Flacăra - Literară, Artistică, Socială, 1921-1922 (Anul 7, nr. 1-47)

1922-01-14 / nr. 6

ÎNSEMNĂRI MĂRUNTE Mișcarea literară în Germania Gustul pentru literatura orientală e în Germa­nia în plină creștere. Tagore e tradus și cetit de un public numeros. Tot așa Fr. Hosen, fost ministru de externe al Germaniei publică pe Omar­ I.­Khai­­dam într’o traducere directă din limba persană. Din Hölderlin, romanticul astăzi la modă, lan­sat de cercul lui Stephan George și al lui Friedr Qundo, apar acum paralel două ediții complecte și științifice, în condițiuni tehnice excelente. Două studii asupra lui Goethe s-au adăugat în ultimii doi ani la nenumăratele biografii ale poetului din Weimar . Unul e al profesorului Fr. Gundolf din Heidelberg și altul al lui Emil Ludwig. Amîndouă aduc o contribuție nouă la înțelegerea și adîncirea personalității poetului. Cel dintîiu desprinde personalitatea poetului din opera sa de succes, celult din caracerizarea omului. Foarte multă atenție se dă în timpul din urmă artei scenice și regizării. Nenumărate sunt lucrările teo­retice și polemice. De la cunoscuta carte a lui Ha­­gemann despre „Regie” numărul lor s’a înmulțit. Julius Bach publică în broșuri indicațiile sale de regizare iar Rudolf Bernauer publică o carte despre cerințele artei dramatice pure”. E o lucrare de prin­cipii estetice generale. Mai folositoare pentru actori și regizori e cartea profesorului Adolf­ Winde despre „tehnica artei dramatice”. Dacă nuvela și poezia lirică sînt foarte variat re­prezentate în mișcarea dramatică a intervenit o stag­nare. Nici o dramă nouă de succes la nici un teatru- în schimb la Berlin după „Danton” al lui Romain Rolland s’a reluat cu succes drama socială a revo­luționarului Ernst Moller : „Omul masă”. Gustul pentru teatrul social și revoluționar începe să pre­domine.­­ Maurice Barrès și școlile literare Intr’o convorbire pe care a avut-o cu redactorul de la revista «Les Annales», Maurice Barrès susține că au existat și vor exista totdeauna școli literare. Istoricul viitorului, cînd va vorbi despre literatura anului 1921, va ști să ierarhizeze și să descopere grupuri și școli pe cari azi noi nu le vedem. «L’Action Française» nu e numai o grupare politică, ci și una literară. După Barrès ar mai exista o școală pari­­siană a lui Capus, Donnay, Robert de Fiers și Abel Hermant, o școală Bourget, una colonială a lui Loti și Farrère și una istorică a fraților Tharaud. Barrès crede și el că sun­tem azi prea legați de mișcarea modernă literară pentru a o putea ierar­hiza. In ce privește tineretul literar, de azi, el crede că nu se poate judeca după opera lui care nu e încă isprăvită, ci după intensitatea de viață ce-o pune în ea, și care e destul de puternică. » Korolenko. Scriitorul rus care moare la Poltava, în mijlocul comunismului învingător, nu a fost atît un mare artist, pe cît a fost un mare suflet, un mare om. Opera sa foarte vastă și variată e străbă­tută de un puternic fior de bunătate și milă. E poezia durerilor celor mulți și umiliți. Korolenko, de­și mai puțin artist ca Cehov, a fost totuși unul dintre cei mai populari scriitori ruși. El era un fel de sfătuitor la care veniau toți nenorociții să culeagă un indemn sau o vorbă bună. Nu a fost nenorocire, nu a fost nedrep­tate pe care el să nu o demaște. Iar cînd regimul țarist l-a trimis în Siberia, el și-a purtat cu resemnare osînda, rămînînd ne­clintit în credința sa. A propoviduit re­voluția făra a fi un socialist de grupare. Iar atunci cînd comunizmul lua forma unei vaste asu­priri, el a fost cel dintîiu care la condamnat cu aceiași indrăsneală cu care odinioară atacase țarismul. El rămase și în timpul comunismului respectat și uitat de toți, iar atunci cînd sovietele a­­vura nevoie de un om cinstit, care să fie pus in fruntea aprovizionării, se adresară lui Korolenko. Opera sa e prea puțin cunoscută la noi. Cîteva nuvele, printre care cea mai vestită «Muzicantul orb», au apărut mai de mult. Nu se cunosc insă povestirile Siberiene în care sufletul său larg și bun, umanita­rismul său desbrăcat de