Flacăra, octombrie-decembrie 1971 (Anul 20, nr. 40-52)

1971-10-02 / nr. 40

­ In şapte zile Săptămină aceasta a înscris in calendarul evenimentelor sale politice un moment solemn, deosebit de important prin semnifi­caţii şi cit se poate de emoţionant in sine: sărbătorirea a 50 de ani de la înfiinţarea Uzinelor «23 August» din Capitală. Venit doar la citeva zile după sărbătorirea unor vechi citadele ale clasei noastre muncitoare. Uzinele din Reşiţa — 200 de ani şi «Otelul Roşu»— 175 de ani, momentul marcat de uzinele bucureştene s-a înscris, cu rezonanţa sa specifică, in salba cinstirilor aduse clasei noastre muncitoare de partid, de întregul nostru popor. Pentru că toate aceste sărbătoriri au fost tot atitea prilejuri de recunoaştere şi evidenţiere a marilor virtuţi revoluţionare ale eroicei noastre clase muncitoare, a locului său conducător pe care l-a ocupat şi il ocupă in acţiunea revoluţionară a poporului nostru, a hărniciei şi ingeniozităţii sale concretizate in îndeplini­rea sarcinilor de plan, in perfecţionarea continuă a muncii, in perfectarea şi mărirea gradului de competitivitate a produselor. A fost emoţionantă sărbătorirea colectivului Uzinelor «23 Au­gust» din Capitală pentru faptul că ea a avut loc in prezenţa tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al partidului, a celorlalţi conducători de partid şi de stat, pentru că in acest an — aşa cum au subliniat participanţii la miting — pentru a treia oară conducătorul partidului şi statului a poposit in mijlocul acestui colectiv. Prin ajutorul pe care l-a dat in soluţionarea unor probleme majore cu care era confruntată uzina, viaţa oamenilor care lucrează aici, colectivul il consideră pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu ca făcind nemijlocit parte din această mare şi puternică familie muncitorească. A fost emoţionantă sărbători­rea pentru că ea a atestat inca o dată încrederea pe care partidul şi statul nostru o au in acest brav şi harnic detaşament al munci­torimii bucureştene. Este ceea ce exprimă conferirea ordinului «23 August» clasa I uzinei, titlului de «Erou al Muncii Socialiste» şi medaliei de aur «Secera şi ciocanul» unor vechi muncitori ai uzinei, a altor înalte distincţii unui mare număr de muncitori. Făcind bilanţul noilor realizări, sărbătorirea a prilejuit şi trasa­rea unor jaloane de viitor, a direcţiilor de dezvoltare izvorite din înseşi perspectivele procesului de industrializare socialistă, de modernizare şi perfecţionare continuă a industriei noastre. Este aceasta manifestarea acelui sentiment al istoriei pe care l-a a­vut şi il are clasa noastră muncitoare tradus in practică intr-un acut simt al responsabilităţii fată de prezentul şi viitorul României socialiste. Este ceea ce a caracterizat, după părerea noastră, şi evenimen­tele politice care au avut loc sau continuă să se desfăşoare in domeniile educaţiei, ale culturii. Pentru că această amplă dezba­tere ideologică a întregului nostru partid pe marginea măsurilor elaborate de tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi adoptate de Comitetul Executiv al C C. al P.C.R., nu este altceva decit manifestarea superioară a responsabilităţii istorice faţă de forma­rea revoluţionară şi pregătirea multilaterală a omului menit să construiască societatea socialistă multilateral dezvoltată şi apoi comunismul. Este misiunea istorică a partidului de a pregăti şi forma omul viitorului, şi partidul, aşa cum a dovedit-o in repetate rinduri, înţelege să şi-o îndeplinească