Flacăra, aprilie-iunie 1978 (Anul 27, nr. 14-26)

1978-06-22 / nr. 25

E FĂRĂ PREJUDECĂȚI Г­­ Cum ştie oricine, sezonul estival, de la Mamaia pînă la Mangalia, crea­tori populari din cele mai reprezenta­tive zone etnografice şi folclorice ale României îşi pot expune spre vinzare creaţiile artistice în lemn, ceramică, ţesături, cusături etc., roade al înde­­minării şi imaginaţiei lor, materiali­zate in spiritul tradiţiei zonei respec­tive. Sa încercăm să răspundem unor întrebări. Cine vinde obiecte de artă populară pe litoral ? Cum se fac simţite aici zonele cele mai interesante şi reprezentative ale ţării ? In ce măsură îşi face loc kitsch-ul ? Ce întreprind organele locale pentru ca obiectele de artă populară ce se desfac pe litoral să fie semnificative în ceea ce priveşte autenticitatea folclorului românesc ? O comisie de omologare con­dusă de tovarăşul Aurel Vincen­­ţiu, secretar cu probleme de pro­pagandă la comitetul municipal de partid, comisie care de doi-trei ani încoace luptă împotriva prostului gust şi, mai ales, luptă pentru respectarea valorilor autentice şi reprezentative ale folclorului nostru. „Cu ani în urmă, ne spune dinsul, veneau creatori cu lucruri valoroase, dar şi cu multe făcături, străine de folclorul autentic, iar altele, autentice, dar pentru alţii. Majoritatea se aşezau pe unde apucau, îşi prezentau marfa pe ziare şi aspec­tul era detestabil. Am asigurat în primul rînd o bază materială — tonete, mese — pentru o desfacere civilizată, am stat apoi de vorbă cu artizanii, nu pentru a-i învăţa ce înseamnă tradiţie, ci pentru a-i determina s-o respecte“. Un alt membru al comisiei de omolo­gare, criticul de artă Florica Cruceru, directoare a Muzeului de artă din Constanţa, ne mărturisea, de asemenea, că eforturile respectivei comisii au fost în bună parte încununate de succes, astfel că, de pildă, anul trecut, cunoscuţi creatori cum sînt Maria Spiridon din Avrig, Ion Frunzete din Răşinari sau Ion Bânacu, cojocar din Bărbăteşti, au expus în faţa Muzeului de artă populară din municipiu şi s-au bucurat de un succes deosebit. Cum lucrează de fapt această comisie de omologare ? Ne explică, în detaliu, Maria Magiru (singurul etnograf din Constanţa) care nu face parte din comisie, dar care este consultată de aceasta în fiecare iarnă, cînd se fac avizările. „Vine omul şi îşi expune obiectele, noi alegem dintre ele pe cele care ni se par valoroase, le foto­grafiem şi întocmim o listă, explicin­­du-i că numai pe acestea le poate desface. Bineînţeles, îi explicăm, totodată, şi care sunt criteriile“. Şi care sînt criteriile ? „Tradiţia artei aut­ean­tice. Obiectele trebuie să păstreze forma iniţială, materialul şi tehnicile de prelucrare : sculptură, cioplire, crestătură, de pildă, pentru lemn. Mulţi dintre ei şi-au procurat strun­guri de lemn şi le finisează industrial. In sfîrşit, trecem peste aceasta, dacă obiectul este frumos. Dar aici mai intervine ceva : aplicarea unui lac şi a unor culori stridente care n-au nici o legătură nici cu tradiţia, nici cu frumosul şi nici cu zona folclorică respectivă. In plus, sunt zone cunoscute în care am observat că apare kitsch-ul. Astfel, cei din Petricani (Tg. Neamţ), renumiţi pentru lingurile frumoase pe care le meşteşugesc, au început să aplice pe lingă lac şi diferite figuri antropomorfe de inspiraţie grigores­­ciană, şi apoi le colorează. Sau, iată ceramica de Corund (Mureş). Meşterii din această zonă au început să facă ceramică neagră (cea autentică este de culoare crem, avînd ornamentaţia flo­rală cu albastru) pe care o pictează cu diferite flori de­­ culoare roz. Sau, dacă ne referim la broderii, creatorii din Izvorul Mureşului creează modele fără nimic românesc în ele“. Să mai notăm la activul comi­siei de avizare şi faptul că se aplică o soluţie potrivit căreia artizanii sosiţi pe litoral au fost împărţiţi