Flacăra, aprilie-iunie 1980 (Anul 29, nr. 14-26)

1980-04-03 / nr. 14

Stagiune permanentă la Vadul Crişului Fără îndoială că locuitorii din Vadul Crişului, judeţul Bihor, cunosc cel mai bine frumuseţea şi bogăţia darurilor cu care sînt înzestraţi şi pe care vor să le facă ştiute şi celorlalţi oameni ai ţării. , Odată ajunşi aici, intîi şi-ntîi trebuie să vizitezi „fenomenele carstice“, unice in ţară. Darul pămîntului contribuie la fru­museţea acestor locuri şi a oamenilor ei, dominaţi de marea şi nobila bucurie a muncii. Cum altfel am putea justifica frumuseţea singulară, pură şi inegalabilă a vaselor din ceramică albă, lucrate şi modelate de mîngîierea miinilor bătătorite ale cooperatorilor de aici ? Acum, cînd încă frigul nu dă voie degetelor să se modeleze odată cu lutul, rigidizîndu-se, meşterii se consacră altei pasiuni , tea­trului. Locuitorii maghiari din Vadul Crişului, ai căror invitaţi şi musafiri de-o zi am fost, şi-au întemeiat un teatru de amatori ce fiinţează aici de peste treizeci de­­ani. Amintirea începuturilor aprinde licăr­ul retrăirilor doar in ochii celor mai bătrini. Ne sunt arătate fotografiile adunate intr-un album, ce surprind scene din spectacolele aproape uitate, ale acelor spectacole al căror gong a bătut pentru prima oară în anul 1945 şi nu a încetat să anunţe noi premiere pînă azi. Aşadar, suntem­ la căminul cultural din localitate, director Ioan Şchiopu, după repetiţia ultimului spectacol al acestei stagiuni teatrale, cu o adaptare după romanul lui Sütö Andras. Un leagăn roşu pe cer, realizată de către mentorul şi sufletul acestui colectiv de teatru, Juhasz­­Victor, profesorul de mate­matică şi fizică de la şcoala generală din Vadul Crişului. Aici se joacă teatru cu pasiune, sobru, nuanţat. Se joacă şi se mişcă pe scenă natural, degajat. Totul se desfăşoară calm, fără trac, invitindu-ne parcă să participăm alături de actori la­ bucuria ce le-o dă, după o zi de muncă, teatrul. Numai aşa ■ se poate explica stagiunea permanentă susţinută aici cu multă seriozitate şi răs­pundere. Şi dacă îi întrebi pe oameni de ce vin la repetiţii, uitind oboseala adu­nată, peste zi, primeşti răspunsul cel mai firesc : din dragoste pentru artă. Din plă­cerea de a juca. Aşa uităm şi oboseala, şi necazurile. Aşa ne putem bucura îm­preună. Seriozitatea acestor oameni, care vin şi repetă aproape zilnic pentru a duce la capăt o nouă premieră, ne obligă să-i aplaudăm la scenă deschisă, pe locuitorii acestei comune bihorene care nu fac­ de­­cît sa continue o tradiţie zidită aici din tată-n fiu, şi care a prins contur, ca un simbol, odată cu instaurarea în ţară a unui climat propice încurajării şi dezvol­tării unor asemenea iniţiative, de cultură de masă. Din 1945 şi pînă în 1980 artiştii din Vadul Crişului au susţinut sute de spectacole, au jucat vodeviluri, improvi­zaţii muzicale, fragmente de operetă, piese din repertoriul românesc şi maghiar. De peste treizeci de ani s-au preocupat de realizarea decorurilor. Şi-au croit şi cusut costumele trebuincioase, dar au aflat şi buna dispoziţie pentru a-i face pe locui­torii comunei să lase treburile gospodă­reşti şi să vină la spectacol. Numai aşa şi-au putut cîştiga un public apropiat, al lor, care aşteaptă cu nerăbdare fiecare nouă ridicare de cortină. Pentru că dincolo de ea îşi recunosc vecinii, fiicele şi fiii, colegii de muncă. Şi poate că unii dintre ei chiar tînjesc după succesul celor de pe scenă, succes care le-a dus faima pînă în faza finală pe judeţ la concursul de teatru