Flacăra, iulie-septembrie 1980 (Anul 29, nr. 27-39)

1980-07-03 / nr. 27

4 Ceasul de aur şi de abnegaţie al piinii Şedinţă operativă la S.M.A. Rojişte, ju­deţul Dolj, miercuri, 25 iunie. Participă directorul staţiunii, inginerul Ilie Albu, şefii de secţii, alţi ciţiva factori de răs­pundere. E ceasul prînzului, e o căldură sufocantă, prin fereastra deschisă se pră­buşesc peste noi valuri-valuri de aer în flăcări, termometrul de cameră arată 32 de grade, cuvintele vin greu, înoată prin aer ca printr-o apă, dislocindu-l cu foş­nete surde, oamenii sînt înfierbîntaţi, transpiraţi, obosiţi, şedinţa se prelungeşte din pricina oboselii. Toţi au venit aici din cimp, sint acolo din zori, de pe la ceasu­rile 3 sau 4, după ce noaptea se culcaseră pe la 11—12. Orzu-i pe isprăvite, dacă mai sint de secerat niște hectare, mîine­­poimiine o să-nceapă griul, care acum e încă moale, dar pe care lava solară îl coace văzînd cu ochii. Pînă ce griul va fi bun de seceră, vreo 40 de combine din zestrea Rojiştei vor trebui trimise la Şim­­nic, in nordul judeţului (Rojişte e în sud, la latitudinea de foc a nisipurilor), unde pămintul e mai rece, unde orzul s-a copt mai tîrziu, unde culesul lui e încă în toi. „Operativa“ a fost convocată ca să decidă contribuţia secţiilor la stringerea celor 40 de combine. — Deci dumneata, Ciobanule — zice rar inginerul Albu — dai şase. Sabin Ciobanu, şeful secţiei Rojişte, se angajase cu patru combine, explicînd că mai multe nu poate da. îl priveşte in­terlocal pe director, care nu-1 priveşte, care-şi consultă ceasul. Meditează citeva clipe, fruntea i s-a posomorit, ca intr-un efort de înţelegere a ceva care-i scapă, apoi murmură : — Mda... — Iar dumneata (directorul se-ntoarce către Gică Preoteasa, şefer, totUl Mîrşani) trimiţi opt. — Mda... — Victor Duţă, dumneata uii­­iţi şapte... — Mda — face şi şeful secţiei Dobreşti — dar să ştiţi că n-am garnituri. — Nu-i nimic. Merge şi fără. Reprezentantul miliţiei, un colonel din Craiova, pare şocat, deschide gura, dă să zică ceva, nu zice. S-a încruntat şi el, în acelaşi efort de înţelegere a ceva care-i scapă : cum pot să meargă nişte combine, dacă n-au garnituri de frînă ? ! — Gata ! — zice Ilie Albu, ridicîndu-se în picioare. La treabă ! Citeva minute mai tîrziu, în cîmp, unde se seceră ultimul lan de orz. Combine „Gloria“, ateliere mobile, cunoscuta at­mosferă de front, ingineri agronomi, teh­nicieni, activişti, staţii de radio în func­ţiune, rapoarte şi ordine care se încru­cişează în aer, o lume teribil de ocupată, învîrtindu-se în jurul maşinilor care îşi văd, calme, de treaba lor. Numai ei, com­­binerii, par calmi, plutesc pe mașinile lor în monom, șiruri sprintene de cocori­gi­ (Continuare în pagina­­) ILIE PURCARU . r ~ 15 ANI DE ISTORIE - 15 ANI PENTRU ISTORIE Ţăranii Ar fi drept şi cinstit să începem această poveste a renaşterii vieţii şi rosturilor ţăranului român, petrecută in deceniul şi jumătate împlinit de la Congresul al IX-lea al partidului, cu o pildă culeasă de prin satele Munţilor Apuseni, sate în care sărăcia bîntuise cindva cu o furie greu de descris prin cuvinte. Dealtfel, pentru ţăranii români, Ţara Moţilor s-a vrut dintotdeauna acoperişul lumii lor trudnice, iar ciu­­barii şi holeangării, care coborau prin mai toate tirgurile ţării, cu o foame adîncă în spate şi cu o speranţă de tot tulbure înainte, ascunzindu-se tăcuţi şi încrîncenaţi după mormane de doniţe şi doage, ei înşişi închipuiau în mintea simplă a ţăranilor celorlalţi icoana vie a vorbei cum că mai rău nu se poate. Şi iată şi pilda care acoperă