Flacăra, iulie-septembrie 1975 (Anul 24, nr. 26-38)

1975-09-27 / nr. 38

16 aşa­dar­r paznicii focului l-am văzut într-o seară tîrziu, în Oradea, la întreprinderea de alumină, veghind focurile cu temperaturi de 1 700 grade şi reacţiile la pre­siuni înalte din autoclavele ermetizate. Urcînd scări metalice spre o platformă suspendată, aproape am întovărăşit mişcarea circulară a unui cuptor asemănător cu un coş de fabrică aşezat orizontal. La capătul­ cuptorul­ui unde un injector se dezlănţuia ca turbina unui avion cu reacţie, cocătorul şi şeful de echipă Vasile Maxim privea cu atenţie printr-o sticlă tratată cu cobalt metamorfoza repetabilă a hidroxidu­­lui de aluminiu. Nu era nimic spectaculos în ceea ce făcea şi nici mai tîrziu nu a devenit. Controlarea unor aparate, apăsarea unor bu­toane — gesturi calme, ba la un moment dat a căutat prin buzunare după nişte chibrituri. Mi-a explicat cu puţină încîntare la nedumeri­rea mea: — Nu pare prea greu și nici nu este: în schim­bul de noapte faci o muncă asemănătoare celei din timpul zilei — supraveghezi. Principalele operațiuni sînt automatizate. Noi trebuie doar să hotărîm cum să fie focul, sîntem un fel de paznici ai lui. Ca la oțelărie avem aici foc con­tinuu şi trebuie să hotărîm mai în fiecare minut cum trebuie să fie el. — Dar în momentul preluării schimbului cine decide asupra focului? — Aţi atins o problemă cheie: schimbul III se pregăteşte şi începe de fapt din schimbul II. Sîntem legaţi unii de ceilalţi; uneori o dere­glare în procesul tehnologic într-un schimb se poate resimţi abia în schimbul următor. Pe Antonie Aurel de la instalaţia de evapo­rare, l-am cunoscut în cabina de comandă a instalaţiei — o încăpere plină cu aparate. Toc­mai adunase în jurul său cîţiva membri din echipa pe care o conduce şi le vorbea: — Avem mai puţin material încărcat pe linia de îngroşare. Dacă vom preda în situaţia asta schimbul oamenilor lui Tiberiu Bimbo poate nu vor observa sau poate da. Principalul e că vor scoate mult mai puţină producţie. Ne fu­răm singuri căciula. Şi fiindcă i se adresase în special lui Tarniţă Ion l-am întrebat pe acesta cum înţelege cu­vintele şefului de echipă. — Simplu: are dreptate. Judecaţi şi dumnea­voastră, am 23 de ani. Am terminat profesio­nala de curînd,dar am deja o experienţă bună în muncă. Se vede şi din cîştigul meu care de­păşeşte totdeauna o mie cinci sute de lei. M-au ajutat toţi tovarăşii de muncă, cum se spune, pas cu pas. Pot fi eu unul care să nu-mi pese de munca celorlalţi? Gînduri simple, logice, care explică o atitu­dine logică. Gînduri care înnobilează munca şi care oferă perspective. Şi pentru mulţi din­tre cei cu care am stat de vorbă asemenea gînduri reprezintă puncte de referinţă pentru o cotitură îndrăzneaţă în viaţă. — Înainte de anul 1964 lucram în învăţămînt, funcţionar, şi munca de documentare biblio­grafică îmi era apropiată. Aşa se face că despre posibilitatea construirii unei unităţi industriale care să prelucreze bauxita citisem într-un dicţionar enciclopedic şi chiar mă întrebasem dacă uzina nu cumva o să apară chiar la Oradea Aşa s-au şi petrecut lucrurile. Am venit la noua întreprindere mai mult din curiozitate,dar am rămas definitiv. M-a atras forţa pe care o bă­nuiam în uriaşele instalaţii. Asta-i o muncă