din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“, luînd locul III. Iată cum, într-un luminos colţ de ţară, oamenii acestui pămînt, români şi ma­­ghiari, îşi adună toate forţele şi tot talen­tul punîndu-le in slujba muncii, a acelei munci duse dincolo de obligaţiile cotidiene. Munca ridicată la rang de artă şi care n-are vîrstă, naţionalitate, n-are oprelişti. Avem convingerea că aici, la Vadul Cri­şului, gongul echipei de teatru amator va anunţa noi premiere, păstrind stagiunea permanent deschisă în fața talentului. CORNELIA DJIGOLA ■ If wem­"­­ O LECŢIE DE VIAŢĂ Premiera piesei „Cum s-a făcut de-a rămas Са­йпса fată bătrînă ?“ a avut loc la Teatrul Naţio­nal din Iaşi Spectacolul ţine şi acum afişul şi se joacă mereu cu casa în­chisă. De cîtva timp tex­tul piesei publicat în re­vista Teatru a fost pre­luat şi de Teatrul din Giuleşti. Spectacolul de la teatrul de lingă podul Grant este tulburător. Experienţa de gazetar, cunoaşterea profundă a vieţii şi sufletelor delica­te ale oamenilor l-au fă­cut pe Nelu Ionescu să scrie o piesă cu mare a­­derenţă la public, o piesă care interesează şi care atinge corzile cele mai sensibile ale fiinţei noas­tre. Dincolo de periplul unei fete în căutarea o­­mului de care are nevoie, pe măsura caracterului ei ferm şi deschis, dinco­lo de eşuările eroinei în tentativa de a împlini un cuplu împreună cu băr­batul pe care I iubeşte, trec prin această piesă o seamă de personaje, re­prezentînd viaţa noastră cea de toate zilele cu mi­cile ei orgolii, meschină­rii şi vanităţi, cu minuna­tele ei caractere şi sensi­bilităţi, într-o lume plină de poezie şi dragoste. Spectacolul se desfă­şoară ca un suspin. E tim­pul unui suspin. Sau, mai bine spus, e biografia u­­nei femei tinere care nu-şi pierde speranţa şi încrederea în ea însuşi. Biografia unei fete plină de ghinioane dar care nu se lasă în lupta cu viaţa, care ştie să ia oricînd to­tul de la capăt. Spectaco­lul de la Teatrul Ciu­leşti, regizat de Eugen Todoran, regizor de tele­viziune, este sobru, deli­cat, eterat, plin de culoa­re şi de o caldă armonie care apropie lumea scenei de sufletul spectatorului. Trebuie văzut acest spec­tacol care se adresează a­­tît de firesc şi cu atîta dragoste oamenilor. E o lecţie de viaţă. E drama unei fiinţe care trăieşte în imediata noastră ve­cinătate. E o piesă de care avem nevoie, fără false probleme, fără an­goase inventate din plic­tiseală, fără menajamen­te. Actorii, începînd cu tînăra şi convingătoarea actriţă Rozina Cambos, care joacă exact, cu a­­plomb, evitînd melodra­ma şi dulcegăria, plină de temperament şi cu o forţă de exprimare bine dozată, se achită de rol cu înţelepciune şi cu un profesionalism demn de cel mai nobil respect. Foarte bun aici Gelu Niţu, care se detaşează cu talent şi cu imaginaţie de fotografia sa standard de june prim şi seducător, de erou romantic. Impună­tor şi tonic este Mircea N. Creţu în rolul unui că­pitan de vas. Răvăşit şi laş, escroc şi libidinos pare a fi un medic profi­tor în versiunea scenică bine studiată a lui Adrian Vişan. Firesc şi echilibrat, reverenţios şi preocupat de destinele oamenilor este procurorul interpre­tat de Costel Gheorghiu. Autentică şi plină de un farmec aparte, de mahala, croitoreasa jucată de Ileana Codarcea. Splen­did decorul semnat de Daniela Codarcea, creînd un spaţiu de suflet şi un orizont de tristeţe suavă printre arborii subţiri, giacomettieni, şi uşi în­chise. Regizorul Eugen Todoran a pus piesa lui Nelu Ionescu în lumina ei cea mai bună. Mergeţi deci să vedeţi