cu înţe­lesurile ei limpezi şi viaţa chinuită de altădată a moţilor, şi dimineaţa trăită de ei în acel memorabil an ’65, şi li­manul luminos la care au ajuns astăzi , acolo, între culmile în umbra cărora îşi duraseră ei satele, au crezut multă vre­me că Muntele Mare este cel mai inalt şi cu numele acesta au apucat să-l înscrie pe hărţile desfăşurate, în cuge­tul lor ager ; şi tîrziu au aflat, de la oameni cu carte, că vîrful Curcubăta este şi mai inalt, ceea ce nu vrea să însemne decît că întotdeauna există un munte mai mare decît Muntele Mare, întocmai cum in anul acela de răscruce şi de nouă ridicare a inimilor, în anul celui de-al IX-lea Congres al partidu­lui, întiiul Congres al comuniştilor care încredinţa soarta patriei clarviziunii şi înţelepciunii politice a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, viaţa moţilor între­zărea înaintea ei un munte mai mare, un vîrf mai înalt. Şi, pentru reporterul care sînt, nimic nu s-a dovedit a fi mai sugestiv şi mai elocvent spre a ilustra această nouă ascensiune la co­tele unui destin înnoit decît cuvintele caligrafiate de un pui de moţ într-un articol de-o palmă afişat la gazeta de perete a şcolii din comuna Avram Ian­­cu. „Deceniul următor — scria puiul acela de moţ, Vaier Chira pe nume, copil de 11 ani şi cu media şcolară 9,60 — va fi deceniul soluţionării spaţiului locativ în România“. Atît şi nimic mai mult, întrucit ceea ce mai urma aproa­pe că nu mai avea importanţă... (Continuare in pagina 4) MIHAI PELIN : 0 reconsiderare necesară Dezvoltarea bazei energetice, de ma­terii prime şi materiale — chestiune vi­tală pentru dezvoltarea şi în viitor în ritmuri susţinute a economiei noastre naţionale — a concentrat în gradul cel mai inalt atenţia participanţilor la consfă­tuirile de lucru organizate recent, din iniţiativa şi la indicaţia secretarului ge­neral al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Lucru firesc dacă nu uităm că această chestiune, pînă nu demult o ba­nală latură a producţiei materiale ce pre­ocupa un grup restrîns de specialişti, a devenit în anii '70 una dintre cele mai controversate probleme ale lumii contem­porane, capul de afiş al majorităţii întru­nirilor şi reuniunilor internaţionale. într-a­­devăr, in aceşti ani, bazele întregii lumi eco­nomice au cunoscut o schimbare drama­tică. Produse de bază atît de deosebite ca petrolul, fosfații, bauxita, cerealele, bum­(Continuare în pagina­­5) VASILE BARAC­U F­LACĂRA Marţi, 1 iulie, orele 18.45, pe stadionul Dinamo, a sosit Scrisoare din Dacia Măicuţă, înrămată cu negru şal de lină, De dincolo de toate îţi dau această veste Au înflorit cireşii în Dacia bătrină, Şi pentru mine ţara ca tine, mamă, este. Cu doinele pe buze şi salvia in mină Dă Sarmizegetusa un alb de pace Romei, Au înflorit cireşii in Dacia bătrină, Şi regii daci prin moarte surîd spre noi cu pomii. Au înflorit cireşii, apar ninsori răzleţe, Şi după atitea drame ce viaţa ne-o încercară, Sînt parcă exerciţii de blindă cărunteţe, încărunţeşti tu, mamă, încărunţeşti tu, ţară, în Dacia bătrină sînt o ninsoare pomii, O mare herghelie de cai pe dealuri paşte, Rid, dezvelindu-şi dinţii, zăpada şi atomii, Pădurile spre Sarmis, căci Dacia renaşte, Curată e scrisoarea de floare şi de pace, Cu ştiri despre tine, măicuţă, că eşti bine, Şi albul din toţi pomii spre lume semne face, Pe punţile florale deschise de albine Ce fulgeră cireşii cu alb ei iscăliră Oiţelor din munte ca marmura li­i seul, Din albi cireşi ca dintr-o fosforescentă liră, Cad note muzicale, şi-şi caută Orfeul. ADRIAN PAUNESCU ■

Next