Flacăra Sibiului, 1955 (Anul 12, nr. 2476-2578)

1955-01-05 / nr. 2476

ichidarea analfabetismului — din problemele principale actuale fiul nostru a dus secole de-a jugul robiei in mizerie şi în înm..­­ic. Clasele dominante au cău­tat pe toate căile să-l depărteze de izvoarele culturii, pentru a nu se deştepta în el ideia de libertate. Marele nostru luptător revoluţionar Nicolae Bălcescu a spus: „Să ne luminăm poporul dacă vrem să fim liberi“. Şi este îndeobşte cunoscut că un popor ţinut în întuneric este mult mai uşor de asuprit şi exploa­tat, înaltele idealuri de libertate şi pace, conştiinţa patriotică şi toate măreţele cauze pot să se dezvolte numai acolo unde există cultură, unde există putere de înţelegere. Pentru a ne da seama de caracterul vechii orînduiri este suficient să arătăm că în momentul cuceririi puterii de către statul nostru de­mocrat-popular au existat patru milioane de analfabeţi. După elibe­rare, lichidarea neştiinţei de carte a devenit una din problemele de bază a statului şi partidului nostru. Ca­drele didactice şi organizaţiile de masă au dus o muncă intensă ani de ani împuţinînd treptat numărul neştiutorilor de carte. Anul şcolar 1954—55 este anul hotărîtor al li­chidării analfabetismului. In raionul Sibiu au existat sate mult înapoiate din punct de vedere cultural unde analfabetismul a prins rădăcini pu­ternice. Secţiunea de învăţămînt a sfatului popular raional a mobilizat cadrele didactice şi împreună cu organizaţiile de masă şi comitetele de întreprindere a colaborat la în­lăturarea analfabetismului. Secţiu­nea de învăţămînt a pus la dispo­ziţia celor 61 cursuri de alfabeti­zare 321 cadre didactice completate cu 47 lectori din întreprinderi, lec­tori care au fost pregătiţi din punct de vedere metodologic de către pro­fesori şi învăţători. Organizaţiile de partid şi U.T.M., sfaturile populare şi comitetele sindicale şi-au adus contribuţia lor efectivă îndrumînd pe neştiutorii de carte să urmeze cursurile de alfabetizare, creînd condiţii necesare învăţămîntului, ve­nind astfel direct în sprijinul ca­drelor didactice. Ca urmare a acestei munci în momentul de faţă există in raionul nostru comune unde nu se mai poate spune că sînt neştiu­tori de carte. Astfel în comunele Amnaş, Orlat, Poplaca, Săcel şi Topircea toţi neştiutorii de carte între 14—55 ani au fost alfabetizaţi. De asemenea în satele Porumbarul de Sus, Sadu, Tâlmaci şi altele au mai rămas foarte puţini neştiutori de carte. Acest lucru este îmbucu­rător dar dacă totalizăm numărul neştiutorilor de carte recenzaţi şi-l comparăm cu numărul celor care au urmat cursurile de alfabetizare vom vedea că rezultatele nu sînt chiar atît de îmbucurătoare. Din numărul de 1.284 analfabeţi ciţi au existat în raionul nostru doar 532 au urmat cursurile de alfabetizare. Aceasta însemnează că dacă in unele sate s-a muncit temeinic în vederea alfabetizării, în altele s-a muncit foarte puţin sau deloc. Iată de pildă care este situaţia în comuna Cristian: din 43 neştiutori de carte numai 6 au urmat cursurile de alfabetizare. De asemenea, în Vurpăr doar 9 ne­­ştiutori de carte din 51 au învăţat să scrie şi să citească. Asemănătoare este situaţia şi la Cisnădie, Armeni, Gura Ilăului, Porceşti, Racoviţa, Ro­şia, Slimnic şi altele. Condiţiile de muncă au fost aceleaşi peste tot însă interesul, eforturile au diferit de la un loc la altul. Nu la fel ca­drele didactice sau organizaţiile