Flacăra, ianuarie-martie 1983 (Anul 32, nr. 1-12)

1983-01-28 / nr. 4

■ Nr. 4 — 28 ianuarie 1983 ■ VIATA ROMÂNIEI mai ales cind e primar­ ul Veneţia Truţa, Domokos Magda, Popa Anicuţa, Ţifrea Lucia, Savu Silvia, Voş­­loban Livia. Sînt tinere — aflaţi că me­dia de vîrstă la „Tricotop“ nu trece dincolo de 22 de ani — despre care Elvira Gherman, directoarea, ei Ciobotă Paras­­chiva, secretara comitetului de partid. Imi povesteau că sunt fruntaşe pină şi iu întrecerea cu timpul. (Citeşti acolo la tot pasul : „Timpul înseamnă avuţie. Să nu-l risipim !“ ori „1 minut irosit — 40 318 lei"). 87 la sută din personalul muncitor al Întreprinderii de tricotaje îl formează femeile; 75 la fabrica de Încălţăminte , 32 la sută la combinatul de prelucrare a lemnului... La Topliţa este invers decit ştim că se întîmplă in majoritatea oraşe­lor ţării: bărbaţii au asigurate mai puţine locuri de muncă decît femeile. Unul din­tre cele două licee industriale ale Topli­­ţei repartizează anual în industrie cam 350—400 de strungari, rabotori, lăcătuşi, frezori... Dar nu la Topliţa pentru că a­­colo nu există (încă!) nici o întreprindere cu profil mecanic. Aşa se face că topli­­ţeni get-beget, pregătiţi de oraşul lor pen­tru oraşul lor, pot fi găsiţi acum pe la Odorhei, Făgăraş, Băicoi, Focşani... (Pri­marul Toader Bendriş: „Ne-a plecat în ultimii ani un oraş de bărbaţi; sînt în si­tuaţia asta vreo trei mii de oameni; dacă o să ne meargă tot aşa, Topliţa va bate In curînd la porţile... matriarhatului!“) „Nu-i singura problemă dificilă pe care o traversează oraşul“, ne spunea mai apoi Elisabeta Bogoş, directoarea casei orăşeneşti de cultură. în 1982 am ocupat locul III pe ţară la instituţiile de acelaşi profil, la ultima etapă a „Ciitării Româ­niei“ am participat cu 21 de formaţii (300 de membri), avem oameni numai su­flet pentru activitatea culturală — Vale­ria Slavic, Mircea Emil, Ulici Gheorghe, Posea Alexandrina, Antal Carmen, Ta­­maş Mihai, Moldovan Voichiţa ş.a. dar n-avem o casă de cultură. Este ne­maipomenit de greu să lucrezi acolo unde apuci un coridor liber ori un vestiar... în ultimii 35 de ani n-a existat nici un de­putat căruia să nu-i fi solicitat concursul ca să obţinem aprobarea necesară con­struirii unei case de cultură a sindicate­lor. îi rugăm şi prin intermediul revis­tei dv. ca acest lăcaş să fie reintrodus în prevederile actualului cincinal, mai ales că amplasamentul a fost ales in centrul civic al oraşului. De ce unii înţeleg atît de greu că şi cultura are uneori nevoie de nişte pereţi ?“. MIRCEA BUNEA ■ re, avînd la etaj o bibliotecă, încăperi pentru diverse activităţi culturale şi o sală de 350 de locuri. A fost zidită, zice Ion Pleşa, secretarul Consiliului popular, pentru a fi primărie de plasă. Satul cel nou a ţinut să fie de la început un sat de centru aici, in inima Bărăganului, la întretăierea drumurilor de la Lehliu la Feteşti şi de la Slobozia la Călăraşi. Aici, în locul unde aceste drumuri se unesc, Dragalina fiind astăzi o comună a cărei putere economică se exprimă in aproape 1 miliard producţie globală pe an . Ion Pleşa, secretarul primăriei, nu este localnic ci tocmai din comuna Movila, de pe lingă Ţăndărei. Cînd a venit la Dra­galina, în urmă cu 12 ani, abia începuse să se construiască sistemul de irigaţii. Cîţiva ani mai tîrziu s-a văzut însă ce consecinţe dramatice începe să aibă fap­tul că, pe lingă canalele prin care se aducea apa din Dunăre, nu fuseseră să­pate şi aşa-numitele canale de desecare. Cu vremea, pînza de apă freatică a cres­cut îngrijorător. Apa s-a ridicat in fin­­tîni că puteai s-o atingi cu mina. Pe sute de hectare au apărut bălţi care n-au mai secat nici in mijlocul verii. Aflată la 18 kilometri de cel mai apropiat rîu, de