în două zone, A şi B. Prima zonă, cu obiecte mai aproape de adevăr, de tradiţii, expunînd, cum s-ar zice, în faţă, la tonete sau mese special amenajate pentru aşa ceva, în timp ce a doua, fără nici o legătură cu arta populară autentică, expune în pieţe, alături de producătorii de fructe şi legume. Ţinind cont de cele aflate privind eforturile comisiei de omologare şi avizare, am pornit într-un raid de-a lungul litoralului să vedem cine şi ce vinde şi cum devine chestiunea cu cele două zone amintite, menită să stăvilească prostul gust şi poluarea folclorului. ★ Mangalia. Pînă la această oră, oraşul nu are încă un loc special ame­najat pentru creatorii populari. Ni se spune că luna viitoare, cînd se va înteţi sezonul, se vor face. Pînă atunci, dăm o raită prin piaţă, unde ca să expui n-ai nevoie de avizarea comi­siei, ci de un simplu certificat de pro­ducător. Peste 40 de tonete îţi oferă tot soiul de obiecte, de la o ceramică fără tradiţie, şi bibelouri sub formă de pisici, şi cîini şi pînă la măşti unit lucrate, scoici lăcuite şi vopsite stri­dent, ca să ai o amintire cu specificul local. Din sectorul ceramică se de­taşează net Emerich Ravaş din Corund, care în locul ceramicii tradiţionale de prin părţile sale natale, a confec­ţionat tot felul de servicii şi vaze, negre-cafenii cu dunguliţe şi floricele ca să rupă inima tîrgului. Nu lipsesc din bîlci nici aplicele, nici măştile bărboase. Saturn. Am intrat în incinta în care se desfăcea arta populară exact în momentul în care Maria şi Dumitru Apostol din Petricani (Neamţ) dădeau cu lac pe nişte frumoase linguri sculp­tate cu măiestria obişnuită prin partea locului. Maria Deaconu, tot din Petri­cani, a expus pe masă, la un loc, şi obiectele omologate şi cele neomolo­gate. Forme şi crestături splendide însă ţipător colorate. Neptun. Soţii Elisabeta şi Gheorghe Kovacs din Izvorul Crişului vînd şter­gare şi feţe de masă pe care le-au făcut cum au prins din bătrîni, iar cinci meşteri din Hodac expun fluiere şi naiuri împodobite măiestrit, „cum numai Hodacul ştie“. Intîlnim şi aici ceramică, fireşte, de Corund, ameste­cată — autentică şi „adaptată" — în­­tîlnim şi numeroase mese pline cu obiecte omologate şi neomologate. Eforie Nord. Un chioşc cu artizanat al U.J.C.M.­Constanţa vinde­ri făcute de cooperative meşteşugăreşti din Breaza şi Timişoara, ceramică făcută la cooperativa de artă aplicată Bucu­reşti (care a mai realizat şi aplice, turme de elefanţi şi pui de cioară, să mai treacă untul copiilor), alesături (feţe de masă şi ştergare) de Oltenia. Vînzătoarea ne lămureşte că se vind foarte bine „ţărăncile“ în portul na­ţional al diferitelor zone şi protejate de cilindri de plastic, iile şi şerve­ţelele, mai puţin puii de cioară. Piaţa staţiunii oferă pictură de gang, bibe­louri făcute „cu matriţa“ din piatră de la Turda (autorul, un bucureştean din Rahova, Ion Drugă), aplice, cîini, pisoi, scoici vopsite. In spaţiul afectat creatorilor „cu omologare“, cam aceleaşi piese de pînă acum : ceramică din Corund (nu de Corund), obiecte din iască, tot din Corund, ii, mileuri, fluiere de Hodac, linguri şi lingurare, „modele din moşi-strămoşi, învăţate de la părinţii mei, la care am adăugat şi eu ceva, din cap, din experienţă“ (Constantin Cîrlan — comuna Petri­cani). Fusesem atenţionaţi de la Con­stanţa că aici, la Eforie Nord, vom întîlni un magazin specializat în cera­mică de Horezu. In magazinul cu prici­na e şi ceramică de Horezu, dar mai la o parte, mai dedesubt, „mai daţi puţin bananele la dreapta, să fotografiem ceramica“. Mamaia. Aceeaşi poveste. Ceramică de la Corund, omologată şi nu prea, vaze şi doniţe din lemn, lăcuite şi pictate cu păstori vioi şi păstoriţe îm­plinite sufleteşte. Şi acum concluziile. Ne întrebam cine vinde obiecte de artă populară românească pe litoral. Constatările raidului nostru, precum şi