Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1914-1915 (Anul 4, nr. 1-52)

1915-04-04 / nr. 25

Ringala ar fi trebuit deci să fie numai o dramă istorică. Ar fi fost de ajuns : o linie dreaptă și nu una frântă. De altfel, găsim în Ringala a­­proape întreaga dramă cioplită în tăeturi vigu­roase. D-l Eftimiu nu păcătuește prin lipsuri ci prin adausuri. Dacă s’ar mai scutura, opera lui ar rămâne ceia ce se cuvinea să fie... Piesa istorică e netedă : Ringala, nevasta po­lonă a lui Alexandru cel bun, îmboldită de epis­copul catolic Ion Sartorius, voește să treacă țara Moldovei la catolicism. Bătrânul Alexandru se lasă ademenit de Papa. Mitropolitul țării și unii dintre episcopi lunecă și ei la învoire. Se îm­potrivesc însă boerii și mai cu seamă Logofătul jumătate și epicul erou de la Marienburg, Spă­tarul Coman... Uneltirile papistașe sunt zădăr­nicite. Alexandru își înțelege în sfârșit datoria către legea strămoșească. Ringala e isgonită.. Iată drama istorică. Nici nu se putea un su­biect mai bine înnodat și mai vrednic de inte­res. Mai întâi, o lume aproape necunoscută, din care s'ar fi desprins cei doi eroi mai însemnați, Ringala și Spătarul Coman, prea puțin cunoscuți și ei. Dramaturgul s-ar fi zugrăvit deci cu o oarecare libertate de penel, fără a fi nevoit să se țină strâns legat de amănuntele unui adevăr istoric prea silnic. Alexandru ar fi fost aruncat în fund, ca un munte uriaș acoperit de ceață și de nori—așa cum se și cuvenea... Actul întâi este actul firesc de „exposiție“ al acestei acțiuni istorice. La un sfat al boerilor se ridică conflictul dintre boerii patrioți și Rin­gala și Sartorius ce împinsese pe Domn la în­chinarea țarei către Polonia și acum urzeau și lepădarea Moldovei de religia părinților... Subiectul e bine și neted pus. A părut totuși lung și pe alocuri prea cunoscut. D-l Victor Eftimiu e un scriitor pitoresc , uneori însă în­rădește prea multe petice pitorești. Perindarea Armeanului Avedik cu daruri, a Tătarului Petru Șoldan cu cei cinci­zeci de flăcăi ai lui, a Ți­ganului Șorultea cu cinci­spre­zece Țigani, a că­lugărului Teodosie din părțile Ohridei încetinesc acțiunea, ca și episodul primirei Evreilor în țară. Nu pare nici nouă. Ne gândim la perindarea voevozilor pețitori din Inșiră-te, Mărgărite. Piesa nu se înnoadă de­cât numai în clipa în care Alexandru vorbește de închinarea steagului Mol­dovei către Polonia, iar Spătarul Coman se ri­dică trufaș din mijlocul sfatului, rostind : „De ce să închini steagul Moldovei, Măria-Ta? De ce să închini steagul ?“ Și Ringala pentru a scăpa de Coman il trimite să ajute pe Poloni împotriva Teutonilor, sub cuvânt că Vladislav i-ar fi făgăduit neatârnarea țarei de va fi ajutat de Moldoveni. E o minciună. De aici numai ar fi trebuit să vină peirea Ringalei. Acțiunea nu înaintează apoi decât în actul al treilea. Ringala, scăpată de Coman, hotărăște pe Mitropolitul Grigore și pe câțiva episcopi să treacă la religia catolică. E sfat mare Se chib­­zuește trecerea întregei țări. Logofătul Jumătate se împotrivește dar e prea slab ca să poată stă­vili răul. Sosește însă și Coman, biruitorul Ma­­rienburgului. Când află ce se uneltise în contra legei strămoșești, când află că Vladislav nu fă­găduise niciodată neatârnarea Moldovei, isbuc­­nește în cuvinte grele și amare. Partea din urmă a acestui act e cea mai frumoasă și mai epică din întreaga piesă. Mai are și meritul de a fi isvorită din miezul ei, și nu pe de lături, ca de obicei. E o pagină nobilă și plină de avânt, care ne-a încălzit și înnălțat. Acțiunea s’ar fi putut prelungi încă printr’un act până ce Alexandru, luminat pe deplin de ur­zelile primejdioase ale Ringalei, ar fi isgonit-o. Astfel s’ar fi sfârșit drama. * * * După cum am mai spus însă, d-l Victor Efti­miu a mai adăugat și o dramă sentimentală.