Ia­lomiţa, comuna a avut de luptat, în ulti­mele două primăveri, cu inundaţiile pro­vocate de ploile îndelungi, căzute pe un pămint îmbibat cu apă. Citeva case, mai vechi, s-au prăbuşit. Incit n-a mai în­căput nici o aminare, iar ceea ce trebuia făcut din capul locului s-a făcut în cursul anului ’82. De jur împrejurul comunei a fost săpat un canal îndeajuns de lat şi adine, lung de aproape 20 de kilometri, căruia i-a fost deschis drum de scurgere către Ialomiţa. Cei din Dragalina au aju­tat şi ei, după puterile lor. Şi apele s-au retras, în sfîrşit, luînd de pe inima oa­menilor o povară şi lăsîndu-i să se în­toarcă, tihniţi, la rosturile vieţii lor, in primul rînd la lucrul celor 17 000 de hectare de pe seama cărora în anul tre­cut comuna a predat la fondul de stat 50 000 tone de porumb, grîu, orz şi floarea-soarelui, 2 600 tone de carne, 40 000 hectolitri de lapte, 46 tone de lină. Pe te­ritoriul comunei Dragalina, fruntaşă de mulţi ani încoace în producţia de cereale, au fost crescute în ultimul an 15 000 bo­vine, dintre care vreo 3 500 vaci cu lapte, şi aproape 45 000 de porci şi 20 000 de oi. Dragalina fiind, cum se vede, un mare combinat agricol. Dar dincolo de aceste cifre, pe pragul cărora s-ar putea tolăni multe cuvinte mari. Ion Pleşa nu ascunde şi o oarecare nemulţumire. Cifrele de mai sus însu­mează în primul rind activitatea celor două C.A.P.-uri şi a celor două I.A.S.-uri de pe teritoriul comunei, în care lucrează vreo 2 000 de localnici. în cele 2 630 de gospodării ţărăneşti din Dragalina n-au fost însă de numărat, în ’82, decît 340 de vaci şi vreo 5 600 de oi. Pricina fiind, de bună seamă, nu alta decît experimentarea posibilităţii ca o comună să crească vite chiar dacă nu are islaz. Dealtfel, nici nu s-ar putea susţine că nu au fost obţi­nute anumite rezultate în acest sens. In ’81, cînd la Dragalina nu se găsea nici un metru pătrat de islaz, oamenii au cres­cut, totuşi, 100 de vaci. Ceea ce repre­zintă, in sine, un fapt pozitiv, dar nu o experienţă care să fi putut continua. Un an mai tîrziu, cînd comunei i s-a dat un islaz de 40 de hectare, rezultatul s-a vă­zut de îndată. In fine, în urma demersu­rilor consiliului popular, comuna intră în acest an cu un islaz de 140 de hectare, ceea ce va contribui, zice Ion Pleşa, la redresarea zootehniei din gospodăriile ţă­ranilor de la Dragalina, fiindcă mintea românului cea de pe urmă se cuvine să fie cel puţin la înălţimea minţii celei dinţii, care a prevăzut satului înfiinţat aici un destin promiţător, de „centru“, de oraş poate, dar un destin legat pentru totdeauna de izvorul de bogăţie al pă­­mintului. Dezvoltarea unor activităţi industriale, construirea unei întreprinderi pentru me­canizarea agriculturii, de exemplu, sau a unei întreprinderi de producere a nutre­țurilor combinate nu numai că nu s-a în­tors împotriva acelui generos gînd de în­ceput ci l-a continuat, după puterile unor vremi noi, și l-a făcut mai cuprinzător decît oricînd. Tot astfel, construirea cîtor­­va blocuri cu apartamente destinate în primul rind specialiştilor. Cum aflam de la Ion Bogdan, vicepreşedinte al consi­liului popular, comuna dispune în prezent de 54 de apartamente şi ar mai avea încă 24, aproape terminate, dar nu le poate da în folosinţă şi pe acestea din pricina faptului că mai este nevoie de un kilometru de canalizare iar un tron­son de 300 de metri, la care un şantier din Călăraşi a lucrat anul trecut, se pare că va fi inutilizabil. Se aude că s-a modi­ficat proiectul iar conductele instalate in ’82 trebuie scoase şi lucrarea refăcută. In urma acestei operaţiuni, cei din Dragalina bagă de seamă că ei s-au ales, deocam­dată, cu distrugerea a 500 metri de asfalt, ceea ce echivalează cu o pierdere de o