acest spectacol la Teatrul din Giuleşti pentru că vă veţi întoarce acasă mai buni, mai tandri şi mai frumoşi. A. DOHOTARU ■ AMESTECATE „Curierul melodiilor“, o emisiune de muzică şi­­umor involuntar. Sau aşa s-a nimerit să fie cea din 29 martie, cînd prezenta­rea cîntecelor a fost anti­cipată de consideraţii de genul : „Ion Cristinoiu, un autor care nu coboară niciodată ştacheta“, „Alex. Mandi ne oferă un ade­vărat pastel muzical“, „Adrian Romcescu, o voce ce nu se uită“, „O melodie de Liviu Tudan pe amuzantul text al Co­­rinei Brăneanu“... Sau tot atîta curtoazie intem­pestivă ce aminteşte tex­­tuleţele amiabile din fostele rubrici mondene. Eu zic, stimaţi realizatori, să ne lăsaţi să simţim sin­guri gustul acestor cele­brităţi­i în cadrul „Un­dei vesele“, o emisiune de Silviu Georgescu, plină de prospeţime şi poante agreabile, realizată in rit­mul alert şi înalta profe­sionali­tate ce caracteri­zează prin tradiţie acest gen radiofonic. Sînt ani de zile de cinc, în com­petiţie cu surata sa tele­vizată, satira şi umorul radioului îşi adjudecă de la distanţă cupa calităţii şi tot atîta vreme de cînd varietăţile micului ecran ne demonstrează prin e­­misiuni înecate în verbiaj că nu se încumetă să în­veţe nimic din exemplul mai vîrstnicei sale colege • Ne-am despărţit şi de data aceasta cu multă pă­rere de rău de admira­bila emisiune „Istoria mu­zicii in date“, semnată de Alice Mavrodin (marţi, 25 martie) . Ca aproape în­totdeauna, Stela Popescu şi Mişu Fotino într-un viol şi deconectant „De toate pentru toţi“. Ne-au plăcut mai puţin, în schimb, meditaţiile repor­tericeşti, dedicate primă­­­­verii, brutal moralizatoa­re, dar cu efecte sensibil soporifice • Cam săracă in idei şi exemple ispiti­toare, suita de momente reunite sub genericul „Microfonul pionierilor“ (marţi, 25 martie). LIVIU TIMBUS ■ * Programul RADIO­­TV nr. 15 publică pe pa­gina ultimă cintecul „Voi, copii“ de Marius Ţeicu. Un cîntec plăcut care ar fi fost cu atît mai plăcut dacă în locul textului scris de vestiţii textieri A. Grigoriu şi R. Iorgu­­lescu ar fi binemeri­tat versurile unuia din poeţii acestui timp. Prin urmare, voi copii, voi, minunea lumii, fredonaţi melodia, dar nu învăţaţi textul vestiţilor textieri. La vîrsta voastră, dragi copii, e mai folositor să citiţi şi să memoraţi poezii adevărate, scrise cu simţăminte, logică şi gramatică românească. Fiindcă, orice s-ar zice „Pe vrăjite cărărui / Mîn­­dri, sprinteni şi frumoşi / Cu paşi mici, cutezători / Şi cu suflete de flori / Zorii vieţii cuceresc...“ numai poezie nu se cheamă. Vorba lui nenea Iancu : cum, adică, mon­­şeriile, şi cutezători, şi cu paşi mici . ANUL XXIX - Nr. 14 (1­295) - 3 aprilie 1980 FLACĂRA PENTRU MINTE, INIMĂ $1 LITERATURĂ Г Elogiu simplităţii O carte remarcabilă datorată lui Nicu Steinhardt publică Editura Dacia, în co­lecţia Discobolul, intitulată Incertitudini literare. Aş îndrăzn­i să socot această carte un îndreptar la ceea ce înseamnă­ a face cri­tică, a citi cu devoţiune întru edificare un text sau a virila o expoziţie de artă. Acest om firav, cu barbă albă şi ochi blînzi, atinşi de mila luminilor de o nobi­lă cultură, îngăduitor şi blind, aşezat cu toată fiinţa în mărcile spirituale ale po­porului nostru, a scris pagini antologice despre Maramureş, iar cărţile tipărite pînă acum îl arata pe acest cărturar cu­noscător în amănunt pînă la nuanţe a culturii naţionale ca şi a celei universale. Numai că scriind într-o limbă care se vrea mai degrabă a slujirii şi interiorizării decît a emiterii