— „Nu se putea și fără puțină dragoste“.—Se pu­tea. Intri o piesă istorică și cu un subiect politic, dragostea ar fi putut lipsi. Iar dacă ea ar fi tre­buit topită în acțiune și nu alăturată. O fată de la curte, Despina, iubește pe Sorin, fratele lui Coman, cu oastea căruia și plecase în Polonia, întors în solie, oșteanul intră în ca­mera Doamnei. Ringala nu-l mai văzuse, deși era fiul fostului Domn și nepotul lui Alexandru. Cât pare de puțin adevărat! Dintr-o ochire, se îndrăgește de Sorin, silindu-se să-l ademenească ca în vechea poveste biblică a lui Iosif și a ne­vestei lui Putifar, întregul act al doilea nu e nu­mai cu desăvârșire de prisos, ci și nidoelnic.. Sorin nu e cucerit de cuvintele înflăcărate ale Ringalei: înfuriată, Doamna poruncește să fie în­chis într’un turn, cu toate că în curte îi păștea calul, iar Despina și Voevodul aveau să-l caute peste câteva clipe... Povestea aceasta e nefolositoare, melodra­matică și plină de neadevăr. Din nefericire, nu se isprăvește aici, își aruncă zadarnica ei umbră și în actul al III și al IV, dar mai ales în actul al V-lea. Aflându-se cuvântul pentru care Sorin fusese închis în turn de Ringala, în hotărârea lui Alexandru de a-și alunga soția netrebnică intră și mânia soțului înșelat. Sfârșitul de altfel frumos și eroic, este deci întru câtva scoborât din acest amestec mărunt și nefolositor unei drame istorice. Singură dragostea de țară trebuia să îndrumeze gândul cel bun al Voevodului... Lipsită de episodul sentimental, și îngrădită la actul întâi, al treilea, și la un alt act rotunjit din actul al patrulea și al cincelea, Ringala d-lui Victor Eftimiu ar fi fost în adevăr o „dramă istorică“, vrednică de a întregi repertoriul nos­tru național. E. LOVINESCU CÂRTI­N­OUL Mihail Eminescu—contrib­ție la studiul vieții și operii sale—de I. Grămadă. Heidelberg, Carl Winter’s Universitätsbuch­handlung, 1914. Broșura d-lui I. Grămadă aduce contribuții într’adevăr interesante pentru studiul vieții și o­­perii lui Eminescu. Luând drept foarte potrivite aceste cuvinte ale unui biograf al poetului —„Biografie completă este acela care poate să satisfacă pe toți: criticului să-i dea lămuririle trebuincioase explicării operelor de artă ale crea­torului lor ; savantului să-i procure amănuntele ce-i trebuie pentru studiile sale psih­ologice și psih­iatrice“ — d-l I. Grămadă își propune să studieze în deosebi câteva capitole relativ la vieața poetului și alte câteva relativ la isvoarele sale de inspirație. Relativ la biografie studiază viața de student a lui Eminescu la Universitatea din Viena, activitatea sa ca membru al societății România, al Societății literare și științifice, al României June, ca membru activ în Comitetul pentru pregătirea sărbărilor de la Putna din 1870 —71 și, în sfârșit, cele câteva luni din timpu boalei poetului, petrecute în sanatoriul din Dö­bling în 1883—84. Relativ la operă studiază is­voarele de inspirație ale Satirei a lll-a și ale Sonetului S’a stins vieața falnicei Veneții. In toate aceste­aduce multă precizie în de­talii și o adevărată pasiune pentru documentarea exactă; de aceia contribuțiile d-lui I. Grămadă sunt o reală îmbogățire a cunoștințelor de până acum despre Eminescu. Autorul se păzește cu cea mai mare grijă de a furișa cumva vre­o sugestie sau vre­ o ideie personală între rândurile docu­mentelor cercetate și astfel contribuțiile sale au o valoare incontestabilă de obiectivitate istorică. Anii petrecuți de Eminescu la universitatea