jumătate de milion. Şi de aici se poate înţelege că la Dragalina, comună care in urmă cu doi ani reuşea să ocupe locul al 3-lea pe ţară in întrecerea pentru înfru­museţarea şi buna gospodărire a localită­ţilor, ar trebui ştiut, de către toţi cei care ţin să-i treacă hotarul, că intre hotarele ei nu-i poligon de experimentare a unor proiecte şi idei născute moarte. Posesorii unor astfel de idei ar face bine să şi le pună lor inşile căpătîi, şi pe banii lor, nu pe ai statului, nici pe ai comunei. Aşa e drept, aşa se cuvine după lege, la urma urmei, şi avem motive întemeiate să cre­dem că la Dragalina oamenii cunosc bine legile şi vor să le ştie incă şi mai bine. Dovadă şi dialogul pe care o sală de citeva sute de localnici l-a întreţinut, citeva ore, cu brigada „Orizont civic“­, al­cătuită din reprezentanţi ai presei şi ai procuraturii, judecătoriei şi miliţiei jude­ţene in după-amiaza zilei cînd am fost la Dragalina. „Am socotit, ne spunea Ion Pleşa, iniţiatorul acestei acţiuni, că e bine ca oamenii să pună întrebări şi să pri­mească răspunsuri competente chiar aici, acasă, fără să mai fie nevoie ca ei să se ducă până la Călăraşi, să-şi cheltuiască banii şi să piardă o zi“. Intr-adevăr, cei din Dragalina ştiu bine preţul timpului şi asta spune, pe scurt, tot ce e mai im­portant despre ei, despre istoria atît de scurtă dar atît de bogată a satului lor. DUMITRU ELIADE ■ E trist să vezi curţi pustii, neincalzite de suflarea animalelor Pe masa ultimei sesiuni a Consiliului popular al Puranilor au stat, ni se spu­ne, destule probleme, această vatră te­­leormăneană, deşi nu chiar foarte mare (4 700 de suflete, risipite in patru sate şi vreo citeva cătune, de fapt nu chiar că­tune, ci nişte crînguri de case, prea mici ca să fie trecute pe hărţi), fiind, ca tot satul românesc, un loc „cu probleme“. Sunt probleme cu navetiştii, cu cei 1 200 de navetişti care sînt ai satului numai noaptea şi care nu prea mai vor („nu mai pot“, zic ei, fiind osteniţi de trebu­rile industriei) să mai ştie de viaţa ob­ştii, de îndatoririle ei, deşi drepturi în sat pretind, şi încă răspicat, bătînd zdravăn cu pumnul în masa primăriei, cu proas­păt cîştigata şi intr-un anume fel înţe­leasa „fermitate muncitorească“. Cei mai mulţi nu mai ţin o viţică în bătătură şi uneori, ce-i drept, nici n-au cum, căci îi însoţesc şi nevestele la fabricile din Alexandria, dar protestează cînd, la aprovizionarea cu butelii de aragaz, în­­tîietatea li se dă celor rămaşi ai satului. Intîietate cu totul legitimă, crede primă­riţa Florenţa Vasile, fiindcă interesele primăriei şi ale obştii cu ei se fac­ cu cei încă nedezlipiţi de brazdă, deşi, pe de altă parte, zice ea, o îndoială totuşi te cuprinde, adică stai şi te întrebi dacă ai dreptul să-l „pedepseşti“ pe un ins pen­tru faptul că s-a făcut muncitor. Mai sînt probleme şi cu acele cătune stinghe­re, atît de stinghere că nici harta satu­lui nu se mai osteneşte să le cuprindă, cătune care, precum cel cu numele de Cocoşu, trebuie să dis­pară, să fie „dezafectate“, ca unele care „oricum mor singure“, fiind aşezate „pes­te mină“, peste posibilităţile unor dotări economico-sociale, fiind locuite mai mult de bătrîni, deci istovite şi fără temeini­cie de viitor. Numai că oamenii Coco­şului nu prea se împacă cu gîndul că va­tra lor va să dispară, privind o asemenea întîmplare ca pe o „răzbunare“ a nu ştiu cărui „tovarăş de la consiliu“ cărora ei, cocoşenii, nu-i sînt simpatici ori nu i-au făcut vreodată voile. Mai sînt probleme, şi încă ce probleme !, cu pregătirea cam­paniei primăverii, a noului an agricol, ce se vesteşte nu tocmai plin de făgăduinţe in iarna asta care numai iarnă nu se poate numi. E parcă un fel de anotimp fără graniţe, in care nu ştii dacă