verdictelor şocante, o limbă ce se vrea limpede urmînd calea inimii curate şi a gîndului nefăţarnic, ar putea trece abia observată. Afirmaţia că scriitorii români în esenţa lor sînt para­­disiaci, trăiesc şi concep lumea din per­spectiva seninătăţii şi înţelepciunii, este foarte rodnică şi adevărată şi mereu ne­cesară de a ne fi sortită fiecărei genera­ţii. Pagini antologice scrie Steinhardt vor­bind despre doi pictori tineri : Marin Gherasim şi Horia Bernea, iar cele despre Aman, Petraşcu, Iser au darul intuiţiei de durată asupra valorilor statornice. Sim­plitatea, spune autorul, nu este o concesie ci o consecinţă a decantării, o eliberare de convenţional şi greşeală, o ieşire la li­manul luminilor. Cu acelaşi simţ al ocro­tirii valorilor се-şi edifică fiinţa prin jertfă şi transfigurare autorul va elogia pe Mircea Eliade şi pe marele ginditor de la Basel, Hans Urs von Balthasar analizîn­­du-i acestuia din urmă noţiunea de splen­doare, doxologia cărţilor sale din ultimele decenii, apoi pătrunderea cu competenţă şi bucurie în universul lui Dostoievski, Faulkner, Puşkin, sau în pictura im­presionistă şi universul lui Courbet. Nu de mult primeam cîteva rînduri pe o carte poştală din Belgia, din partea a­­cestui distins cărturar, în care eram vestit că traduce de zor pagini de spiritualitate românească în franceză pentru o revistă belgiană, pagini care au şi apărut între timp pentru mai buna cunoaştere a sufle­tului românesc. Ca şi Harry Brauner, Nicu Steinhardt, dintr-o alta perspectivă, pe calea cuvîntului, şi-a topit fiinţa sa admi­rativă spaţiului, sufletului românesc, de­venind di­n iubire ceea ce trebuie să de­venim mereu unii pentru alţii, aproapele cel mai de aproape. IOAN ALEXANDRU U Virgil Gândea: „Raţiunea dominantă" Reconstituirea umanismului românesc este o ope­ră nu mai veche de citeva decenii. Eforturile, în curs de a desluşi această problemă intrată in preocupă­rile istoricilor ideilor, de evaluare corectă şi inte­grare a umanismului românesc în istoria ideilor europene se înscriu unei noi perspective asupra trecutului nostru, necontenit considerat in cadrul larg al istoriei şi civilizaţiei lumii şi ele pornesc de la convingerea, izvorîtă din studiul tradiţiei vieţii noastre spirituale, că recapitularea etapelor străbătute de cugetarea poporului român nu poate fi încercată într-o viziune globală decît după cer­cetarea critică şi evaluarea comparativă a tuturor faptelor de cultură din trecut, cărora urmează a li se descifra motivaţia şi semnificaţiile. Este ceea ce Virgil Cândea şi întreprinde, în Raţiunea domi­nantă, carte apărută în urmă cu cîteva luni la Editura „Dacia", despre care autorul însuşi arată, parcă pentru a nu lăsa nici un dubiu, că s-a născut tocmai din analiza unor astfel de „aparent mărunte" fapte de cultură : „Ele erau de mult înregis­trate de istoriografie ca simple piese de inventar cultural, ca cioburile încă nestudiate din depozitul unui muzeu arheologic, ca tablourile colbuite, neiden­tificate şi neretuşate din rezerva unui muzeu de artă". Rezultată aşadar dintr-o lectură comprehensivă a unor vechi texte româneşti, care nu mai sînt apreciate, cum se intîmpla pînă în urmă cu douăzeci-treizeci de ani, exclusiv ca o colecţie de documente pentru atestări de limbă sau ca izvoare de fapte istorice, observîndu-li-se, constant, aplicat, pas cu pas, importanța și relevanta lor din punctul de vedere al istoriei generale a culturii. Ra­ţiunea dominantă reprezintă însă mai mult decît o inseriere a unor „exer­ciţii de