Flacăra, ianuarie-martie 1975 (Anul 24, nr. 1-12)

1975-03-01 / nr. 8

anexe. Ştefan Tofan şi Romulus Anastasescu co­mentează: — Nici nu vă puteţi închipui cîte probleme ridică fiecare din aceste hîrtii, deşi unele par foarte simple. Ele cer o cunoaştere perfectă nu numai a datelor tehnice, inginereşti, ci şi a legislaţiei economice şi a muncii, altele permit să se tragă concluzii de ordin strict psihologic. — Cîteva exemple.­ — Să luăm, bunăoară, această listă a pieselor disponibile. Un birocrat sau chiar un inginer capabil, dar care nu «simte» pulsul ISTIUAPS şi nu înţelege specificul acestei întreprinderi, ar fi tentat să pună rezoluţia: «In evidenţă». Or, de la el se aşteaptă o reacţie contrară: să o studieze atent şi să dispună distribuirea de urgenţă a pieselor la alte unităţi dependente de ISTIUAPS, cărora poate chiar în acel mo­ment le «arde buza» — ca să spunem aşa — după piesele disponibile, care zac nefolosite la unitatea X. Şi cererea lui Oprea Vasile pune — pe alt plan — tot felul de probleme, de ordin juridic şi pur uman. Cum se va orienta viitorul director? Cum se va informa despre solicitant? Sau să luăm convocarea la o şedinţă la minister în problema pieselor de schimb. Şi aci tentaţia este mare de a te limita la luarea la cunoştinţă şi a trece în agendă: «mîine, marţi ora 6, şedinţă minister». Nu aşa ar proceda un director cu răspundere. Citind comunicarea, aparent de rutină, el ar trebui să sesizeze instantaneu deo­sebita însemnătate a şedinţei, să cheme imediat 5-6 colaboratori, şefi de serviciu etc. pentru a stabili situaţia exactă a pieselor de schimb din toate unităţile din ţară aprovizionate de între­prindere, a elabora puncte de vedere, sugestii, a evidenţia chestiunile în suspensie etc. Cît despre restituirea de comandă din partea în­treprinderii din Sibiu, vroiam să vedem cum reacţionează candidatul, se va mulţumi cu simpla înregistrare a faptului sau va insista pentru menţinerea comenzii? Vroiam să vedem dacă va pune mîna pe telefon şi va chema Sibiul! — Dar cine ar fi răspuns la celălalt capăt al firului? — Noi, tot noi. Am observat în mapă numeroase concepte de scrisori. Erau redactate de ipotetici șefi de ser­viciu și transmise directorului adjunct pentru semnare sau pentru ca el, la rîndul lui, să le transmită mai departe. Ceea ce nu se putea observa la o lectură rapidă era însă faptul că ele conţineau, în mod voit, multe greşeli, unele de fond, altele chiar de ortografie. De asemenea, se aflau în mapă scrisori fără anexe sau cu anexe incomplete. Pe scurt, fiecare hîrtie se cerea studiată cu atenţie, modul de rezolvare ilustrînd prezenţa sau lipsa însuşirilor de care vorbeam mai înainte: creativitate, mobilitate a gîndirii, inteligenţă tehnică etc. Să nu credeţi că în cele şase birouri în care candidaţii se luptau, fiecare pe cont propriu, cu maldărul de corespondenţă, domnea o at­mosferă de bibliotecă academică, agrementată eventual de acordurile în surdină ale unui con­cert transmis la radio. De regulă, directorii n-au parte de concerte simfonice în biroul lor! Drept care pe mesele candidaţilor telefoanele ţîrîiau fără încetare: «Alo, alo! Aia direcţia co­mercială din minister. Vă rugăm să ne transmi­teţi de urgenţă...» Solicitante tenace stăteau pe capul «directorului» şi nu-i dădeau pace, insis­­tînd pentru tot felul de fleacuri. Sau dădea buzna un om cu părul răvăşit: «Tovarăşe director, iar ne-a scut figura autobuzul, n-au venit nave­tiştii! Ce ne facem? O secţie este descoperită». Cu alte cuvinte, candidaţilor li s-au creat situa­ţii — cum spun psihologii — pentru a li se studia reacţiile. Cam ca la teatru, cu singura deosebire că piesa nu urmărea să capteze atenţia specta­torilor, să-i instruiască sau să-i distreze, ci era menită să