orice spirit de castă, se realizează în pagini de o mare amploare, cuprinzind acea vastă auten­ticitate de viață. ♦ Gloria, piesa lui Maurice Rostand care a avut atît succes în Paris, este drama acelor ce nu ’și pot întruchipa visul. Iată subiectul : Marele pic­tor englez Wisburn are un fiu pe Clarence care la rândul său vrea să ajungă un pictor celebru. Tatăl său știe însă că băiatul nu va putea ajunge și -i spune că lumea e fără milă pentru fii oameni­lor mari și că pentru ca un copil să ajungă să aibă gloria tatălui, trebue nu numai să’l egaleze în talent ci să’l întreacă. Clarence rămas singur în atelier, invocă gloria pictată de tatăl său, și gloria însuflețită deodată îi vorbește încurajîndu-l și promițîndu-i-se. In actul al doilea, Clarence e în Londra, frec­venta pe toți mai marii capitalei și după o muncă de ani de zile cu exaltare, a îngrămădit operele de artă a căror revelație trebue să încînte și să mire lumea. Nimeni nu le-a văzut nici chiar fata care-l iubește. Clarence își așteaptă tatăl ce trebue cel din­­tîi să-i vadă capo d’operile, fiindcă cel dintîi s’­a îndoit de el. 4 j* Deodată însă Gloria, pe care și el vrea s’o picteze, îi apare și-i spune că geniul există numai în om și că Gloria e îndoelnică și capricioasă și nu se dă decît atunci când ai știut nu numai să trăești, ci să și mori pentru ea. Dintre cadavrele împrăștiate ea alege pe acel pe care-l ia cu ea în eternitate. Vedenia se șterge apoi și înainte ca tînărul să -și vie bine în fire sosește tatăl, îngrijat din ce în ce mai mult, văzînd exaltarea cu care Clarence îi vorbește de încrederea ce-o are în geniul său. Și de­ odată , deschizîndu-i ușile atelierului, tî­nărul îi strigă : Privește ! Dar în atelier, pe cele douăzeci de pînze pe care Clarence le descrie cu entuziasm, spre marea sur­prindere și groază a celor de față nu se află absolut nimic. Pânzele sînt albe, și Clarence, aiurit de tăcerea dureroasă din­ jurul lui și neînțelegînd ni­mic,căci în închipuirea lui el vede tablourile termi­nate,cade ca lovit în brațele primitoare ale tatălui său. In actul al III-lea tînărul e de-abia sculat din pa­tul în care le-a țintuit o boală grea, dar zilele lui sînt numărate, toți știu că va muri. In timpul a­cestei boli,tatăl în mila și dragostea sa, uitase toate pînzele fiului, întrecîndu-se pe sine. El lasă însă să se creadă că tablourile sînt ale lui Clarence. Dar a­­cesta, într’o nouă vedenie întrevede adevărul pe care i-l confirmă și tînăra fată ce-l iubește și nu știe să mintă,înainte însă de a muri îi apare pentru ultima oară Gloria,care de data aceasta îi spune că aceste opere, fiindcă au trăit în sufletul lui și le-a hrănit cu credința și entuziasmul său, îi aparțin cu adevărat și deci poate să moară liniștit. Acest poem dramatic este scris cu atîta simțire și putere de viață, are o formă atît de plină și ver­surile sunt atît de puternice și de bogate, încît pu­blicul cu drept cuvînt a făcut ovații poetului și in­terpreților ce­ au fost la înălțimea operii. * O nouă piesă de Sacha Guitry. Dintr-o nuvelă a lui Henry Duvernois Sacha Guitry a scos o dramă îndrăzneață și ciudată — „Jaqueline” — în care Lucien Guitry a făcut o creație puternică. Odată cu această piesă s-a reluat „Să visăm” tot de Sacha Guitry, în care joacă chiar autorul. Jaqueline e prima tragedie a lui Sacha Guitry,care era numărat printre autorii veseli. * V ! ! Anatole France și cinematograful. Fiindcă Ana­tole France e la modă și cinematograful de aseme­­nea,e interesant să se știe care sunt părerile marelui scriitor în materie cinematografică. Anatole France mărturisește că la cinematograf îi plac mai mult călătoriile, fiindcă e prea bătrîn pen­tru a mai putea călători ușor, și își poate satisface astfel gustul său pentru ținuturile îndepărtate. Pînă acum el n’a compus niciun film, deși Thaïs și Le Lys Rouge au fost deja jucate la cinemato­graf. * Erată. In articolul Criza de la Direcția­ Tea­trelor din numărul trecut să se citească «Rege al cabotinilor» în loc de «rege al călătorilor». □□□□□□□□□□□□□o □□□□□□□□□□□□□□a

Next