Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1913-1914 (Anul 3, nr. 1-52)

1914-06-14 / nr. 35

294 FLACĂRA Iași. Am amintiri frumoase despre el. Odată am să le scriu. Dar acum nu pot. Sunt prea ocupat și timpul care mi-l dai e prea scurt. — Vă mai aduceți aminte ceva de pe vremea când i-ați fost școlar? — Cum nu! Din pricina lui a trebuit să părăsesc liceul din Iași. Adică, am fost dat afară, ce mai una alta. — De ce? — Din pricina unei greve. Și deodată, în mintea mea tabloul se schimbă în mod fulgerător. In locul ministrului matur, îmi apăru, într’o scurtă viziune, o figură în miniatură, fără barbă și mustăți, cu pantaloni scurți, care purta biruitor, printre băncile stricate ale unei școli, drapelul roșu. D-l Morțun zâmbi, poate de bucuria amintirii ; eu am bănuit însă că zâmbetul său trăda c’a înțeles gândul meu din clipa aceea. Apoi ministrul urmă : — Un coleg al nostru dintr’o clasă superioară, d-l V. Dimitriu, care e acum profesor la Universitatea din Iași, fusese pedepsit grav de Eminescu pentru o copilărie. Atunci noi ne-am unit cu toții să părăsim clasa când poetul va intra să-și facă lecția. Minutul acela n’am să-l uit niciodată. Cum și-a făcut apariția, școlarii s’au ridicat în picioare și unul câte unul au început să iasă. Eminescu se uita nedumerit, cu ochii mari, blânzi. Am rămas cel din urmă și m’am pătruns adânc de privirile acelea blajine, îndurerate, nedumerite. Când nu mai era nimeni afară de mine în clasă, Eminescu și-a luat pălăria și catalogul, cu un gest de liniștită disperare și a plecat. Atunci eu m’am repezit la fereastră și le-am făcut semn camarazilor din cealaltă clasă, adunați în curte, să plece fiindcă totul s’a isprăvit. Ca pedeapsă, conferința profesorilor a dat afară pe zece școlari din clasa mea. Printre aceia am fost și eu. In urmă, am plecat în străinătate. — Dar mai târziu ați reînoit cunoștința cu el ? — Da, am fost în strânse legături împreună. Am multe scrisori de la dânsul, pe cari odată am să le caut. — I-ați și editat un volum... — Da... Volumul a apărut în 1890. Dar a fost pus la cale încă de pe vremea când el trăia. Eminescu o ducea foarte greu în anii din urmă ai vieții. In scrisoarea pe cari am publicat-o în fruntea volumului, editat de mine, trimea să mie din Botoșani, la 10 Noembrie 1887, îmi spunea : «Dacă vă este cu putință de a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât de curând, căci cea mai neagră mizerie mă amenință». «Unul din mijloacele cele mai delicate prin care am crezut că se putea să-i venim în ajutor a fost să-i editez un volum ale cărui venituri să le încaseze. De aceea, volumul editat de mine a fost mai mult un pretext decât o operă de adunare scrupuloasă și sistematică a tuturor lucrărilor sale». > Și d. Morțun scoase din rafturile încărcate de cărți volumul a cărui copertă o reproducem aci . Volumul cuprinde și versuri și proză. Și este însemnat mai ales prin faptul că adună poeziile din tinerețe ale lui Eminescu, publicate în Familia, care apărea în Oradea Mare. Întoarcerea aceasta spre un trecut scump de tinerețe și exaltare artistică, smulse cu desăvârșire pe Excelența sa din mijlocul frământărilor de azi. Și doritor pare că să se adâncească tot mai mult în acel trecut menit în veci să nu mai revie decât pentru aceia cari au puterea să se întoarcă spre el, d. Morțun mai trase o carte din rafturile bibliotecei sale. Și răsfoindu-o melancolic, spuse, vorbindu-și pare că mai mult sieși : — Asta este ediția princeps, tipărită de Maiorescu... M’am aplecat peste paginile pe cari ministrul le răsfoia cu atâta evlavie : toate aproape erau corectate cu creionul și purtau pe ici pe caleastrofe adăogite. — Cât am muncit ca să restabilesc textul adevărat al poeziilor! — mă lămuri d-l Morțun. Am fost stăpânit odinioară de dorința de a scoate o ediție curățată de toate schimbările întâiului editor, potrivit cu textul primitiv, din Convorbiri Literare... Și-mi citi câteva versuri cari sună mult mai puternic în originalul lui Eminescu decât în versiunea d-lui Maiorescu. — Luptele sociale și politice m’au îndepărtat tot mai mult de aceste preocupări literare, și treaba a rămas neisprăvită. Când rosti aceste vorbe, într’o pagină găsi o petală presată din timpul idealului de artă și literatură. Un zâmbet ironic îi înfioră buza. — Cine știe cine-o fi pus-o aici... — Lucruri de demult, ca și însemnările cari ’n tovărășesc această petală uscată,— îngânat mișcat. Și «suvenirul» se prăfui între degetele d-lui Morțun, inserate de tot. Un țârâit de sonerie ne face parecă să tresărim. — Excelență, vă poftește la telefonu-l șef al siguranții. Al. ȘERBAN □ □ □ PAGINI UITATE EMINESCU BOLNAV . Acum trei ani—era tot așa prin Martie — m’am dus într’o zi să văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M’a cunoscut și i-a părut bine când m’a văzut, îmbrăcat într’un palton lung și târând în picioare niște galoși mari de gumilastică, se plimbla prin odae, cu mâinile la spate. M’a întrebat de prieteni, căitându-i și vorbind de ei cu milă, ca de niște oameni pierduți, sau foarte nenorociți. Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes și o mirare exagerată. Privirea ’i era dusă, obrajii palizi și căzuți, glasul tărăgănat și somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară, îmi spuse cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândește de mult, o lucrare colosala, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe.—Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilărește arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hârtie și așezându-se pe scaun începu să citească... un șir lung de strofe, de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzia, și ochii și glasul i se înviorau. Pe acel petec de hârtie nu erau scrise decât două vorbe: gloriosul voivod. El improviza. Am ascultat uimit peste douăzeci ele strofe sonore, dar lipsite de sens și de legătură; fiecare vers părea rupt dintr’o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe , foc și aur reveniau mereu, mai în fiecare strofă. N’am putut reținea decât aceste patru versuri de pe la mijloc, cari au un început de înțeles mistic: „Atâta foc, atâta aur, Ș’atâtea lucruri sfinte Peste ’ntunericul vieței Ai revărsat părinte“.... Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehhnica maestrului, limba lui aleasă și muzicală, care se supunea și se mlădia mecanicește sub ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobicinuită frumuseță de sunete în acea împărechere bizară de cuvinte, din care sburase pentru totdeauna ordinea și suflarea unui înțeles. Atunci am înțeles adânc sensul înfiorător al cuvintelor lui de-odinioară: „Unde-s șirurile clare din viață-mi să [le spun? Ah, organele ’s sfărmate și maestrul e [nebun!—“ Și când, ostenit de acest joc curios de versuri sonore și pustii, își lăsă tăcut privirea ’n pământ, figura lui îm ’) Din „Curentul Eminescu și o poezie nouă“. Tip. „Lupta“ 1892. M. EMINESCU I -fI j—:■ Proză și Versuri i:. ^ . V.L V. G. JIÎOH JUX IVJl ik»