Flacăra, octombrie-decembrie 1983 (Anul 32, nr. 40-52)
1983-12-16 / nr. 50
I Flacăra pag. 14 . e v Ninsoare de decembrie pentru Amza Peilen S-a confundat cu tot ce era omenesc, firesc, spontan, spirit popular, fără morgă de vedetă, fără ostentaţie, calm, senin, cu un rîs atît de sănătos incit se prăbuşeau toate frunţile încruntate la picioarele sale. Actor de teatru şi actor de film, profund în amîndouă meseriile, învăluind cu privirea totul intr-un lan de grîu sau într-o ninsoare frumoasă de decembrie, stăpîn pe sine, dar încordat şi necruţător cu tot ceea ce e fals şi retoric, profesor de teatru iubit de studenţi alături de care nu a încetat să apară pe scenă, tînăr în concepţii, învăţind mereu de la alţii şi completîndu-se prin alţii. Acesta a fost Amza Pellea. Generos şi tandru, hîtru şi saltimbanc, alunecând prin roluri între sublim şi abject, reprezentind pe scenă ca şi pe ecran principi, valeţi sau curtezani, intelectuali frămintaţi, muncitori, haiduci, îndrăgostiţi iremediabili, cerşetori sau inamici demni de toată stima dar de toată ura spectatorilor. Amza Pellea a reprezentat în artă una dintre cele mai frumoase ipostaze ale omului modern, aceea de erou demn" angajat in scrutarea viitorului şi in edificarea lui, dar mai ales aceea de erou născut din harul pământului şi al poporului, un fel de Pepelea din care a păstrat pentru propriul său nume doar prescurtarea de Peltea, ca pe un diminutiv familiar. Rari au fost actorii care să se fi bucurat din timpul vieţii lor de o popularitate atit de frenetică, de o primire atît de caldă, pretutindeni ca actor sau ca om. Rar a fost actor care să-şi fi trăit succesul cu atîta limpezime şi modestie. Ştia să te privească în ochi fără ocolişuri, dar şi cu o imensă disponibilitate sufletească, ştia să tacă îndelung şi să respecte replica partenerilor, nu incomoda pe nimeni, nu jignea pe nimeni, sărea întotdeauna în ajutorul prietenilor şi se punea cu credinţă în slujba oricărui adevăr, oricît de mic ar fi fost. Lumea îl va reţine sub înfăţişarea sclipitoare şi jucăuşă a lui Nea Marin, dar tot lumea o să şi-l amintească sub înfăţişarea maiestuoasă a lui Mihai Viteazul. Iată cei doi poli ai existenţei lui Amza Pellea, cel care ne-a părăsit de curînd, eliberat dintr-o îngrozitoare luptă cu boala, vlăguit de necruţătoarele chinuri şi febre ale cancerului. In memoria lui, lumina zilei de 12 decembrie, lumina ochilor acestei zile a preschimbat lacrimile în fulgi mari de zăpadă. Fie-i ţarina uşoară ca aceşti fulgi de zăpadă care cad în numele lui. ADRIAN DOHOTARU Ei Imensul lui Hohot de rîs De multe ori ne întilnim cu ce un om şi şovăim sau n-avem răbdare sau nu îndrăznim să-i spunem cit de mult ii preţuim. Mereu avem impresia că totul se poate amina, că va veni o zi în care o să avem destul răgaz ca să-i mărturisim ce credem despre el. Dar învăţăm tîrziu că în viaţă nimic nu se poate amina la nesfârşit. Lui Amza, de pildă, i-aş fi putut spune încă de pe băncile facultăţii, pe care am absolvit-o împreună cu alţi mari şi dragi colegi, că îi presimt un viitor strălucit ca artist. Dar probabil că el ar fi izbucnit în rîs, ar fi hohotit din toată fiinţa, aşa cum puţini ştiu să o facă atunci cind aud rostindu-se despre ei vorbe mari, chiar dacă sînt răstite din inimă. Apoi, la Craiova, cînd întreaga noastră promoţie de frumoşii nebuni după teatru a mere să se împlinească pe o aceeaşi scenă, aş fi vrut sâ-i spun cit de mult mă bucur căşi el se află printre noi, superb şi puternic ca nimeni altul. Dar iar m-am sfiit, închipuindu-mi cum ar rămine gînditor, aşa cum puţini ştiu să facă să li se vadă pe chip mîhnirea şi m-ar fi întrebat mimat cum de-aş fi putut crede că locul lui n-ar fi lingă noi, acolo unde e greu, şi nu Intr-un cuib confortabil. Iar cînd gloria l-a sechestrat definitiv pe Amza, aş fi vrut să-l întreb doar cum de rămîne în continuare atît de incredibil de tînăr şi de plin de forţă, cum de are o asemenea sete de viaţă şi o asemenea poftă de a juca fără să obosească, fără să intre în rutină şi, mai ales, să fie la fel de simplu şi de prietenos cu cei din jur. Dar iar mi-ar fi răsunat în urechi imensul lui hohot de rîs, un hohot de rîs care era prea cotropitor pentru ca să nu ascundă de fapt o mare disperare. Numai cînd, de cîteva luni, Amza s-a luptat cu neiertătoarea lui boală, n-aș fi vrut să-i mai spun nimic. Aş fi vrut doar să ne privim în ochi o clipă şi sînt sigură că în acea secundă ni s-ar fi perindat prin minte toate idealurile tinereţii de la care Amza n-a abdicat niciodată. SILVIA POPOVICI :