Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1913-1914 (Anul 3, nr. 1-52)
1914-06-14 / nr. 35
unui cocoș răsună așa de răgușit, încât ’mi păru horcăitul din urmă al unui ucis prin sugrumare. Cu o mișcare necăjită, dădui pernele deoparte, și mă uitai la fereastră, să văd dacă nu cumva o geană de lumină nu-mi vestea apropierea dimineței. Luciul sticlei d’abia mai putea stăvili năvala de păcură a nopții, care amenința să intre în casă, și să mă înghită în valul ei negru. Odată cu teama, fui cuprins și de o pornire de ciudă împotriva gazdei care nu s’a gândit s’anune o țoală la fereastra ceia dinspre pustiu. Gemetele amuțiră. Se auzia numai foșnetul vântului și din când în când, câte un hămăit îndepărtat. Deși de nedormire, îmi simțeam pleoapele grele, totuși nu puteam s’adorm. De câte ori ațipeam, aveam simțirea că nu dorm în pat sub un acoperiș. Mă vedeam parcă întins pe pământ lângă răscrucea unui drum necunoscut, și că, de câte ori mă prindea somnul, tresăriam de frică să nu se apropie de mine un vrăjmaș și să nu facă un rău. Ticăitul grăbit al ceasului de pe mesuță, îmi aminti că puteam să știu cât mai aveam de suferit până la ivirea zorilor. Era d’abia miezul nopții. Mă gândii să mă scol, să fac lampa mare și să mă pun să citesc cartea pe care o luasem cu mine. Stăteam însă nehotărât. Fereastra ce ia fără stor, mă neliniștea. Mi se părea că prin sticla rece a geamului, îmi pândea toate mișcările, pustiul întunecat de afară. Mă învârtit murmurând, nu știu pentru a câtea oară: „Ce era dacă puneau o perdea!“ Intr’un rând, mă gândii să sting lampa și tocmai când mă hotărâm să mă scol, auzii scârțâitul unei uși, după care deslușii pași grăbiți de picioare goale. Zgomotul se stinse în dreptul ușii mele. Ascultai fără suflare, și-mi aduc aminte că-mi păru rău că n’am, la îndemână, o armă de apărare. Sufletul îmi veni la loc , sgomotul pașilor se auzi îndepărtându-se. Mai liniștit, mă mustrai, eu singur, pentru frica mea așa fără de nici un rost, și când căutam să mă îmbărbătez, deodată încremenit cu ochii holbați la fereastră. In întunerec se desluși o față de om. Era feciorul popii. Se apropie de fereastră și lipindu-iși obrazul de sticla lucioasă a geamului, mă spionă cu ochii rotunzi și mirați în care strălucea o bucurie ciudată. Fără suflare ’i urmăream toate mișcările. Deodată îl văzui că-și încleștează degetele în cerceveaua din mijlocul ferestrei și că începe s’o sgâlțâie, ca și când s’ar fi încercat să intre în casă. Cu tâmplele svâcninde, m’am tras în fundul patului, și de acolo strigai : —Ce vrei... Ce vrei?! Nebunul se dete îndărăt, izbucnind în râs, așa cum izbucnise în clipa când părintele ’mi spusese că din pricina antreprenorului n’a putut ridica biserica. Râsul lui prostesc, deși mă asigură că rătăcitul nu venise la mine cu vreun gând rău, totuși temându-mă să nu s trăznească prin minte să arunce cu vr’o piatră prin geam, m’am sculat repede și am stins lampa. Acum, cel puțin, n’avea cum să mă nimerească. Nu-mi veni să mă culc, și m’am așezat, mai ferit, pe un scaun, ascultând dacă mai umblă pe lângă fereastră. Peste câteva minute, îl auzii închizând ușa tindei și îndreptându-și pașii spre camera lui de culcare. După puțină veghere, învins de oboseală și de somn, mă aruncai în pat, cu nepăsarea rănitului care nu mai alege locul unde cade scurs de puteri. Adormit îndată, așa cum am căzut, cu fața’n jos, ușor înfrigurat de umezeala nopții care pătrunsese și prin zidurile casei. După un somn adânc, deși netulburat de nici un vis sau de vreun sgomot neașteptat, am deschis iarăși ochii. Mă trezit buimăcit, fără să-mi dau seama de locul unde m’aflam, dar sgomotul unei uși mă lămuri. In minte ’mi răsăriră iarăși fruntea încruntată a preotului și ochii tainici ai preotesei, iar în urechi ’mi răsună ca o gamă înfiorătoare, râsul prostesc al fiului cu mintea rătăcită. Și dimineața care nu se mai iveai Nu mult, după scârțâitul ușei, o răsfrângere de lumină impurpură, o clipă, ferestrele dinspre curte. Mi-am dat seamă îndată că cineva din casă, umbla afară cu felinarul aprins. Neputându-mi stăpâni curiozitatea, m’am dus la fereastră, și am ridicat puțin un colț de perdea. Cu felinarul în mână, preotul aștepta în fața grajdului. Când mă întrebam nedumerit ce putea căuta acolo în tăria nopții, un om se desluși trăgând de căpăstru un cal alb, așa de alb că, cu tot întunerecul, îl văzui în întregime. Lăsând felinarul, preotul încălecă și repede, într’o clipă se făcu nevăzut. Auzii tropotul potcoavelor pe piatra șoselei, câteva lătrături și îndată nu mai auzii nimic. Ca lumina unui chibrit, ceasul îmi arată ora trei. Mai aveam încă vreo două ceasuri de întunerec. „Da unde s’o fi dus popa!“ murmurat cu necaz împotriva lui că mă lăsase singur în casă, cu doi bolnavi de cap, pe care-i simțeam aproape, și de cari nu mă despărția decât întunerecul înăbușit între pereții tindei. Totuși mă aruncai în pat, cu gândul să mai dorm, să-mi pară mai scurt timpul până la ivirea zorilor, și să mă văd odată plecat din casa asta, în care se încuibase numai nenorocirea. Când cele de întâi răsfrângeri de lumină se iviră, punând dungi albe pe marginea storurilor, începui să mă îmbrac. Bâjbâiam cu mare băgare de seamă, să nu răstorn cunva un scaun. Mă temeam să fac cel mai mic sgomot de frică să nu-i scol pe cei de alături, de cari aș fi dorit să mă despart, fără să mai dau ochii cu ei. Incet-încet, întunericul începea să se subțieze, să se risipească. Deși cu ivirea luminei, se risipea și neliniștea, totuși neastâmpărul plecărei, mă cuprindea tot mai mult. Cum am putut să deslușesc toate lucrurile din casă, am deschis fereastra, și l’am chemat, repezit, pe căruțașul meu. Da cine știe în ce șură sau sub ce hambar își odihnea oasele țăranul, de nu-mi răspunse nimic. Am vrut să-l mai strig odată, dar nu mai îndrăznit. In liniștea revărsării zorilor, vocea î mi răsună ciudat și răsunetul ei îmi păru un strigăt străin care venea din altă parte, din văgăuna sălbatecă în care era ascuns satul. Rămăsei la fereastră, cu ochii țintă în răsărit, așteptând să vie odată ziua, cu valul ei mare de lumină, cu sgomotul ei de muncă și de viață. Două rândunele care izbucniră ciripind de sub streșina Veronica Miele Mama lui Eminescu FLACĂRA 289