evidenţieze trăsăturile de caracter, tactul, stăpînirea de sine strict necesare unui conducător. Apoi au urmat testele propriu-zise (articolul 51­­). Dacă prezenţa unora era normală, întrucît făceau apel la cunoştinţele pur tehnice ale can­didatului («unde e periculos să pui degetul in acest angrenaj?»), altele aveau un caracter insolit. — De ce candidaţii la postul de director adjunct ISTIUAPS au fost întrebaţi: «Ce puteţi face cu o cărămidă?» Ce legătură are o biată cărămidă cu fabricile de ciment?! — Nici una, în schimb are mare legătură cu fluenţa gîndirii. Răspunsul la asemenea între­bări de o dezarmantă simplicitate ne poate furniza informaţii despre imaginaţia celui ches­tionat, ne poate lămuri dacă posedă sau nu o aşa-numită gîndire divergentă. La cîte nu poate servi o cărămidă, în afară, evident, de funcţia primordială de element de construcţie! Poţi să arunci cu ea după un dine agresiv, să desenezi uri şotron pe trotuar pentru fetiţă şi cîte şi mai cîine. Dacă îi veţi găsi 20 de întrebuinţări şi nu doar două-trei, înseamnă că aveţi gîndire diver­gentă şi că— sub acest aspect, cel puţin — aveţi stoc de director ISTIUAPS. Alte teste vizau să detecteze cîmpul de preo­cupări al candidatului în afara sferei tehnice. — în fond, tehnica modernă împrumută nu­meroase idei din domenii cu totul străine. Să spunem, din lumea albinelor — observă Ştefan Tofan şi Romulus Anastasescu. — Vă referiţi la bionică? — întocmai. Un nou domeniu de cercetare a luat naştere în ultimii ani, care-şi propune să transpună, să adapteze în tehnică «patentele naturii», de pildă anumite sisteme fine de re­glaj, ghidaj, orientare, de la unele vieţuitoare: insecte, peşti etc. Fără să mai vorbim de apariţia ştiinţelor aşa-zise de frontieră, de pildă bioci­­bernetica. Dar să nu ne îndepărtăm de subiect. Esenţial est­e că în zilele noastre un specialist, pentru a fi cu adevărat creator în domeniul său, trebuie să aibă un cîmp larg de preocupări Deci, la selecţia pentru un post de conducere în economie vom prefera tocmai un asemenea om unui specialist îngust. — Cum s-a desăvîrşit testarea candidaţilor? — Prin ceea ce noi numim «discuţie psiho­logică». Aşa cum prevede legea nr. 12, candidaţii au fost invitaţi în faţa unei comisii, din care aveam şi noi parte. în cursul discuţiei vii, unele însuşiri apar mult mai clar decît din testele scrise Este oare omul din faţa ta un timid sau, dimpo­trivă, plin de iniţiativă? Are curajul opiniei sau se lasă influenţat? Dar puterea sa de argu­mentare ş.a.m.d. Avîndu-l pe om în faţă, îţi poţi forma o părere şi despre alte elemente importante la un conducător: ţinuta vestimen­tară, siguranţa, stăpînirea de sine, vocea, felul de exprimare (repezit? nuanţat?, plăcut?), vo­cabularul etc. în final, această examinare pe diferite planuri şi care a durat cîteva zile s-a materializat într-o informare sintetică, o caracterizare a fiecărui candidat, cunoştinţele profesionale, de orga­nizare şi conducere, rezultatele la probele practice, aptitudinile: atenţie, memorie, inte­ligenţă­­conceptuală, aplicară, înţelegere, inte­ligenţă generală), creativitate, capacitate profe­sională. Totul apreciat în puncte. Şi ele au decis totul: din şase a fost ales unul, primus inter pares. Justeţea expresiei antice a fost dealtfel confir­mată şi de notele căpătate de concurenţi şi care erau, în adevăr, foarte apropiate. Ei erau, într-un anumit sens, egali,­ totuşi,unul s-a do­vedit a fi mai bun. Nu în general «mai bun», ci mai potrivit pentru funcţia de director adjunct ISTIUAPS. Şi aceasta doar probele de fineţe de tipul celor descrise aci o puteau de­tecta. Cîteva opinii în chip de concluzie. — Tovarăşe director Dumitru Lăcustă,a tre­cut un anumit timp de la numirea noului director adjunct