cu toată înalta sa respon­sabilitate. Modul in care înţelege partidul să-şi îndeplinească această răspundere se concretizează — in această săptămină d in citeva evenimente de o deosebită însemnătate: constituirea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste; intilnirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu cu membri ai Uniunii Scriitorilor; mesajul adresat revistei «Contemporanul» cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la apariţie şi a 25 de ani de la apariţia primului număr a celei de-a doua serii. În informaţia amplă publicată de presă cu privire la constituirea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste se subliniază pe larg atribuţiile multiple ce revin acestui nou organism in ampla activitate de formare şi educare a poporului, de ridicare a conştiin­ţei sale socialiste. Cu o componentă care antrenează direct toti factorii cu îndatoriri concrete in munca educativă, in edificarea culturii socialiste, bazindu-se pe participarea oamenilor muncii la elaborarea şi soluţionarea problemelor, consiliul are toate posibilităţile să-şi realizeze pe un plan superior înaltele răspun­deri ce-i revin. De-a lungul întregii sale activităţi şi cu deosebire după Congre­sul al IX-lea, partidul a dat o deosebită atenţie formării şi dezvol­tării unei culturi socialiste strins legate de popor, care să reflec­te spiritul revoluţionar al poporului, să evidenţieze înaltele sale virtuţi patriotice, virtuţi de un generos umanism. Sunt cerinţe constant formulate de secretarul general al partidului in toate intilnirile avute cu oameni de cultură şi sub semnul cărora s-a desfăşurat şi recenta intilnire cu membri ai Uniunii Scriitorilor. S-a făcut un rodnic și bogat schimb de idei, s-au dezbătut sarcinile ce revin Uniunii Scriitorilor, tuturor celor ce activează pe frontul scrisului, rezultate din măsurile adoptate de Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R., pentru ca întreaga noastră literatură să aducă o contribuţie sporită la educarea poporului. Sunt sarcini care revin şi presei in ansamblul său şi cu deosebire celei cultural-artistice, rezultate cu atita claritate din mesajul adresat revistei «Contem­poranul». «Una din îndatoririle de onoare ale re­vistei «Contempo­­ranul», ca şi ale tuturor ziarelor şi revistelor din ţara noastră — se spune un mesaj — este de a ajuta pe cititori să înţeleagă, de pe poziţiile partidului, fenomenele noi ale vieţii sociale, schimbările profunde care au loc in lume, realităţile epocii contemporane, aspiraţiile progresiste ale umanităţii, pentru ca fiecare să poată acţiona conştient, cu toate energiile şi capacităţile sale, la crearea in România a unei înalte civilizaţii materiale şi spirituale socialiste, in lupta universală pentru o viaţă mai bună». Am avut, aşadar, o săptămină marcată de citeva momente deosebit de importante in efortul general făcut de partidul nos­tru in opera de edificare a omului nou. Petru ISPAS Marti,28 septembrie 1971 |­ ­__________________________________________/ H satisfacerea cerinţelor cumpărătorilor o chestiune de etică profesională Am o nepoţică de vreo 13 ani — în clasa a 7-a — şi ca toţi copiii de vîrsta ei a început şcoala acum, în septembrie. Cum îmi este foarte dragă, m-am gîndit să-i fac o bucurie. M-am tot sfătuit eu în dreapta şi în stînga ce cadou să-i fac — că am uitat a spune: tocmai sărbă­toreşte ziua ei de naştere — şi m-am hotărît să-i cumpăr un costum complet de gimnastică adică: tenişi, şort şi un