Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1913-1914 (Anul 3, nr. 1-52)

1914-06-14 / nr. 35

unui cocoș răsună așa de răgușit, încât ’mi păru horcăitul din urmă al unui ucis prin sugrumare. Cu o mișcare ne­căjită, dădui pernele deoparte, și mă uitai la fereastră, să văd dacă nu cum­va o geană de lumină nu-mi vestea a­­propierea dimineței. Luciul sticlei d’a­­bia mai putea stăvili năvala de păcură a nopții, care amenința să intre în casă, și să mă înghită în valul ei negru. O­­dată cu teama, fui cuprins și de o por­nire de ciudă împotriva gazdei care nu s’a gândit s’anune o țoală la fereas­tra ceia dinspre pustiu. Gemetele amuțiră. Se auzia numai foșnetul vântului și din când în când, câte un hămăit îndepărtat. Deși de ne­­dormire, îmi simțeam pleoapele grele, totuși nu puteam s’adorm. De câte ori ațipeam, aveam simțirea că nu dorm în pat sub un acoperiș. Mă vedeam par­că întins pe pământ lângă răscru­cea unui drum necunoscut, și că, de câte ori mă prindea somnul, tresăriam de frică să nu se apropie de mine un vrăjmaș și să nu­ facă un rău. Ticăitul grăbit al ceasului de pe m­esuță, îmi aminti că puteam să știu cât mai a­­veam de suferit până la ivirea zorilor. Era d’abia miezul nopții. Mă gân­dii să mă scol, să fac lampa mare și să mă pun să citesc cartea pe care o luasem cu mine. Stăteam însă nehotă­rât. Fereastra ce ia fără stor, mă neli­niștea. Mi se părea că prin sticla rece a geamului, îmi pândea toate mișcă­rile, pustiul întunecat de afară. Mă în­vârtit murmurând, nu știu pentru a câ­­tea oară: „Ce era dacă puneau o per­dea!“ Intr’un rând, mă gândii să sting lampa și tocmai când mă hotărâm să mă scol, auzii scârțâitul unei uși, după care deslușii pași grăbiți­ de picioare goale. Zgomotul se stinse în dreptul ușii mele. Ascultai fără suflare, și-mi aduc aminte că-mi păru rău că n’am, la îndemână, o armă de apărare. Su­fletul îmi veni la loc , sgomotul pa­șilor se auzi îndepărtându-se. Mai li­niștit, mă mustrai, eu singur, pentru frica mea așa fără de nici un rost, și când căutam să mă îmbărbătez, deo­dată încremenit cu ochii holbați la fe­reastră. In întunerec se desluși o față de om. Era feciorul popii. Se apropie de fereastră și lipindu-iși obrazul de sticla lucioasă a geamului, mă spionă cu ochii rotunzi și mirați în care strălu­cea o bucurie ciudată. Fără suflare ’i ur­­­măream toate mișcările. Deodată îl vă­zui că-și încleștează degetele în cerce­­veaua din mijlocul ferestrei și că în­cepe s’o sgâlțâie, ca și când s’ar fi în­cercat să intre în casă. Cu tâmplele svâcninde, m’am tras în fundul patului, și de acolo strigai : —Ce vrei... Ce vrei?! Nebunul se dete îndărăt, izbucnind în râs, așa cum izbucnise în clipa când părintele ’mi spusese că din pricina an­treprenorului n’a putut ridica biserica. Râsul lui prostesc, deși mă asigură că rătăcitul nu venise la mine cu vreun gând rău, totuși temându-mă să nu s trăznească prin minte să arunce cu vr’o piatră prin geam, m’am sculat repede și am stins lampa. Acum, cel puțin, n’a­­vea cum să mă nimerească. Nu-mi ve­ni să mă culc, și m’am a­șezat, mai fe­rit, pe un scaun, ascultând dacă mai umblă pe lângă fereastră. Peste câ­­te­va minute, îl