al întreprinderii pe care o conduceţi. Practica decide totul: cum apreciaţi activitatea inginerului Constantin Cîrciumărescu? — Pe deplin mulţumitoare. Sunt convins câ metoda prin care a fost selecţionat este cea mai corespunzătoare. Mă întreb de ce este atît de rar folosită la noi. Sau poate mă înşel? în orice caz, ea ne oferă posibilitatea de a măsura nu numai pregătirea profesională, ci şi spiritul practic al viitorului cadru de conducere, în fruntea unei întreprinderi ca a noastră nu avem nevoie de teoreticieni care se pierd sub presiu­nea treburilor de zi cu zi, ci de specialişti bine pregătiţi, înzestraţi cu mult spirit practic. Ştefan Tofan, directorul Centrului de per­fecţionare a lucrătorilor din industria materia­lelor de construcţii. — Testele psihologice, «crearea de situaţii» etc. nu pot reprezenta decît una dintre compo­nentele care duc la selecţionarea celui mai po­trivit candidat pentru un post de conducere în economie. Profilul moral-politic, pregătirea pro­fesională şi alte cerinţe — unele din ele indicate în legea nr. 12 — formează un singur rol, insă în aprecierea de ansamblu a însuşirilor unui candidat testele ar trebui să joace un rol mai important în practica noastră. Din literatura de specialitate şi dintr-o experienţă de 20 de ani rezultă următorul calcul: presupunem că un nou director este numit în funcţie; dacă nu intervine o situaţie excepţională şi totul decurge normal, durează cam un an sau doi pînă ce fo­rurile superioare îşi pot face o părere exactă asupra calităţilor şi lipsurilor sale, verificate in procesul muncii; dacă directorul respectiv nu corespunde, mai trece — în condiţii normale — cam un an pînă la găsirea unui înlocuitor După numirea noului director urmează, din nou, cei doi ani de acomodare, în total, cinci ani. Dar în acest răstimp, cîte pagube poate provoca unei mari întreprinderi un director incompetent, cîte milioane de lei pierdute.. Şi totul fiindcă nu ne decidem să pierdem cinci zile pentru o testare temeinică, multilaterală, a însuşirilor viitorului director! Cinci zile contra cinci ani. Nu merită? LIONEL NIŢESCU ■ Fotografii de ELENA GHERA ■ CE PROFEŢIM. CE PROFESĂM mandatul poeziei Frontul Unităţii Socialiste ne-a dat o aleasă satisfacţie nouă, poeţilor— dacă nu tuturor, în mod sigur celor mai mulţi dintre noi — de a prenumăra printre candidaţii săi pe «bătrînul Haiduc» al poeziei noastre: «Tovarăşe Mihai Beniuc, printre poeţi bătrîn haiduc»... — spunea poetul într-o mai veche poezie. Cum era şi de aşteptat — deşi alegătorii cărei circumscripţii electorale a ţării n-ar fi fost dispuşi să-l aibă pe rapsodul Mărului de lingă drum drept reprezen­tant în Agora ţării — Mihai Beniuc se simte acasă, înainte de toate, printre ardeleni, chiar dacă nu Sebişul sau Cîmpeni sînt locul candida­turii sale de deputăţie, ci Tîrgul Lăpuş, fierbinte vatră a sufletului nostru, căreia i se potriveşte atît de bine acel crez de-o istorie al neamului «Codru-i frate cu românul». «Poet eşti liber să nu fii, dar cetăţean eşti obligat» — proclama patetic un mare poet încă în secolul trecut. Mihai Beniuc are însă nobila virtute de a se fi simţit obligat să fie poet în calitatea de vrednic cetăţean. Desigur, în poezia cetăţenească a lui Beniuc se găsesc şi multe versuri «curente», trecătoare. Oricît ar scu­tura însă cu putere timpul acest falnic «Mar de lîngă drum», încărcat în mod generos de fructe, el ne va oferi astăzi ca şi mîine bucuria rară de a culege de pe vîrfuri una din recoltele de aur ale poeziei româneşti din ultimele patru decenii. Nu însă despre «fenomenul Beniuc» al liricii româneşti mă simt tentat să insist în tableta de faţă, cu toate că «toboşarul timpurilor noi» înain­te de toate este un poet într-o mare serie şi nu unul de