Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1913-1914 (Anul 3, nr. 1-52)

1914-06-14 / nr. 35

■■■■■■»■ jaaaaaaaa HSBBa B Bai­ BKc ■ neului». Și-atunci tresării ca’n fața unei idei fantastice : «Te pomenești că e vorba de un con­gres al busturilor lui Eminescu !» Și-am râs singur de ideea aceasta atât de tare, încât un câine, care trecea gân­ditor pe lângă mine, s’a apucat deodată să mă latre. In vreme ce mă apăram de arțăgosul câine, mă gândiam : «Adică, de ce nu ? Marș de aici potate ! Dacă Băncile populare pot să fie un con­gres , dacă chiar până și Camerile de comerț pot să fie un congres, de ce n’ar putea să facă acelaș lucru și busturile lui Eminescu ? Du-te la naiba, jigodie ! Marș ! Fiind­că, orice s’ar zice, dar tot mai multă apropiere este între un bust și­ un om, de­cât între o bancă, fie și populară, sau o cameră, fie și de comerț, și­ un om...» Totuș, nu m’am mulțumit cu această judecată care mie mi se părea destul de logică și am căutat să aflu chiar de la cel ce iscălise manifestul cu pricina cum stă adevărul. Prin urmare, a doua zi di­mineața am pornit spre bustul lui Emi­nescu din grădina Epi­scopiei, ca să mă in­formez. Nu știam unde anume locuește acel bust, dar mi-am zis : «Emin­escu e o per­soană cunoscută ; bustul trebue să-i semene ; prin urmare o să-l găsesc...» Dar, vai ! cu părere de rău a trebuit să con­stat că sunt anumite tă­râmuri unde logica n’are nici o putere. De pildă : grădina Episcopiei. Za­darnic am străbătut-o de Bustul din Botoșani două-trei ori, degeaba am înconjurat-o, am cercetat-o cu de-amănun­­tul. Nică eri nici un bust care să semene cu Eminescu. Atunci m’am dus la can­celaria Ateneului să cer lămuriri d-lui Stăncescu. Dar o ușă, încuiată cu mare prevedere, îmi spuse o împotrivire eroică, silindu-mă să citesc în acelaș timp că orele de serviciu sunt numai de la 9—12. Deși mi s’a părut foarte reglementar că, dacă orele de serviciu sunt de la 9—12, la zece și jumătate să fie închis, nntrebai to­tuș pe un servitor care-și făcea treabă pe acolo : — Nu-i nimeni la cancelarie ? — Acum e închis. După prânz între 5 și 6. — Păi aici scrie că publicul are loc numai intre 9—12.—îi atrag atenția serr­vitorului care părea un suflet plictisit, deci superior. — Ce­ are a face?­­ îmi răspunde el. —­ Cum ce­ are a face ? — Desigur. Astea erau orele de-acum cinci ani. Azi e de la 5—6. — Păi de ce nu schimbați tăblița ? — Fiind­că nu se­­ poate ! — De ce nu se poate?! — fac eu din ce în ce mai nedumerit. — Fiindcă pentru asta trebue să s’a­­dune comitetul Ateneului. Ș’acum nu-i vreme d’asta... Ș’apoi, nici nu e nevoe să se schimbe... Cancelaria tot e deschisă între cinci și șase, chiar dacă publicul vine între 9 și 12 , și publicul tot vine între 9 și 12, chiar dacă orele de cance­larie sunt între 5—6... Atunci de ce să se schimbe ? — Ai dreptate ! De ce să se schimbe? Aveți și public și cancelarie. Înainte de a pleca, l-am întrebat pe ser­vitor : — Dar d-l Stăncescu unde este? — Doarme ! — Atunci trebue­ să fie în loja comi­tetului. Mă duc să-l văd... — Nu, domnule, e acasă !—mi-a ex­plicat el. — Obișnuește să doarmă și acasă ? Credeam că numai în lojă. Și-am plecat. M’am apucat să străbat iar grădina E­­piscopiei în căutarea bustului lui Eminescu. Dar și această a doua expediție a fost tot zadarnică. Vream tocmai să plec, când dădui cu ochii de vardistul însărcinat cu paza grădinei. I­ oprit ca să-l întreb : — Domnule vardist, nu știi, te rog, dumneata, care o fi bustul poetului... Și firul vorbei mi se tăie deodată, surprins de asemănarea grozavă ce-o descoperii între unul din busturile grădinei și acest vardist. — Poet aici e numai unul, cucoane. Și mă duse la bustul lui Traian De­­metrescu. — Nu-i ăsta! —­îl lămuresc eu. Ăsta are cioc. — l-o fi crescut, cucoane, și cioc de când stă aici singur ! Atunci m’am supărat . —- Bine, bre, se poate să nu știi care e bustul lui Eminescu? Atunci ce păzești aici ? ■ 3BBBBBBBBBBBiB — Eminescu ? Cum să nu știu, cucoane? Uite ăsta e ! Eminescu știu, dar d-v. ați întrebat de un poet iar se știam că aici poet numai ăla e... Și mă duse tocmai la bustul care semăna cu el. Când l’am văzut, am tresărit : — Asta e ? — Asta, cucoane ! — Nu se poate, bre ! Asta seamănă mai mult cu dumneata decât cu Eminescu ! — Zău că el,e, cucoane! Uitați-vă că și scrie pe el , M. Eminescu. M’am uitat ca să mă încredințez . Var­distul avea dreptate. Săracul Eminescu ! Mi-am însemnat locul, ca să vin iar pe seară. Când să plec, vardistul se a­­propie de mine și-mi șopti, jumătate mis­terios, jumătate cu oarecare rușine . — Adevărat că semăn cu el, cucoane... Și știți de ce? — De ce? — făcui eu curios. —• Fiindcă și eu scriu câte­odată poe­tele... Îmi dați voe să vă citesc câteva... Și cu o mișcare grăbită scoase din sân carnetul în care însemnează toate acci­dentele și delictele pe cari le constată în timpul zilei, și începu să citească... Fără să aud o vorbă, i-am făgăduit că am să-l ascult altă dată. Și-am jdecat­ însoțit până la poarta grădinii de el și de recomandările lui en­tuziaste : — Io numai cu uni­forma sunt vardist, cu­coane. Cu sufletul io sunt poiet... Io citesc în fiecare zi Rampa și Minerva literară... Poe­ziile lui domnu Sor­­bitu sunt foarte gu­stoase pentru mine... Io numai cu uniforma sunt vardist, cucoane... Eminescu la 20 de ani Eminescu bolnav * Bustul dela Dumbrăveni F­L­A­C­Ă­R­A 283

Next