listele cu artizanii care-şi desfac marfa pe mal­ul mării ne lămuresc pe deplin. Din aproape 400 de artizani ale căror obiecte au fost omologate (şi mai sînt şi cei care n-au omologat nimic şi vind în piaţă), peste 2010 sînt din ju­deţul Harghita, aproximativ 60 sînt din Neamţ, 30 din Mureş, 20 din Bucu­reşti şi cîţiva din Constanţa. Consta­tăm că, practic, arta populară româ­nească este reprezentată în principal de o singură zonă. Mai exact, singura ceramică existentă este cea de Corund, după cum ţesăturile vin doar de la Izvorul Mureşului. Este un dezechili­bru evident în ceea ce priveşte pre­zenţa pe litoral a tuturor zonelor re­prezentative din acest punct de vedere. Unde sînt renumitele centre cunoscute şi căutate pentru tradiţiile, pentru adevăratul tezaur de comori populare româneşti ? Unde sînt ţăranii din Şugag, Săpînţa, Horezu, Horezu, Oboga, Curtea de Argeş, Avrig şi din alte centre cu mari meşteri în brode­rie, ţesături, pictură pe sticlă şi olărit ? Ni se spune că vor veni după 15 iulie. Poate, dar stagiune perma­nentă fac doar unii şi lucrul acesta creează o falsă sau săracă imagine despre arta noastră populară. Nu tot comisia de omologare şi avizare ar trebui să asigure şi echilibrul zonelor folclorice, astfel încît „prezenţele“ de pe litoral să fie intr-adevăr reprezen­tative şi semnificative pentru arta populară românească . MIRCEA RAICIU _ _______________ | Artizanatul pe litoral „Farfuria zburătoare" din Alimpeşti Ce a văzut în vara trecută Alimpeştii Gorjului, sat aşezat la marginea jude­ţului, ceva mai într-o parte de drumul care duce dinspre Tîrgu Jiu spre Ho­rezu, cu casele răsfirate de-a lungul al­biei curate a Olteţului, îşi aduce amin­te şi-acum şi i se pare de pomină. Pe Alexandru Gorgota, băiatul lui Solomon Gorgota, îl cunoşteau doar toţi de cînd era mic şi, încet, odată cu scurgerea vremii, pînă ca el să-mplinească cei 43 de ani cîţi are azi, s-au lămurit că de felul lui e om neastîmpărat şi iscoditor să afle pe lume cit mai multe, dovadă şi meseriile, numeroase, pe care le ştie. Anul trecut lucra pe platfor­ma Rovinarilor, la întreprinderea de utilaj minier, ca lăcătuş mecanic. Ve­nea acasă odată cu ceilalţi navetişti, fie zilnic, în cîte-o vreme, fie săptămînal, o perioadă după aceea, dar el se deo­sebea oricum de alţii pentru că alături de bunătăţile de la oraş, de la Tîrgu Jiu, pe care le cumpăra celor de acasă, se ostenea şi cu ceea ce oamenii satu­lui numeau, scurt şi cuprinzător, „fie­­rătanii“. Azi aşa, mîine la fel, pînă ce pe consăteni a început să-i roadă, neis­tovită, curiozitatea. Incii s-au oprit, ca din trecere, pe la poarta lui Alexandru Gorgota, să-l întrebe ce tot meştereşte el şi ce are de gînd. Cînd le-a răspuns că vrea să facă o „farfurie zburătoare“, şi-au lăsat căciulile mai pe frunte, aşa, miraţi şi zicînd bine, atunci, că ştim şi noi despre ce-i vorba, dar mai încolo, cînd s-au aflat singuri, au uns în largul lor. Pe la Alimpeşti lumea nu e chiar atît de îndărătnică la citit incit să nu ştie, pînă şi copiii, ce sînt acelea OZN-urile, aşa că răspunsul lui Ale­xandru Gol­gota s-a părut că vine ca din partea unuia care se ţine,cam cu nasul pe sus iar surîsul furişat al con­sătenilor n-aducea, de aceea, o batjocu­ră, mai mult fiind o-ncercare a bieţilor oameni de-a scăpa astfel de uluiala care-i cuprinsese. Dacă nu cu privire la rezultatul lucrării lui Gorgota, al unei cu privire la sănătatea, poate cam zdruncinată, a acestuia din urmă. Că n-avea rost să-şi facă ei temeri în această din urmă privinţă, s-a dovedit foarte curînd după aceea, cînd inventa­torul a cerut primarului Sevastian Dă­­nescu permisiunea să-și monteze apa­ratul într-un colț al terenului de fotbal aflat chiar lingă gardul lui. O lună de zile a lucrat acolo ca un apucat, cîte­­odată sub privirile, din ce în ce mai nedumerite, ale alimpeştenilor