arheografie“. In studiul intitulat „Umanismul lui Udrişte Năsturel“, care analizează confruntarea de programe culturale din vremea lui Matei Basarab, reprezentînd fiecare o altă concepţie de politică a culturii, prin sublinierea modului în care avea să biruiască unul dintre acestea — cel ce urmărea consecvent introducerea limbii române în scris şi tipar, în edu­caţie şi cult — Virgil Gândea argumentează de fapt că, încă de la pri­mele sale afirmări, umanismul românesc exprimă necesităţi şi idealuri pro- ■ prii poporului nostru. „Acum — arată autorul — se reia programul coresian al scrierilor educative, care va rămîne preocuparea centrală a culturii româ­neşti timp de două secole şi pe care o vom întîlni de-a lungul întregului veac al XVIII-lea şi pină în planurile editoriale ale lui Ion Eliade Rădulescu şi M. Kogălniceanu“. în spiritul aceleiaşi idei care-şi propune să demonstreze organicitatea culturii române, Virgil Cândea aduce date noi, dovedind că întreaga epocă, înfloritoare, a Cantacuzinilor şi Brîncovenilor se întemeiază pe revirimentul cultural petrecut încă în prima jumătate şi către mijlocul secolului al 17-lea, cînd, într-o perspectivă mai largă, a Europei de sud-est, se produc prefaceri de atitudini şi cugetare care scot din evul mediu şi îndrumă pe căi moderne societăţile acestei părţi a lumii. „Intelectualul sud-est european în secolul al XVII-lea" — un adevărat panoramic al unui veac văzut prin perspectiva acestui personaj, intelectualul, surprins în iposta­zele sale definitorii într-o largă arie de cultură — desfăşoară o veritabilă anchetă şi aduce concluzii de cert interes în lămurirea istoriei culturale a acestei zone şi a contactelor Orient—Occident, întrevăzînd in intelectualii vremii „martorii cei dinţii convocaţi“ in procesul de trecere de la medieval la modern. Este aceasta, de altfel, ideea fundamentală a cărţii lui Virgil Cândea, care-şi împrumută titlul de la acela al tratatului „Despre raţiunea dominantă“, creaţie celebră a unui cărturar din Alexandria secolului I al erei noastre, tălmăcită româneşte „Pentru singurul tu­toriul gînd" de către spătarul Nicolae Milescu şi ajunsă — prin împrejurări asupra cărora cerce­tătorul se opreşte cu minuţiozitate — în cuprinsul Bibliei lui Şerban Can­­tacuzino din 1688. La capătul travaliului său, exprimîndu-şi decepţia că tra­ducerea acestui tratat n-a fost semnalată şi valorificată de literatura de specialitate mai nouă, de filologie, istoria literară ori istoria filozofiei, auto­rul aduce o explicaţie nu lipsită de maliţiozitate : „Omisiune scuzabilă , care cercetător se mai aventura în Biblia lui Şerban pînă la pagina 740, pentru a afla acolo un opuscul filozofic din epoca alexandrină care îl fascinase cîndva pe Erasm ?" Faptul reprezintă, desigur, o descoperire, o noutate, și nu este singular în cartea lui Virgil Cândea. El ilustrează un episod caracteristic din perioada de înnoire, umanistă și laică, a culturii noastre vechi. „Raţiunea dominantă", noua atitudine umanistă faţă de existenţă, care se desparte de vechea gîndire tradiţională a teologiei, călăuzeşte astfel feno­menul de modernizare a educaţiei şi ideilor început în secolul al 17-lea, secol bogat în fapte de cultură asupra cărora cartea lui Virgil Gândea se opreşte pentru a stabili modalităţile de asumare a lor, de încorporare in creaţiile proprii geniului românesc, in ceea ce reprezintă permanenţele noastre cul­turale. ' T­­ V_____________________| DUMITRU CONSTANTINESCU ■ . CAP LIMPEDE * Flacăra pagina 17

Next