pentru bărbaţi, mi-am zis atunci. Au trecut 10 ani şi iată-mă aici, deja vechi în meserie şi mîndru că o am. Băieţilor mei le doresc tot o asemenea muncă bărbătească prin care vor simţi că sunt folositori societăţii. Pe fostul funcţionar, operatorul chimist Emil Crenci, l-am cunoscut în secţia I, la instalaţia de leşiere, unde în autoclave cu pereţi groşi se petrece o parte din miraculoasa aventură a naşterii aluminiului. Iar pe Gavril Scurtu, fostul constructor metalurg, dispecerul meta­­lurg din ziua, de fapt din noaptea aceea, l-am găsit în faţa tabloului general de supraveghere a tuturor instalaţiilor. — Dacă eu cunosc bine întreprinderea? Sînt mai mulţi kilometri de conducte prin care cir­culă continuu, în înfăţişări diferite, cîteva zeci de milioane de litri de material tehnologic. Cunosc bine fiecare ventil, fiecare cot, fiecare ţeavă. Toţi le cunoaştem. Altfel n-am putea să lucrăm, să ne bizuim unii pe alţii. De fapt, sîntem ca o adevărată familie. Am reţinut aceste cuvinte fiindcă ele repre­zintă un crez, o linie de conduită. Focul conti­nuu are slujitori harnici şi devotaţi; oamenii şi instalaţiile aluminei alcătuiesc, simbiotic,o familie. Odrasla ei, produsul acela valoros pen­tru diferite industrii, poartă cu el, în chip de energie potenţială, temperatura cuptoarelor şi a inimilor celor care s-au devotat muncii. ...Dimineaţa, lîngă trenul care avea să mă aducă la Bucureşti, se afla o garnitură cu 35 de vagoane încărcate cu pulbere albă numită alu­mină. Un tren marşrat cu direcţia Slatina. O călătorie spre împlinirea unui destin economic pe una din marele magistrale industriale ale cincinalului VICTOR CONSTANTINESCU ■ pantofi româneşti pe trotuarele londrei Cum a ajuns Combinatul de pielărie şi încăl­ţăminte «Clujana» la performanţa de a produce, practic, numai marfa de export, adică de cea mai buna calitate, e o poveste întreagă. O poveste adevărată, pe care încerc să o aflu vizitînd fabricile ce alcătuiesc combinatul (mai bine-zis cîteva secţii şi ateliere, pentru toate nu mi-ar ajunge nici o săptămînă) şi stînd de vorbă cu cîţiva din oamenii ei: directorul comer­cial, economist Nicolae Control, maistrul Vasile Mîftei, la 15 ani ucenic aici, şi acum, la 39 ani, şeful atelierului de încălţăminte VIII; inginerul Gheorghe Baciu, de la protecţia muncii, care cu­noaşte bine tot combinatul, dovedindu-se o excelentă şi amabilă călăuză; inginer Dumitru Moraru, şeful atelierului de creaţie, obligat prin funcţia lui să îmbine tehnologia cu arta şi ne­gustoria; Ştefan Frenko, şeful secţiei accesorii, prezent, de la naţionalizare, «la aceeaşi masă», deşi de stat la o masă nu prea poate fi vorba în munca lui, el fucind zilnic kilometri întregi prin combinat şi anual sute de kilometri prin ţară, în problema acelor zeci de mărunţişuri atît de importante, numite accesorii. Povestea ar putea începe şi acum 3 ani, cînd exportul ajungea la jumătate din producţia combinatului. Cu eforturi multe, de un anumit fel, specifice începuturilor de drum, «Clujana» a ajuns în 1973 să exporte 45-50% din producţia de încălţăminte. Sigur, acest «fifty-fifty» e un prag la care te poţi opri în mod onorabil. Dar poate fi şi depăşit. Oricum, merită măcar să încerci. Rezultatul hotărîrii lor de a urca în continuare: 70% în anul următor. Apoi, după