şi mai întotdeauna sub ochii copiilor satului. Ba, pentru că la vreo cincizeci de metri mai încolo pe şosea, pe un teren viran se ţine în fiecare săptămînă tîrg, lunea, se poate zice că „farfuria zburătoare" a prins contur sub privirile mai tuturor satelor din împrejurimi. Alexandru Gorgota îşi mobilizase, ca să zicem ast­fel, toată familia. Fratele său, Ion, su­dor la un atelier de reparaţii auto din Tîrgu Jiu, l-a ajutat la „montaj“ iar soţia, Elena, s-a ocupat de cumpărarea celor 124 metri de pînză de cearşaf şi de coaserea acesteia potrivit indica­ţiilor meşterului. Pregătirile au ţinut, cum spuneam, o lună, şi pe­­21 iulie Alexandru Gorgota a anunţat că „zboară“. Sub ochii dogoritori ai consătenilor săi, motorul de „mobră“ cu care şi-a echipat invenţia a bîzîit două ore, aproape, şi nu fără folos. încet, burdu­ful de pînză s-a umflat şi drăcovenia, cum ar zice cineva din Alimpeşti, a în­ceput să semene chiar cu o „far­furie zburătoare“, iar Gorgota, alimpeştea­­nul, cocoţat pe sub elice, învîrtind și mînuind tot felul de manete, s-a ridicat în aer, sub ochii oamenilor, la o palmă­­două deasupra pămîntului ! („Desprin­derea“ contează, zic și marii zburători.) — V-aţi mai gîndit la ceva atunci ? îl întreb. — La început nu mi-a fost, dar pe urmă mi s-a făcut frică. Eu am făcut o elice din trei palete. O paletă din asta are trei metri lungime şi lăţimea de 65 d­e centimetri. Cînd au început să se-nvîrtă repede şi negricioase deasupra mea parcă mi s-a întunecat cerul şi mi s-a făcut teamă să nu mă ridic, cine ştie, prea sus, cu toate că ştiam — şi începusem să văd bine — că motorul de „mobră“ nu mă duce prea departe. Eu, cînd m-ara gîndit să pun motor din ăsta, am calculat că toată construcţia o să aibă vreo trei sute de kilograme. Dar a ajuns să aibă 520, aşa că, m-am gîndit după aceea, trebuia să pun motor de CZ, şi chiar am făcut rost, pe urmă, de la Clubul sportiv din Tîrgu Jiu, dar n-am mai apucat să-l montez. In timp ce mecanicul din Alimpeşti se gîndea la toate acestea, consătenii lui, adunaţi roată, îşi ţineau pălăriile cu mina pentru ca aerul vînturat de elice să nu le zboare de-a lungul tere­nului de fotbal, iar la sfîrşit s-au risipit fiecare pe la casa lui, mai avînd încă timp să murmure în grupuri : „ce mai, gata, Sandu, băiatul ăsta al lui moş So­lomon, a reuşit...“. Totuşi, cum părerea oamenilor din Alimpeşti nu este un criteriu în lămu­rirea importanţei unei invenţii, ea, această părere a satului neputînd acor­da brevet, mai trebuie să arătăm că dosarul „farfuriei zburătoare“ a fost depus la Oficiul de Stat pentru Inven­ţii şi Mărci — şi nu de către Alexan­dru Gorgota ci de către Facultatea de construcţii aerospaţiale Bucureşti, că­reia el i-a prezentat o machetă — iar ce vor hotărî specialiştii de acolo va fi, desigur, bun şi defini­tiv. Pînă una-alta, mai amintim doar că aparatul de zbor, de formă lenticu­lară, conceput de Alexandru Gorgota, are, după cum susţine acesta, proprie­tatea de­ a nu cădea, principiul de func­ţionare amintindu-ne nouă, ca nespe­­cialişti, de o combinaţie între elicopter şi balonul dirijabil. De fapt, се-ar fi nou în toată această problemă, susţine Alexandru Gorgota, este că o bună parte din curenţii de aer formaţi prin mişcarea elicei umflă burduful — să-i zicem aşa, mai simplu — care-i şi dă obiectului înfăţişarea de farfurie şi-i menţine plutirea, manevrele pe orizon­tală şi virajele urmînd a fi executate prin închiderea şi deschiderea unor cla­­pete. în privinţa aceasta, cum am zis, rămîne să se pronunţe specialiştii. Cit ne priveşte, rîndurile de faţă n-au vrut să vorbească decît despre un ţăran deş­tept, cu mai multe calificări de mun­citor la viaţa lui, care a avut ambiţia ca prin el să lase satului in care s-a născut o istorie... DUMITRU ELIADE . Flacăra pagina 18 ANUL XXVII - Nr. 25 (1 202) - 22 iunie 1978

Next