maiou alb. Aşa că am pornit de luni de dimineaţă să-i cumpăr ceea ce hotărîsem. Iată-mă dar la ora 8,15, la magazinul cu articole sportive de pe Lipscani. întreb de teniși nr. 36. Vînză­­toarea amabilă, de altfel, îmi răspunde că nu au, dar vor primi. întreb la raionul de trico­taje de maiou mărimea 38. Mi se răspunde repede că nu au nici o mărime. întreb de șort. Așijderea. Pornesc de-a lungul Lipscanilor, ajung la un magazin specializat pentru copii, închis pentru inventar. Hm, îmi zic, am ghi­nion. Intru la magazinul universal «Bucureşti» din Piaţa Sf. Gheorghe. La etajul I nu găsesc ce-mi trebuia, la confecţii şcolare văd un afiş mare cu uniformele pe care trebuie să le aibă orice elev şi citesc acolo trecut: şort de satin pentru gimnastică, întreb. «Nu ţinem», vine răspunsul.«Dar unde pot găsi?»«Undeva, la un magazin de articole sportive». Ies, traversez şi intru la magazinul de articole sportive. Ajung la raionul respectiv, nimeni, întreb cine îmi poate arăta un şort pentru gimnastică. O voce îmi răspunde: «După ora 10, acum se primeşte marfă». «Tenişi 36 aveţi?» «Nu!» Traversez piaţa, intru la magazinul de arti­cole sportive «Cabana». în sfîrşit, aici găsesc şortul, dar maioul sau o bluză albă de sport nu. Mă reîntorc, intru pe Blănari, apoi pe altă străduţă, iar un magazin cu articole spor­tive, întreb automat «Sorturi mici pentru elevi aveţil »«Nu». Foarte bine, îmi zic, uitasem că am cumpărat de la «Cabana». *Un maiou 38, alb, pentru gimnastic㻫N-avem, poate doriţi tenişi».«Desigur», răspund şi, în sfîrşit, cumpăr tenişii. Dar unde să găsesc maioul? Ce mai tura-vura, am cumpărat de la Magazinul copiilor dar nu nr. 38 care aveam nevoie, ci 40. Tot o să crească nepoţica! Deci, după cam trei ceasuri de umblat am terminat cumpărăturile. Nu chiar ce aş fi vrut, ci ce s-a putut găsi. Am pregătit lucru­rile la un loc, într-o cutie de carton frumoasă, pe care o aveam eu; am învelit totul cu o hîrtie colorată şi am legat cadoul cu o pan­­glicuţă. Cînd am terminat, am privit la ceas: se făcuse ora 14. Acum stau, mă gîndesc şi-mi spun: de ce a trebuit să alerg atît pentru nişte lucruri atît de obişnuite? De ce un magazin univer­sal, dacă-i universal, nu are toate aceste lucruri la un loc?De ce un magazin de articole de sport să nu aibă nişte obiecte elementare ca cele căutate de mine? De ce să fiu obligat să cumpăr alte mărimi de maiouri de­cît cele de care am nevoie? Sînt convins că nu există nici un impediment nici în a produce, nici în a aproviziona magazinele cu asemenea obiecte. La mijloc nu poate fi decît o manifestare a neglijenţei şi dezinteresului, în esenţă e o chestiune de etică profesională a celor care trebuie să asigure aprovizionarea populaţiei. Ar trebui să li se reamintească celor care lu­crează pentru buna aprovizionare a oamenilor muncii şi nu-şi îndeplinesc obligaţiile că este timnpul să-şi revizuiască atitudinea, să mun­cească cu responsabilitate şi tragere de inimă, să facă totul pentru a satisface cerinţele cumpărătorilor. Ioan GEORGESCU tîmplar pensionar, Bucureşti un om în faţa convertizoarelor Cupa convertizorului se răsuceşte încet. O dogoare uriaşă ne copleşeşte, o dogoare aproape insuportabilă. Aerul în faţa noastră începe să joace, pare lichefiat. Ce tempera­tură să fie? 70, 80 de grade. Ne simţim pe loc scăldaţi în sudori, magma arzîndă din faţa noastră străluceşte şi iradiază valuri de căl­dură intensă. Omul care ne însoţeşte se apropie de cupa care se roteşte aproape im­perceptibil. E un