încă un an, adică în 1975, nouăzeci la suta export. Clienţii «Clujenei» sînt din 20 ţări europene, africane şi nord-americane. Ce simplu pare totul cînd recurgi la cifre şi cuvinte-cheie, dar cîtă muncă încordată, tenace, se ascunde în spatele unui procent, în spatele unui cuvînt: calitate. Doar nu-i vorba de 2-3 meşteri, migălind într-un atelier de pro­totipuri, ci de producţia cîtorva mii de oameni din ale căror mîini ies milioane de perechi de pantofi, ghete, cizme, sandale etc. Puse cap la cap, aceste perechi ar forma într-un an o salbă uriaşă, mai lungă dect frontiera de stat a României, cu cei 3153 kilometri ai ei. Să nu uităm nici că mai bine de jumătate dintre aceşti oameni au învăţat meseria abia în ultimii cîţiva ani, bună parte chiar aici, la «Clujana», l-am văzut la lucru s cosînd, lipind, netezind şi lustruind (la maşini, desigur, la benzile rulante) cu o precizie şi cu o iuţeală care, cînd stai şi te uiţi, te pune pe gînduri. Fiece muncitor contro­lează minuţios tot ce s-a făcut pînă la el la fie­care obiect în parte şi elimină din flux rebu­turile (rare, dealtfel). Aşa se explică de ce con­trolul final, deşi atît de exigent, respinge puţine încălţări (mici retuşuri, de obicei) şi mai ales de ce nu sînt returnări de marfa de la importa­torii străini şi nici măcar reclamaţii. Cea mai stabilă piaţă de desfacere a combina­tului este poate tradiţionalista Engliteră, încît trotuarele Londrei sînt călcate de foarte mulţi pantofi româneşti, mai ales în orele de aglome­raţie ale dimineţii şi ale după-amiezii, cînd oame­nii se duc sau se întorc de la lucru. E vorba de acei pantofi preferaţi de englezul de mijloc (neapărat negri, solizi, buni de purtare şi nu prea scumpi), pentru care confortul contează mai mult deci extravaganţele modei. Schim­bul condus de Vasile Matei, în întregime, nici nu produce altceva de vreo 2 ani, zi de zi. MIRCEA FODOREANU ■ cumpănă dreaptă între grîu şi pîine Cea mai căutată pîine de către bucureşteni se numeşte «Dîmboviţa», iar cea mai bună pîine «Dîmboviţa» este cea care se face la întreprinderea de morărit şi panificaţie «Bucu­reşti». Este foarte adevărat însă că exemplarul cel mai bun din acest sortiment nu l-a mîncat nici un bucureştean, întrucît el s-a oprit de curînd pe masa unui juriu ce l-a desemnat cîştigător al concursului «Pîinea de cea mai bună calitate» pe Minciună A. Petre, şef de formaţie la secţia 4 franzelărie. Acesta e de fel din satul Dobridor, comuna Moţăţei, judeţul Dolj, şi face pîine de 40 de ani. De la 11 ani, de cînd a terminat şcoala primară. «Fiind noi 5 fraţi şi situaţia fiind aşa critică din cauza sărăciei, că ăl bătrîn lucra pe moşia lui Lungulescu dar nu se alegea cu mare lucru, a vorbit el cu un prieten care lucra în comuna Cetate, la Dunăre, şi m-a băgat ucenic la brutăria unuia Ştefan Năvîrlie. Punctul lui bătrînul de vedere, era că la brutărie oricum m­ănînci o pîine, îmbrăcat, mîncat, dormit, asta era chenzina mea. Peste trei ani am vrut să vin la Craiova, să mă specializez, avînd acolo o soră. Am intrat la fabrica Schmidt după o noapte de pomină în care am fost supus de către un maistru la tot felul de probe, înţele­­gînd el totuşi că la Cetate nu lucrasem nici cu cuptoare «Campf» şi nici cu malaxoare, ci toată pîinea pe care o făcusem