de masă au sprijinit munca de alfa­betizare. Ceea ce este mai trist e faptul că în unele sate nici copiii de vîrstă şcolară nu merg toţi la şcoală. Aşa de exemplu la Vurpăr 21 de copii de vîrstă şcolară nu frecventează cursurile. In unele sate cei care ar trebui să sprijine munca de alfabetizare nu numai că nu o fac dar dimpotrivă prin compor­tarea personală dau exemplu rău. Aşa e situaţia secretarului organi­zaţiei de bază de la gospodăria colectivă din Cristian, tov. Ion Dra­­gomir care are doi copii de vîrstă şcolară şi nu trimite pe nici unul la şcoală. In întreprinderile din raion, co­mitetele de întreprindere care au primit sarcina de la ministerul de resort să sprijine munca de alfa­betizare s-au preocupat foarte puţin de acest lucru spunînd că n-au nici o posibilitate, că au încercat să-i convingă pe muncitori să urmeze cursurile de alfabetizare dar că nu vor, etc. Cea mai mare vină de situaţia existentă în problema alfabetizării o are de­sigur secţiunea de învăţă­mînt pentru că nu a îndrumat şi controlat suficient cadrele care s-au preocupat de alfabetizare. Secţiu­nea de învăţămînt nu a ţin­ut o le­gătură permanentă cu organizaţiile de masă, ceea ce a făcut să nu existe un sprijin efectiv din par­tea lor. Problema lichidării neştiinţei de carte trebuie să preocupe serios atît secţiunea de învăţămînt cît şi or­ganizaţiile de partid şi de masă. Anul 1955 este anul hotărîtor pen­tru lichidarea analfabetismului. Secţiunea de învăţămînt trebuie să-şi orgnaizeze munca, să îndru­­meze şi să controleze activitatea şi rezultatele muncii de alfabetizare dusă de cadrele didactice. Trebuie să aibă o evidenţă strictă şi să urmărească progresele activităţii în domeniul alfabetizării şi culturali­zării maselor. Toate organizaţiile de masă şi comitetele de întreprin­dere au datoria să sprijine din plin munca de alfabetizare astfel ca la sfîrşitul anului şcolar 1954—55 să putem spune într-adevăr că nu mai avem analfabeţi. La sfîrşitul planu­lui cincinal trebuie să raportăm partidului şi guvernului că ne-am dus la îndeplinire cu cinste această sarcină. Lichidarea neştiinţei de carte este o datorie a noastră a tuturora şi scopul va fi ajuns prin mai multă voinţă şi interes din partea noastră. G. L. O şezătoare literară Duminică 2 ianuarie a. c. la Şcoala medie de băieţi nr. 1, elevii din clasa X-a B au organizat, la iniţiativa şi sub conducerea tov. profesor diriginte Ion Cîmpianu, cu concursul tov. profesoare de limba romina, Maria Chelaru şi a direc­ţiunii şcolii, o şezătoare literară. Elevi şi eleve de la diferite şcoli din oraşul nostru au ascultat cu viu interes prezentarea vieţii şi ac­tivităţii culturale a lui Alexandru Vlahuţă, ţinută de elevul Mircea Blaga. In continuare, Tiberiu Cu­­relaru a recitat po­ezia „1907“ de Alexandru Vlahuţă. S-au citit apoi fragmente din opera scriitorului, şi s-a recitat poezia „Lui Eminescu“. Şezătoarea literară s-a bucurat de un succes deplin. C. DRAŞOVEANU coresp. „FLACĂRA SIBIULUI“ Prin orăşelul copiilor Seară de sfîrşit de decembrie . . . Fulgi mari, ca-n poveşti încep să ţeasă veşmînt alb oraşului. In Piaţa Republicii s-au aprins luminile po­mului de iarnă. Cu căciulile trase bine peste urechi, cu mîinile virîte adine în buzunare, cu obrajii rumeni de frig şi strălucind de bucurie, zeci, ba chiar sute de copii s-au strîns în jurul acestui pom. Privesc luminile lui vii, globurile lui strălucitoare, steaua care