bărbat înalt şi slab şi, spre deosebire de noi, pare a nu suferi de căldura aceea care­ ne-a copleşit brusc, aproape sufo­­cîndu-ne. în orice caz, epiderma sa rămîne insensibilă la zecile de grade plus, nici o picătură de sudoare nu-i apare pe frunte. S-a obişnuit, corpul său s-a obişnuit la bruştele, acceleratele creşteri şi descreşteri de temperatură şi nu mai reacţionează. Pri­­vindu-l cum se apropie de gura convertizo­rului, numai flăcări şi vapori, îţi vine să crezi că ar fi capabil să joace în palmă comoara aceea deasupra căreia dansează flăcări verzi, fără să i se întîmple ceva. Nu exageram prea mult. Oţelarul Alexan­dru Stoica, prin continua apropiere de meta­lul incandescent, căpătase ceva inexpugnabil, o rezistenţă uimitoare la temperaturile înalte. Omul şi metalul convieţuiesc împrumutîndu-şi unul altuia calităţi specifice. Omul insuflă metalului valori superioare, maleabilitate, îl transformă în lingou sau tablă, el, metalul, transferă ceva din duritatea şi rezistenţa sa omului, care-i veghează devenirea. De 13 ani durează logodna sa cu oţelul. Ea s-a născut din pasiune, pasiune autentică. Tulcean de fel. Alexandru Stoica fiind în tre­cere prin Hunedoara rămîne pe loc, fasci­nat de cuptoarele şi furnalele ei. Munceşte asiduu şi mai ales învaţă, caută să ştie cît mai mult, dacă nu totul,despre meseria de oţelar. în doi ani fostul ostaş, care pînă atunci nu prea ştia ce e aceea siderurgie, ajunge maistru, ceea ce nu-i puţin lucru într-un combinat cu o atît de veche tradiţie, cu oameni care-şi transmit meseria din tată-n fiu.­in 1966, iată-l la Galaţi. Participă de la început la construc­ţia oţelăriei, i se dă ca sarcină să conducă cursuri de calificare cu proaspeţii şi încă neexperimentaţii muncitori gălăţeni. Prima şarjă de oţel a noii oţelării el a dat-o, după ce înainte participase la rodajul întregii in­stalaţii. Ani împărţiţi între veghe în faţa convertizoarelor şi cea tîrzie, deasupra căr­ţilor, fiindcă nici o clipă Alexandru Stoica n-a considerat că ştie totul, că nu mai are nimic de învăţat. Omul acesta serios, muncitor, aparent reţinut, dar aprinzîndu-se imediat cînd discuţia atinge probleme care-l frămîntă, îşi cunoaşte drumul, vocaţia. Ajunge unul dintre cei mai apreciaţi specialişti ai imensului combinat siderurgic, un om de bază pe care se poate conta în orice situaţie, respectat pentru calităţile sale profesionale şi morale. Anii de muncă îndîrjită, nopţile de studiu, voinţa sa neclintită de a se autoperfecţiona, încep să-şi arate roadele. Trimiteri la specia­lizare în străinătate, promovări pe linie ob­ştească. La un moment dat, de la Hunedoara i se propune un post de şef de secţie, post de mare răspundere. Refuză. Urmează un schimb de note şi adrese destul de animat în care combinatul hunedorean insistă, pretinde, face demersuri pentru derogări la minister, la care Galaţiul rămîne ferm. Ce satisfacţie mai mare de a te şti apreciat, disputat chiar, de două părţi competente, care te consideră indispensabil. Da, ce satisfacţie mai mare decît să te ştii indispensabil? Alexandru Stoica a rămas la Galaţi. A simţit că aici este totuşi mai multă nevoie de el. Apoi s-a ataşat de combinat, de oţelăria pe care a văzut-o crescînd an după an. De oamenii cărora le-a împărtăşit din experienţa zilelor şi nopţilor sale. ...Un om în faţa convertizoarelor. Un om plămădit şi călit la temperaturile înalte ale muncii făcute din vocaţie, cu pasiune. Mihai HETCO OPINII ________________________________________ATITUDINI

Next