o făcusem cu mîinile. Aveam un prieten care avea un frate la Bucureşti şi am venit aici, gîndind că dacă n-oi face nimic o să am cel puţin unde să trag. Am luat Calea Văcăreşti în lung şi m-am angajat la brutăria Papinian. Era în 1939, era o zăpadă nemaipomenită şi eu am fost mulţumit să găsesc un cuib de căldură. N-a fost chiar rău acolo, mi se dăduse salariu de tangargiu — azi se zice modelator — şi o pîine tain pe zi, dar în 1943 am avut o ciocnire cu grecul, începînd să am şi eu unele pretenţii, neputînd să mai fac chiar totul în brutăria aceea. M-am angajat în alta, în comuna Roşu, la Nicolae T. Nicolae, unde am muncit trei ani, iar din 1946 pînă la 1 decembrie 1948 am fost în armată. Fusese naţionalizarea, iar cînd m-am întors am găsit director pe unul Iepure, care a zis: «acest om n-are drept să lucreze aici, pentru că a lucrat la patron». S-a dovedit că după un an de zile omul ăsta a făcut şi pîrnaie, lucrînd el acolo la o fraudă de te durea capul! Noroc a fost atunci cu sindicatul, că mi-a dat să mănînc, şi cu unul Vîlcu, de la noi din sat, care ajunsese director la brutăria fostă Scrip, devenită nr. 26, în piaţa Matache. El a chemat pe un maistru, Rafail, care a murit apoi de diabet şi cu picioarele tăiate, un om cumsecade: nea Rafaile, omului ăstuia să-i dai să facă pîine, fiindcă ştie s-o facă şi fiindcă ţara are nevoie de ea». De atunci Minciună A. Petre a făcut pîine pentru oameni, adică pentru ţară. O face cu dragoste pentru meseria sa, al cărei drum, după cum se vede, n-a fost chiar atît de drept. Putea de zeci de ori s-o părăsească, să facă alta, poate mai uşoară, poate mai bănoasă. Dacă n-a făcut-o, este dintr-o seriozitate de ţăran, pe care şi-o recunoaşte, de a nu o lua mereu de capăt, de a face ceea ce ştii, de a duce mai de­parte ceea ce ai început. A şi gîndit meseria, nu numai că a făcut-o. Un fel de a spune că şi-a gîndit viaţa, nu şi-a trăit-o oricum. Are o ani­versare a lui, pe care n-o ştie nimeni, afară doar de familie şi de cîţiva prieteni, în zilele cînd îşi aminteşte ce i s-a spus atunci cînd a intrat ucenic: «Mă tată, dacă nouă ne spune Minciună, viaţa ta să nu fie o minciună». Vorbele astea, zice, şi le-a însuşit, le-a aplicat. Acum are 51 de ani. Face pîine, atîta tot, dar face pîine bună, şi o condiţie a acestei meserii i se pare şi aceea că s-a ferit întotdeauna să aibă de-a face cu procu­ratura sau cu miliţia. I se pare absurd, o imposi­bilitate, de a fi hoţ, mincinos sau huligan şi de a face totuşi pîine bună. Mai mult deci oriunde, la făcutul pîinii trebuie să ai, şi nu numai la modul propriu, mîinile curate, con­ştiinţa împăcaţi Asta este şi credinţa lui Min­ciuni A. Petre, care nu a meritat cu nimic şi a rămas adînc mîhnit de faptul că fata sa Pop Mariana a fost părăsiţi cu un copil, de către soţ, şi spune că dacă ar şti că mai mult de jumă­tate din oamenii care mănîncă pîinea făcută de el fură sau înşali şi-ar da pe loc demisia. Cum aşa ceva nu este însă posibil, se străduieşte să facă o pîine cît mai bună, pentru că oamenii o merită, şi o merită pentru că o muncesc din plin. El însuşi îşi munceşte din greu pîinea. Se spune că noi, românii, mîncăm multă pîine, o spunem noi înşine, şi nu e acesta decît un mod de a ne reaminti că ţara aceasta a fost şi este o ţară