toamna s-a isprăvit ori se apropie primăvara, un anotimp ale cărui zile sunt o lungă lu­mină fumegătoare, udă, amestecată cu un aer ud, din care însă nu izvorăşte o picătură de apă pentru setea pămîntului. Anul ăsta va fi un an de mari încercări, 1 400 de hectare vor trebui să dea, con­form planurilor, cîte 20 000 kg ştiuleţi de porumb la hectar. In octombrie, pe un teren de vreo 150 de hectare aparţinînd C.A.P. Purani s-au cules nişte cifre apro­piate (18 000 kg./ha), dar asta din ambiţia unor cooperatori, a unor femei mai cu seamă, care au trudit cumplit zile şi săp­­tămîni în apele şi noroaiele irigaţiilor, schimbîndu-şi straiele de cinci-şase ori pe zi, dar izbîndind. Cum va fi oare tru­da porumbului, în anul acesta care în­cepe cu secetă ? Mai sînt probleme şi cu nişte propuneri ale „masei alegători­lor“, propuneri mai vechi, reînnoite cu oarecare străşnicie în glas la ultimele alegeri, propuneri care, nu din vina pri­măriei, sînt transferate spre rezolvare de la un an la altul. Este vorba de amena­jarea unor trotuare şi de renovarea unor fîntîni, ce nu se pot face fiindcă (aşa li se spune de la judeţ) nu e ciment. Mai sînt probleme şi cu valorificarea resur­selor naturale, vor să creeze o mică in­dustrie cu împletituri de răchită, atît de bogată de-a lungul bălţilor ce albesc mari Întinderi din cîmpia Puranilor, vor să facă şi o ciupercărie, dar încă nu i-au găsit un „local adecvat“, şi mai vor ca, în primăvara asta, să transforme drumu­rile comunei în culoare de plante medi­cinale. Drumurile astea, pină nu demult, erau culoare de trandafiri şi de stinjenei, de flori care, cînd zările primăverii abia începeau să se limpezească, dar cînd căl­dura încă nu provoca strălucirea văzdu­hului, işi luau pe cont propriu, ca o com­pensaţie la monocromia cosmică, răspun­derea de a înveseli anotimpul, ele fiind primele bucurii fierbinţi evadate din lin­ţoliul de gheaţă al iernii, prima ofrandă a pămîntului negru şi umed, dind satu­lui un aer de sărbătoare şi inimilor o bătaie mai tinără. Mulţi, la cererea pri­măriei, au scos însă florile din faţa case­lor, înlocuindu-le cu cartofi, dar, pare-se, au făcut-o cam împotriva inimii. Cei ce s-au obişnuit cu cartofii vor rămine, de­sigur, cu ei, dar ceilalţi, cei cu inimile îndoite, vor fi sfătuiţi să cultive plante medicinale, gălbenele, de pildă, care tot flori sînt, chiar dacă nu tot atît de exu­berante ca trandafirii. Şi, în sfîrşit, de fapt în primul rind, mai sînt probleme cu zootehnia. Cele două C.A.P.-uri din Purani, cel din satul de reşedinţă şi cel din satul Si­liştea, au vreo 2 200 bovine, din care 1 100 vaci cu lapte. La C.A.P. Purani, 35 de vaci au şi fătat în acest ianuarie, unele cite doi viţei, se anunţă un „an zooteh­nic“ bun. Sigur, mai sunt şi aici „pro­bleme“, una e cea a sporirii numărului de vaci cu lapte, prin sacrificarea fatală, firească a celor sterpe, a exemplarelor rău conformate, care numai mănîncă, fără să dea nimic. Trebuie, e limpede, să se scape de o astfel de povară, dar în­trebarea e „cum ?“, căci legea nu-ţi dă voie să micşorezi şeptelul, iar legea asta işi are şi ea chichiţa sau rostul ei. Ea îţi forţează mina, adică te obligă ca, păs­­trind şeptelul, ba chiar sporindu-l, să gă­seşti soluţia înlocuirii sterpelor cu vaci productive. C.A.P.