arde aprins în vîrful lui. Lîngă el, pionierii unei şcoli elementare şi-au unit glasurile în­­tr-un cîntec al pomului de iarnă. Dar nu e numai pomul de iarnă care a adunat atîta tinereţe aici, ci e întregul parc din piaţă care s-a transformat într-un orăşel al copiilor. De jur împrejurul parcu­lui, pe stîlpi împodobiţi cu ghir­lande de brad s-au înşirat ca nişte mărgele şi clipesc aprins zeci şi zeci de becuri în fel de fel de culori dînd pieţii aspectul feeric de basm, s-au ridicat căsuţe din poveşti în care sunt sumedenie de minunăţii. Iată aici, castelul Albei ca Zăpada şi nu el sunt numai jucării: păpuşi cu ochi senini şi miraţi, căţeluşi cu părul creţ, căluţi gata să por­nească un galop, cuburi, trenuri, maşini, tractoare — cîte şi mai cîte. Unde mai pui că însăşi Albă ca Zăpada ţi le întinde prin gemuleţul mic în faţa căruia se îngrămădeşte amar de lume. Mai în­colo e o cijU,-' percă. Şi în ciupercă şi-a aflat loc Moş Gerilă sau poate un pitic care şi el te îmbie la sacul lui cu jucării. In faţa unui om „de zăpadă“ cu mătura în mînă s-a strîns o droaie de oameni: afli la el portocale, mandarine, bomboane şi dulciuri de tot felul. O casă de turtă dulce îţi oferă aceleaşi bunătăţi. Ei, cum să nu hoinăreşti prin orăşelul acesta iscodind peste tot şi înfruptîndu te din toate bunătăţile! Pretutindeni e rîs, e voioşie tinerească. Dar nu numai copii şi tineri sînt aici. Prin­tre ei sînt tot atît de mulţi oamenii în vîrstă. De altfel, cum să nu fie, cînd în copilăria lor ei n-au avut parte de orăşelele acestea de basm şi bucurie?! Cum să nu ieie parte şi ei la bucuria aceasta a copiilor lor?! Şi apoi mai sunt de făcut cum­părături, iar în chioşcurile clădite un chip de trunchiuri de copac, de butoi, ori de cutie de bomboane, afli tot ce-ţi trebuie. Peste tot e o forfotă de nepoto­lit, forfota ajunului de sărbătoare, a alunu­lui de an nou. Colindind acest orăşel al copii­lor, nu poţi să nu te gîndeşti la anii din trecut, în care tot ce e aici era încă într-o lume a viselor, a năzuinţelor. Azi visurile au prins viaţă şi copii noştri — viitorul de aur al patriei noastre iubite — tră­iesc bucurii vrednice de traiul liber şi fericit al oamenilor muncii din tînăra noastră republică. Interesul pe care l-au depus atît sfatul popular al oraşului cit şi organizaţiile comerciale locale pen­tru ridicarea acestui orăşel al co­piilor, merită toată lauda. Acest interes este expresia atenţiei şi grijii de care se bucură tineretul patriei noastre din partea partidului şi guvernului, din partea noastră a tuturora. Pentru o producţie cît mai mare de lapte Mulţi dintre crescătorii de vite susţin că producţia de lapte nu poate fi mărită decît în timpul verii. Cu toate acestea, printr-o îngrijire bună şi o furajare ştiin­ţifică a vacilor, producţia de lapte pe timpul iernii, poate fi aceeaşi, sau aproape aceeaşi ca şi în timpul verii. De pildă, vaca Coca cu numărul matricol 75, de la gospodăria zoo­­pomicolă de stat din oraşul Cisnă­die, a produs zilnic în luna de­cembrie 1954 cîte 16 litri lapte. Această vacă, în vîrstă de 7 ani, a realizat o producţie medie de 4.225 litri lapte în cursul celor 300 zile (perioada de lactaţie din anul 1954) faţă de 2.380 litri lapte, cît a fost planificat. Aceeaşi pro­ducţie, de peste 15 litri lapte, se obţine zilnic în perioada de iarnă şi de la vaca Rezi cu numărul ma­tricol 180, al cărei îngrijitor este Gheorghe Hening, cît şi de