din Viena sunt cu deosebire importanți pentru că aici a venit el pentru intâia oară în contact mai intim cu studiile filosofice, care au determinat un aspect atât de caracteristic al operii sale. După informațiile precise și noul pe care le dă d-l I. Grămadă, cercetând arhivele universității vieneze, Eminescu a fost înscris la această uni­versitate trei semestre: Semestrul de iarnă 1869 —70, semestrul de iarnă 1871—72 și semestrul de vară 1872. La primul semestru a urmat nu­mai cursuri de filosofie cu profesorii Zimmer­mann, K. S. Barach-Rappaport și Th. Vogt; în al doilea a urmat pe lângă cursuri de filosofie cu profesorii de mai sus și cursuri de drept cu Rudolf [hering și H. Siegel și în al treilea a ur­mat cursuri de filosofie tot cu Vogt și Zim­mermann și un curs de drept cu L. Ritter von Arndts. Cursurile de filosofie urmate de Emi­nescu sunt inevitabilele Einleitung in die Philo­sophie, un curs de Istoria filosof­iei până la Kant cu câteva lecturi și analize de texte și un curs de Pedagogie generală­, după cât indică titlurile materiilor tratate în cursurile respective nu se întrevede nicăirea vre-o specială atențiune pen­tru filosofia contimporană, pentru studiul roman­ticilor germani și al lui Schopenhauer de care Eminescu a fost atât de mult înrâurit. Deși filo­sofia lui Schopenhuer era în plină înflorire pe această vreme în lumea filosofică germană, to­tuși în universități ea era încă socotită ca o în­vățătură subversivă. Herbartianul Zimmermann nu a avut asupra lui Eminescu decât o influență trecătoare , într-o scrisoare de mai târziu către d-l Maiorescu, Eminescu spune textual: In Viena am fost sub influența nefastă a filosofemei her­­bartiene, care prin natura sa dispensează de studiul lui Kant­. Zimmermann a izbutit doar, prin contrast, să-l îndrepteze și mai mult spre filosofia Kantiană și, mai cu seamă spre deri­vațiile sale firești , romantismul filosofic de la începutul secolului al XIX-lea și voluntarismul lui Schopenhauer. Despre cei­lalți profesori pe care i-a audiat Eminescu la Viena — asupra cărora s’ar fi putut ca folos întinde investigațiile atât de minuțioase ale d-lui I. Grămadă — nu putem afirma decât că nu au înscris nici­odată un nume remarcabil în istoria filosofiei. Asupra influenței exercitate de către aceștia in dezvoltarea spirituală a lui Eminescu biografii săi nu ne-au dat încă nici o lămurire. Cercetările d-lui I. Grămadă ating unul din punctele cele mai însemnate ale biografiei lui Eminescu — o biografie care ar fi o adevărată istorie a spiritului cristalizat în opera poetului — și vor putea fi continuate pe această cale, cu siguranța că astfel se va ajunge la o reală ex­plicare a operei prin viață. Cercetările d-lui Grămadă asupra vieții de student a lui Eminescu în Capitala Austriei sunt interesante pentru viitoarea biografie monumen­tală a poetului ; deocamdată am remarcat în ele amănuntul că Eminescu ținea de curentul filolo­gic și probabil că chiar de cel literar al Juni­­mei din Iași, pe care a apărat-o, încă de pe atunci, într’o memorabilă ședință a societății România Jună în 18 Noembrie 1871. Ultima parte a broșurei d-lui I. Grămadă este fără îndoială cea mai interesantă — și cea mai simplă. Ea arată care au fost isvoarele de ins­pirație pentru două din principalele poezii ale lui Eminescu : Satira a lll-a și Sonetul S’a stins viața falnicei Veneții... Prima parte din Satira lll-a — Visul Sultanului care ajunge cu cuceririle sale până acolo unde se întinsese în somnu­l umbra uriașului stejar ce-i răsărise din inimă—este pre­lucrat după câteva pagini din monumentala Ges- Eminescu la 21 ani F­L­A­C­Ă­R­A □ □ □ 239

Next