-ul Purani stă la acest capitol cel mai bine. Vacile lui au dat anul trecut cite 2 800 litri de lapte, anul ăsta sînt „planificate“ pentru 3 500. Mai prost se stă în gospodăriile populaţiei, care-s în număr de vreo 2 000, dar care n-au la un loc nici 240 de vaci cu lapte. Anul trecut s-au predat statului doar 1 100 hectolitri, planul fiind de 1 550. Cel puţin 270 de gospodării, după cum au sta­bilit „în teren“ primăria şi primăriţa, ar putea creşte vaci, capre sau oi, dar n-o fac. E şi trist, mai zice femeia din faţa noastră, să vezi atîtea ogrăzi pustii şi reci, neincălzite de suflarea animalelor şi de sunete de tilingi. Ea, primăriţa, ca şi ceilalţi lucrători ai consiliului, a bătut la toate aceste porţi, a stat de vorbă cu gospodarii, cu bătrînii, în primul rînd, fiindcă ei ţin casele de cînd cu moda na­vetei, şi, s-ar părea, ceva s-a clintit, niş­te mai vechi amintiri din vrem­ile cînd uliţele Puranilor albeau în amurguri de revărsarea talazelor de cirezi şi turme s-au întors în inimi ce se răciseră. Cinci gospodari, pe numele lor Dumitru Go­­goaşe, Petre Culea, Gheorghe Dinu, Ie­­remia Feleagă şi Bran Istrati (ultimul, pensionar de stat, n-a mai dat iarbă la vite de pe vremea cînd era copil), şi-au cumpărat, în acest ianuarie, bivoliţe şi vaci. Consiliul are 218 hectare de păşu­ne (izlaz), cu care poate împlini cît de cu­ cererile crescătorilor de animale. To­tul este ca oamenii, care altminteri sînt nişte buni gospodari, să-şi ridice în curţi (frumoase curţi, lucrate ca nişte peluze britanice, cu alei de asfalt nu mai largi decît să treci pe ele fără să calci pe-ală­­turi, restul fiind cultivat cu legume) şi nişte staule, pe care să nu le lase deşerte. „Sat cu probleme“, ca orice sat româ­nesc. Şi, ca orice sat românesc, cu am­biţii de toată lauda, multe din ele în curs de înfăptuire. Sat care încă n-a spus tot ce are de spus, sat la a cărui biografie încă se mai lucrează, sat in care civilizaţia a pătruns sub complexe, ade­sea copleşitoare înfăţişări, sat despre ale cărui împliniri pe multiple planuri (ar­hitectonice, edilitare, social-culturale) vom vorbi, poate, cu un alt prilej. No­tăm acum în încheiere, numai un fapt. Şi anume acela că ne aflăm într-un sat care se întreţine, cum se zice, singur, ne­­datorind nimănui nici un leu, cu acel orgoliu de gospodar care nu suferă ca vreun oarecare să-i intre in curte şi să-l someze să facă bine să-şi achite datoriile neplătite. C.A.P.-ul din Purani a încheiat socotelile lui ’82 cu 3 milioane de lei în cont, cel­ din Siliştea cu 2, Consiliul popular are şi el un milion al lui, cu care aşteaptă, printre altele, ciment pen­tru trotuare şi pentru fîntîni. E o iarnă ciudată, omătul nu-i „mare“, cum cer colindele, ba chiar nu-i deloc, dar anul se arată cu semne bune. ^JE PURCARU ■ ТорЩа nouă Experienţe intr-o comună de 1 miliard Dintru început, satul a fost croit pen­tru un destin mare, asemeni aceluia al cărui nume îl poartă cu vrednicie. După primul război mondial, o fată a generalu­lui erou Dragalina, căzut în luptele pen­tru apărarea Olteniei, cumpără aici o în­tindere de pămint pe care urmează să se alcătuiască vatra unui sat nou şi să se înalţe casele ţăranilor împroprietăriţi de curind şi veniţi, de pe-aproape sau de mai departe, din satele mai vechi ale ţării. Un arhitect concepe schiţa aşezării astfel incit in acest loc deschis către toa­te punctele cardinale ale Bărăganului ca să configureze un viitor oraş. Reţeaua de străzi intretăiate in unghi drept este tra­versată în diagonală de două bulevarde paralele, cu fir dublu de circulaţie şi mă­surând, fiecare, aproape un kilometru. Unul dintre primii născuţi la Dragalina, Ştefan B. Ştefan, preşedintele cooperati­vei de producţie, achiziţie şi desfacere din comună, îşi aminteşte că pe cînd era în clasa a doua, în ’38, a plantat toţi salcî­­mii din lungul celor două bulevarde îm­preună cu elevii din clasa învăţătorului Constantin Iancu, cel ce astăzi, in ciuda vîrstei sale venerabile, se arată a fi un colaborator de nădejde al colectivului ce şi-a propus scrierea monografiei comu­nei. Tot­ue­ atunci s-a ridicat şi primăria din Dragalina, o construcţie impunătoa­ ■ Flacăra pag. 7 ■

Next