bogată. Fireşte că nu putem mînca mai multe portocale sau mai mult orez decît pîine, şi o masă lipsită de pîine ni se pare o masă săracă şi lipsită de ceea ce e mai important, ni se pare — ca să amintim o vorbă cunoscută — asemeni unui ceas cu cuc, fără cuc. Ea ne implică şi în acelaşi timp ne depăşeşte, este ea însăşi şi în acelaşi timp totul. Şi mai înseamnă şi un fel de tăcere, aceea care îmbracă toate lucrurile simple şi fundamentale, cum am văzut şi aici, la această fabrică unde lucrează peste 1 000 de oameni în trei schimburi, care pot să facă în funcţie de cerere pînă la cîteva sute de tone de pîine pe zi. Cu vele în care se cerne făina pentru a doua oară, malaxoarele în care se adaugă apa, drojdia şi sarea, cuptoarele «tunel», totul atît de simplu şi fără proporţii încît inginera Mano­­liu Magdalena, absolventă a facultăţii de in­dustrie alimentară din Galaţi şi repartizată aici cu şase ani în urmă, îmi spune că şi acum credinţa unora dintre muncitori, puţini, este că putem face pîine foarte bună şi fără ingineri. Fireşte, asta e o exagerare, şi cei veniţi de la ţară pot gîndi aşa uitînd că aici e vorba de a satisface cerinţa şi pretenţiile unui mare oraş. Altfel este un adevăr că în meseria de brutar, lucrînd încă destui oameni vîrstnici pe cale de a ieşi la pensie, iar în locul lor, oarecum inexplicabil, nehotărîndu-se să vină prea mulţi tineri, pîinea o facem tot cu ţărani. Cu ţărani între două vîrste, cărora li se pare prea tîrziu a mai intra la vreo şcoală dar care nu consideră timpul pier­dut a învăţa totuşi, văzînd şi făcînd, o meserie. Aceştia sînt şi aici, la cea mai mare fabrică de pîine din Bucureşti, cei mai mulţi. Industria alimentară a pîinii, cu toată tehnologia ei, nu-i intimidează deloc, o simt familiară, totul e ca acasă, numai că la proporţii mai mari. Unii se întorc specialişti în brutăriile ce se înfiinţează prin satele lor, alţii rămîn aici, în cumpănă dreaptă între grîu şi pîinea propriu-zisă. Aşa cum e Tănase Paulică, de fel din Necşeşti- Teleorman, unde, de 2 ani, continuă să facă naveta o dată la o lună. Lucrează duminicile şi îşi ia în compensaţie «liberele» atunci cînd mer­ge acasă, unde nu face altceva decît tot să muncească, împreună cu soţia sa, Stana, la C.A.P. Anul acesta, zice, la Necşeşti s-a făcut grîu bun, aproape 3 000 de kilograme la hectar, şi a fost curat, pe acolo nefiind inundaţii. Aici ia cam 1 700 de lei lunar, pentru că munceşte în acord, cînd nu este în schimb se odihneşte, aşa cum l-am găsit eu în faţa dormitorului din incin­ta întreprinderii, neclintit, gîndind parcă de­parte, cu coatele sprijinite de genunchi, arse de căldură şi soare, galbene ca lemnul de salcîm tînăr, iar cînd are vreme trebăluieşte la bucă­tăria unde gătesc muncitorii, îşi face de obicei cartofi prăjiţi şi fără să-i pese de cît amidon au aceştia mănîncă uneori, după cum s-ar zice, pîine cu pîine. Are o fată, Bădiţa, laborantă la «Policolor», şi cîteodată se întîlnesc în oraş şi-i dă o prăjitură. Merită, zice, fiindcă dacă el la 46 de ani nu mai are curajul să se apuce de multă învăţătură, cel puţin fata e bună la carte, fiind acum în anul patru, seral, la liceul de pe lîngă întreprindere. Desigur, atunci cînd se întîl­nesc nu vorbesc neapărat despre ceea ce face el, despre pîine, şi asta