serie. Întîmplarea, fericită pentru mine şi pentru mulţi alţi confraţi, face ca să-l fi întîlnit pe acest trimis al Ţării Moţilor în poezia româ­nească modernă încă la începuturile uceniciei mele poetice şi politice. Avînd privilegiul de a-l asculta, de a discuta, colegial aş spune, cu poetul ca şi cu animatorul şi organizatorul dintre cei mai merituoşi ai vieţii noastre lite­rare, nu puteau să nu te fascineze, tînăr fiind, întinsa lui cultură, pătrunderea în intimitatea artei poetice, cultul, dublat de o mare ştiinţă, al poeziei populare, cuceritorul, indubitabilul devotament al comunistului faţă de năzuinţele acestui popor. Viaţa, personalitatea şi litera­tura lui Mihai Beniuc reprezintă una din cele mai consecvente împliniri ale testamentului văcărescian «creşterea limbii romaneşti şi a patriei cinstite». Neîndoielnic, atitudinea faţa de tineri e, din acest punct de vedere, unul din indicii cei mai elocvenţi ai personalităţii unui om mare. Ca unul care am cunoscut în­deaproape şi pe ceilalţi mari animatori literari ai acestor decenii, pe Mihu Dragomir sau Miron Radu Paraschivescu, pe Nina Cassian sau Geo Dumitrescu, nu pot să nu stimez pentru totdeauna calda afecţiune arătată de Mihai Beniuc mai ales tînărului literat şi nu «iubitoru­lui» de fond literar. A.B.C.-ul poetic, o seamă dintre noi l-am deprins de la Mihai Beniuc şi — de ce n-am spune-o? — el ne-a fost unul din modelele de început ca poet al verbului civic. L-am cunoscut la fel de bine mai tîrziu pe Beniuc universitarul, unul dintre cei mai sti­maţi profesori ai Facultăţii de filozofie bucureş­­tene, la o virsă cînd mulţi ar fi hibernat liniştiţi în virtutea meritelor unei vieţi. «Un bătrîn către un tînăr cărturar», acea confesiune adre­sată înainte de toate cititorilor «Vieţii studen­ţeşti», unde lucram, a fost pentru mine prilejul unei colaborări exemplare cu o personalitate dintre cele mai marcante ale culturii româneşti de azi. Nu pot să nu-l evoc, de asemenea, pe Mihai Beniuc, poetul care chiar cînd era preşedinte al Uniunii scriitorilor, împovărat de treburi, găsea timp să ne însoţească bucuros pe noi mai tinerii în peregrinările prin ţară. «Mărul cu foi de aur, mărul de lîngă drum», fremătîndu-şi cînd nostal­gic, cînd învolburat frunzişul rotat al versurilor sale sincere ca o convorbire de la inimă la inimă, era fericit să asiste, era emfază, la primele noastre succese. Iată de ce recenta candidatură pentru Marea Adunare Naţională a cetăţeanului-poet Mihai Beniuc ne insuflă sentimentul unei noi mîndrii: «Ţara ce pe sînul ei ne ţine» îşi preţuieşte, aşa cum a fcut-o întotdeauna, pe rapsozii săi. Alături de mulţi alţii, Mihai Beniuc reprezintă o întreagă epocă a poeziei noastre, cu toate căută­rile şi neîmplinirile ei, mereu preocupată însă să dea strălucire de vers acestor zile cu trei sori în frunte. Mandatul cetăţenesc al lui Mihai Beniuc are astfel o îndelungă şi strălucită acoperire într-o dăruire de-o viaţă pentru izbînzile comuniste ale acestui popor, consecvent crezului său nestră­­­mutat. Eu pot să cînt din tulnic de molid. Dar şi din coşul unei fbrici cînt. Iar cîntecul va fi tot de partid. De aceea ce-i mai mare şi mai sfînt. NICULAE STOIAN ■ POLUAREA OMULUI ora închiderii Formele prin care se manifestă lipsa de respect faţă de om sînt diverse. Uneori, strigătoare la cer. Alteori, aproape blind, fără cuvinte sau atitudini ce pot să fie bla­mate imediat, lată de pildă această teribilă oră a închiderii. în jurul ei, sau chiar atunci, se pot verifica multe caractere, se poate vedea modul în care funcţionarii atîtor magazine respectă sau nu omul. Este de mult ştiut că o parte dintre aceştia incri­minează condiţiile lor de lucru de parcă în mod fatal unora dintre copii li s-ar aplica la naştere o