auzii închizând ușa tin­dei și îndreptându-­și pașii spre came­ra lui de culcare. După puțină veghere, învins de o­­boseală și de somn, mă aruncai în pat, cu nepăsarea rănitului care nu mai alege locul unde cade scurs de puteri. Adormit îndată, așa cum am căzut, cu fața’n jos, ușor înfrigurat de umezeala nopții care pătrunsese și prin zidurile casei. După un somn adânc, deși netulburat de nici un vis sau de vre­un sgomot neașteptat, am deschis iarăși ochii. Mă trezit buimăcit, fără să-mi dau seama de locul unde m’aflam, dar sgomo­tul unei uși mă lămuri. In minte ’mi răsăriră iarăși fruntea încruntată a pre­otului și ochii tainici ai preotesei, iar în urechi ’mi răsună ca o gamă înfio­rătoare, râsul prostesc al fiului cu min­tea rătăcită. Și dimineața care nu se mai iveai Nu mult, după scârțâitul ușei, o răs­frângere de lumină impurpură, o cli­pă, ferestrele dinspre curte. Mi-am dat seamă îndată că cineva din casă, umbla afară cu felinarul aprins. Neputându-mi stăpâni curiozitatea, m’am dus la fe­reastră, și am ridicat puțin un colț de perdea. Cu felinarul în mână, preotul aștepta în fața grajdului. Când mă întrebam nedumerit ce putea căuta acolo în tă­ria nopții, un om se desluși trăgând de căpăstru un cal alb, așa de alb că, cu tot întunerecul, îl văzui în întregime. Lăsând felinarul, preotul încălecă și repede, într’o clipă se făcu nevăzut. Auzii tropotul potcoavelor pe piatra șo­selei, câte­va lătrături și îndată nu mai auzii nimic. Ca lumina unui chibrit, ceasul îmi arată ora trei. Mai aveam încă vreo două ceasuri de întunerec. „Da unde s’o fi dus popa!“ murmu­rat cu necaz împotriva lui că mă lăsase singur în casă, cu doi bolnavi de cap, pe care-i simțeam aproape, și de cari nu mă despărția decât întunerecul înă­bușit între pereții tindei. Totuși mă a­­runcai în pat, cu gândul să mai dorm, să-mi pară mai scurt timpul până la ivirea zorilor, și să mă văd odată plecat din casa asta, în care se încuibase nu­mai nenorocirea. Când cele de întâi răsfrângeri de lu­mină se iviră, punând dungi albe pe marginea storurilor, începui să mă îm­brac. Bâjbâiam cu mare băgare de sea­mă, să nu răstorn cun­­va un scaun. Mă temeam să fac cel mai mic sgomot de frică să nu-i scol pe cei de alături, de cari aș fi dorit să mă despart, fără să mai dau ochii cu ei. Incet-încet, întunericul începea să se subțieze, să se risipească. Deși cu ivi­rea luminei, se risipea și neliniștea, to­tuși neastâmpărul plecărei, mă cuprin­­dea tot mai mult. Cum am putut să deslușesc toate lucrurile din casă, am deschis fereastra, și l’am chemat, re­pezit, pe căruțașul meu. Da cine știe în ce șură sau sub ce hambar își odih­nea oasele țăranul, de nu-mi răspunse nimic. Am vrut să-l mai strig odată, dar nu mai îndrăznit. In liniștea revărsării zorilor, vocea î mi răsună ciudat și răsu­netul ei îmi păru un strigăt străin care venea din altă parte, din văgăuna săl­batecă în care era ascuns satul. Rămă­sei la fereastră, cu ochii țintă în răsărit, așteptând să vie odată ziua, cu valul ei mare de lumină, cu sgomotul ei de muncă și de viață. Două rândunele care izbucniră ciripind de sub streșina Veronica Miele Mama lui Eminescu F­L­A­C­Ă­R­A 289

Next