la alte vaci. Această producţie se datoreşte faptului că vacile primesc pentru fiecare litru de lapte cantitatea ne­cesară de tărîţe de griu, şroturi de floarea soarelui, urluială de po­rumb, calciu, sare, etc. In afară de această raţie de pro­ducţie, vacile mai primesc şi o raţie de întreţinere, fin de trifoi, fîn natural şi alte furaje. înainte de muls, ugerul vacilor se spală cu apă călduţă, iar masajul ugerului se face cu atenţie la fie­care muls. Cit priveşte curăţenia vacilor, a grajdului, ca şi a apa­ratelor de muls mecanic, aceasta constituie o grijă deosebită a în­grijitorilor de vaci Paulina Costea și alții. PAVEL GHIRT opresc. Anul XII - Revelionul — schijă — Se amestecase de mult ziua cu noaptea. Străzile bătrinului oraş dormitau într-o tăcere tainică. Domnea liniştea unei nopţi moho­­rîte. Liniştea unei nopţi in a cărui leagăn avea să încolţească mugurul de nea a unui nou an: 1955. Ora 10 noaptea mă apucase prin inima oraşului. Aveam impresia că-i după miezul nopţii. Ceasornicul cel mare din turn mă aduse însă la realitate. îmi urmam drumul, pre­ocupat de propria-mi grabă. La 11 trebuia să fiu cu familia la restau­rantul „Bucureşti“ unde urma să întimpin noul an intr-un revelion comun. Pe străzi grupuri mici, răzleţe, se îndreptau în direcţii necunos­cute. Mai toţi erau grăbiţi şi în­cărcaţi cu coşărci, din a căror măruntaie se împrăştia prin aer miros de cîrnaţi fripţi, de colaci proaspeţi şi de sarmale. Am prins şi frînturi din discuţii. Ioane, vezi să nu dai cu damigeala de bor­dură. Las-o mai încet. — Vezi de coşarcă Mărie, şi mai bărbăteşte că ne apucă anul nou pe drum. Pe ici, colo, la cîte un etaj, reve­lionul ieşise din faşă. Se auzea ritmul unor melodii calde, forţate de cîte un ciripit de fată, ori de vreun glas de bărbat. Cînd am intrat în local, eram însoţit şi de familia nn doi a prie­tenului meu Iancu. Ştiţi, un maistru de la „Virola“. Ce să zic, picasem parcă din lună. Era şi firesc. Fusese o trecere bruscă de la liniştea preumblării nocturne, în această cascadă de mu­zică şi dans, rîs şi feerie. Am stat vreo cîteva clipe pironit locului, în­mărmurit. Şi drept să spun nu ştiu cum m-am pomenit la masă alături de nevastă-mea şi amicul meu Iancu anume în cercul unor rubedenii foarte vesele ale prietenului meu. Timpul începu să treacă. La masa noastră se mai alăturară şi alţi cunoscuţi. Printre ei un tehnician de la „Libertatea“ cu soţia, un muncitor de la Abator, apoi un alt muncitor germani de la între­prinderea economică a oraşului. La masa de alături se vorbea ungu­reşte. Muzica executa „Povestiri din pădurile vieneze“. Din vorbă nu vorbă, încurajat de cîte un păhărel de ţuică, în inter­valul dintre două fleici de purcel şi înnăbuşite toate astea cu vin de Tîrnave, îmi reveni graiul. Şi ca să demonstrez comesenilor mei pre­cum că sunt în apele mele, invitai la dans pe rind toate femeile de la masa mea. Mai pe urmă apelai şi pe la mesele vecine şi asta ca răs­puns la provocările — să-i zic aşa — a unor necunoscuţi foarte arătoşi la chip şi amabili, care îmi anticipaseră nevasta — la dans. Cînd se termină o bătută — mai mult tocată — pe care o scutu­rasem cu o vecină săltăreaţă de la masă, nevastă-mea mă apostrofă: — Ăsta-mi eşti, hai? Cu mine nu ştii bătuta?! — Să fiu sincer am cam uitat-o, dar „Tîrnavele“ îmi dădură con­cursul. Nevastă-mea se zburli la mine. Ca pedeapsă nu mai dansez în anul ăsta cu tine. — Ei, nu