sentinţă pe creştet «Va lucra într-o alimentară». Adică este vorba de faptul că ţi-ai ales locul de muncă şi nu invers şi mai este vorba de faptul că, acolo fiind, ţi se acordă nu numai retribuţie lunară, ci şi respectul şi încrederea socie­tăţii. Aşa stînd lucrurile, trebuie să fii corect, îndatoritor şi amabil atît la ora deschiderii, cît şi la cea a închiderii. în fapt, ce se întîmplă în unele unităţi de ali­mentaţie publică este mult mai grav decît anumite «aspecte», periferice ca umor, prinse în unele foiletoane. Pentru că dacă la deschidere mîncărurile nu sînt încălzite, vînzătorii stau strînşi ciorcă în jurul unui vis de azi-noapte (Expresul «Patria» din Bucureşti), atunci rezultă că respectul faţă de om există doar pe pereţi. în schimb, înainte de ora închiderii cu mult, perso­nalul magazinului «Bitolia» tot din Bucu­reşti intră într-o veselă alertă. Pe jos se mătură şi se spală; unele mărfuri dispar în depozite; două dintre casieriţe număra banii, iar alta se «sacrifică» acrită de clienţi, dînd restul în bani mici şi murdari; omul n-are nici o şansă de protest pentru că, repet, întregul personal lucrează să plece... După cum se vede, respectul unora dintre funcţionarii din alimentaţia publică faţă de ora închiderii este unul aproape religios, pe cînd ora deschiderii are o dulce lenevie, apare ca un mod aproape prietenes de a ţi se spune: Aşteaptă, nu vezi că abia m-am sculat? O oarecare potrivire între aceste două ore ar trebui să existe totuşi pentru ca respectul faţă de client să coboare, din ramă, în mîini şi în inimi. EUGEN SECELEANU ■ OMUL­INTERIOARE DE CONŞTIINŢĂ tovarăşa * O obişnuinţă a grădiniţelor, lecţiile des­chise. Amfitrionii — în realitate, amfitrioa­nele — mizează pe efectele cuvîntului «des­chise», ocupîndu-şi locurile din rîndul doi. invitaţii se gîndesc­ la ce-ar putea însemna expresia «lecţie». în rîndul din faţă, scău­nelele pentru copiii care n-au intrat încă; prin întredeschiderea uşii li se văd dresu­rile colorate peste picioruşele subţiri şi se aud poveţele în şoaptă ale educatoarei. După priceperea fiecăruia, părinţii, pe scău­nelele din rîndul doi, îşi ascund emoţia răsfoind caiete de desen, privind picturile de pe pereţi ori îmbrăţişîndu-şi genunchii, în şir indian apar preşcolarii, copiii noştri, care seamănă între ei. Se opresc, se înclină în faţa invitaţilor şi spun «bună seara». Apoi se aşază pe scăunelele lor din faţă «Copii, cu ce începem noi orele?» «Tova­răşa, noi începem orele cîntînd cîntece patriotice». Se numesc Radu, Alexandru, Dragoş, Radu-Cristian, Mari­lena, Catrina, Mădă­­lina, Ionuţ, Grigore, Iacobiţă. «Am în mînă un triunghi, de culoare galbenă, mic, sub­ţire şi... Şi?... îl încurajează educatoarea, şi de aceea îl aşez în spaţiul secantă a cercu­rilor». «Tovarăşa» roşeşte, aranjîndu-şi fusta, mama priveşte mîndră spre cele­lalte mame. Lecţia e lecţie adevărată. Tema: exerciţii de logică matematică. De fapt, introducere în teoria mulţimilor. Grădi­niţa are un număr: 50; educatoarele pre­zente se numesc Alexandrina David, direc­toare, şi Rodica Gal. O singură greşeală, fascinaţi de lecţie, părinţii o trec cu vederea, ripostează ei, cei în dresuri colorate, argumentează lo­gic şi, din nou în picioare, salutînd nu par mult mai înalţi decît pe scăunele. «Sînt copii buni şi vă iubesc, iar asta e minunat, exclamă o mamă după ce copiii au ieşit. Au învăţat în trei luni cît n-ar fi învăţat acasă în trei ani». Desigur, părinţii n-au părăsit sala în şir indian; a doua zi s-au grăbit spre treburile obişnuite şi sporul de randament din munca lor din ziua aceea şi-a avut obîrşia într-o altă muncă, mai anonimă poate, în munca anterioară a tovarăşelor Alexandrina Da­vid, directoare,şi Rodica Gal, educatoare. NICOLAE CRISTACHE ■ 17

Next