea așezat... ca toată lumea. Ne-a spus că are de dat un examen la toamnă, și că mai toată vacanța are să și-o piardă citind... In câteva rânduri, s’a plâns de un profesor al lui, care îl cam persecută. Da, atâta tot... Ne-a întrebat de gospodărie, dacă o s’avem un an bun pentru plugari... Casa din Ipotești, unde s’a născut Eminescu FLACĂRA 287