pentru bunul motiv că pîinea face parte dintre acele lucruri despre care vorbeşti mai ales atunci cînd nu le ai decît atunci cînd le ai şi ţi se par fireşti şi de la sine înţeles. Altfel nu numai că îi place, dar chiar se simte şi îndreptăţit să audă şi să citească cuvinte frumoase şi adevărate despre pîine, deoarece militar fiind, în urmă cu 25 de ani, a lucrat şi el la ridicarea «Casei Scînteii». Acum, ca muncitor la întreprinderea de morărit şi panificaţie «Bucureşti», se consideră totuşi unul dintre miile de ţărani care fac pîinea oraşului. Aşa cum pămîntul naşte griul, iar cea mai bună pîine — spun brutari cu vechi state de serviciu — tot într-un cuptor de pămînt se face, ţăranii muncesc griul şi — parcă cu gîndul de a duce la capăt un lucru început— tot ei fac, aşadar, PÎINEA. DUMITRU ELIADE ■ POLUAREA OMULUI de la „avansaţi înainte“ la „fiţi civilizaţi, vă rugăm“ Este adevărat că întreprinderea de transporturi­ Bucureşti mai are multe de făcut, că deocamdată mersul tramva­ielor 12, 17, 7 sau al autobuzului 75 nu este de natură să impresioneze pe cineva. Unele lucruri gîndite de I.T.B. pot fi explicate doar de autorii romanelor poliţiste, cred. De pildă, din Gara de Nord în centru (perimetrul cuprins între Bulevardul Ana Ipătescu şi maga­zinul «Eva») merg 3 tramvaie, 4 sau chiar mai multe autobuze, 3 troleibuze, pe cînd spre Bel­lu — loc de unde încep nu mai puţin de trei principale cartiere ale oraşului, adică Olteniţei, Giurgiului, Fe­rentari — circulă cu mult mai puţine. Dar numai o judecată superficială sau răuvoitoare aruncă totul doar pe seama I.T.B.-ului. Busculadele din tramvaie, autobuze sau troleibuze, atmosfera grea, sufocantă, limbajul periferic, glumele grosolane au autori pe aceia care sînt călători, aceia care îşi mai fac o tristă glorie din a specula la infinit două cuvinte spuse cîteodată de o taxatoare obosită: «Avansaţi înainte». I.T.B.-ul, cea mai mare întreprindere din ţară, are de luptat nu numai cu dorinţa noastră de confort, ci şi cu greutăţi reale cum ar fi cuprinderea unui oraş într-o expansiune impresionantă, personal fără calificare, în mare parte venit de la ţară, lipsa, uneori, a mijloacelor de care simte nevoia. Vezi nu de puţine ori cete de tineri bine făcuţi şi bine hrăniţi agăţaţi de scări pentru a nu lua un bilet de 25 de bani dar avînd în buzunar «Kent» sau «Marlboro», bărbaţi cu părul lucios puşi pe glume cu personalul sau atîtea şi atîtea femei înţepenite în fixative şi pantaloni mereu din pachet vorbind arogant cu «tu» şi cerînd să li se vor­bească de la «dumneavoastră» în sus Vreau să spun că lipsa de educaţie a unor călători face ca tramvaiul să pară de două ori mai plin şi atmosfera imposi­bilă. Cîţi dintre aceştia au observat una din amabilităţile I.T.B.-ului, un mod origi­nal şi trist, după părerea mea, de a cinsti cum se cuvine faptul că tramvaiul are două clase? La clasa întîi, unde călătorul plă­teşte cu 5 bani mai mult, sînt taxatoare tinere, plăcute la vedere, iar la a doua femei îmbătrînite în serviciu şi nicide­cum în «Avansaţi înainte». Să dăm deci I.T.B.-ului ce-i al său: stimă şi respect. Nimeni n-o să ne blameze dacă în mijloacele de transport în comun o să ne purtăm decent şi civilizat, chiar şi la clasa a doua, sau mai ales acolo. EUGEN SECELEANU ■

Next