mă-ngălbeni —­ o luai eu cu binișorul. — Pînă în 1955 s-a zis. Și unde nu mă pomenii cu lu­minile stinse, așa din senin, timp pe care nevastă-mea îl folosi spre a mi se destăinui: primul dans e al tău. Luminile se aprinseră, se stin­seră din nou şi iar se aprinseră, în timp ce orchestră ataca un foarte violent „Mulţi ani trăiască", în unison cu noi toţi din salon. Urmă apoi dansul meu şi al neveste-mi, la care au participat toţi cei din sală. Cînd ne întoarserăm la masă nu ne mai aşezarăm fiindcă toată lu­mea stătea în picioare, agitînd pa­harele pline, li­­mitarăm şi noi. Apoi pe un ton ce numai vinul de Tîrnave ţi-l poate smulge, ex­clamai: La mulţi ani tovarăşii mei!!! la care muncitorul de la Întreprin­derea economică a oraşului răs­punse pe acelaşi ton înfierbîntat: — Glückliches Neujahr!! — pen­tru ca de la masa vecină un cetă­ţean care ezita să golească paharul în semn că mai are de spus ceva, să încheie: — Boldog uj evet!! Ciocnirăm paharele — să-i zic de-a valma — ca la orice revelion, apoi dădurăm aghiazma pe git. Fe­meile se grăbiră să le umple din nou. Noi nu mai aveam timp. Intre două dansuri ne îndeletniceam acum cu discursurile, fiindcă revelionul face parte din puţinele prilejuri cînd oricare muritor, poate fi şi orator. Şi încă ce orator. Şi iată-mă luîndu-mi inima în dinţi: — Tovarăşilor, cred că sînt în asentimentul tuturor cînd spun: să bem în sănătatea celor de la ,,Vi­rola“ că şi-au îndeplinit planul în mod onorabil. Ura!! Prietenul meu Iancu se umfla în pene. Ştiţi, el era de la „Virola“. Se goliră şi rîndul ăsta de pahare. Apoi Iancu, triumfător dar totuşi modest, reîncepu­ să nu-i uităm tovarăşi, nici pe cei de la „Liber­tatea“. Tehnicianul nostru ţinea capul ridicat ca o mireasă. Ştiţi , el era de la „Libertatea“. Apoi ciocnirăm din nou. Cînd terminarăm iată că de la o masă oarecare, un orator anonim, se pro­­ţăpi în mijlocul nostru: — Toate-s bune tovarăşi dar văd că în mijlocul dum­neavoastră îl aveţi și pe tov. Kopandi. Come­seanul nostru Kopandi, ridică o mînă în sus, spre a fi cunoscut de toți, întrucît venise cam tîrziu, cînd recomandările protocolare erau oare­cum neglijate. — Dumnealui el — continuă ano­nimul —. Şi profit de fericita oca­zie de faţă, prin care mă simt obligat, dacă nu-i cu supărare, să-i spun: dumneata tovarăşe Kopandi, ca director comercial la acest restau­rant, ar trebui să ţii revelionul, peste vreo două-trei luni, cînd ai să îndeplineşti restanţa de plan pentru anul pe care cu onoare l-au părăsit tovarăşii de la „Virola“, „Libertatea“ şi de la multe alte întreprinderi. Asta-i! Aşa că tră­iască fruntaşii, iar codaşii să tăceţi chitic, să nu vă vadă nimeni, că de ... In timp ce noi îng­hiţeam din plin, tov. Kopandi înghiţea în sec. Ştiţi, tov. Kopandi este director co­mercial la restaurantul „Bucureşti“. Intre timp remarcasem că munci­torul de la Abator se dă fru­muşel şi în mare tăcere lîngă tova­răşul Kopandi, şi de atunci numai amîndoi au toastat, ce-i drept în surdină. Probabil aţi ghicit, nici Abatorul nu şi-a îndeplinit planul pe 1954. Ce-a mai urmat se poate presu­pune. Revelioanele au ceva comun, indiferent de locul şi numărul Stelor ce participă la ele. Muzică,­­­­iscursuri, toasturi, şoapte, po­veselie, ironie, v iată din ceea ce formează Din asta a fost fon nostru de la „P că la acest r stat la loc că înain noastn pe ch v trăi cu i calul i mische­r făceau or. — Lasă i vecie.

Next