Flacăra, octombrie-decembrie 1984 (Anul 33, nr. 40-52)

1984-11-24 / nr. 47

Intr-un loc cu oameni buni . Sensul nostru este în luciditatea cu care ne judecăm © 1. M-am gindit cîteodată să ţin un jumal. Simţeam că lucrurile se compli­că puţin, că nu mai trăiesc ca înainte. Dar mi-a fost foarte greu să Încep şi de aceea l-am abandonat. Simţeam clar că trăiesc un eveniment, dar nu ştiam­ să-i teoretizez specificul. Eram ca acel om care aude în sufletul său o muzică pe care nu este în stare însă să o evite. Adică nu puteam face din jurnalul meu un lucru de folos pentru mine, nu puteam alcătui nişte pagini care uneori să-mi ţină loc de înţeles. Poate reuşeam pînă la urmă, dar nu aveam atâta timp să încerc. Gîndirea mea, dacă ar fi să o asemăn cu ceva, aş putea să o asemăn cu geome­tria în spaţiu. Adică văd nişte corpuri, să zicem ale viitoarelor instituţii sau între­prinderi din raza teritoriului pe care îl conduc şi mă iau după ele pînă devin reale. Le simt ca şi cum ar fi fiinţe. Fiinţe foarte apropiate. Fetiţei mele, soţiei le simt uneori tristeţea, neliniştea, povara vreunui gînd sau a unei stări. Atunci mă opresc şi le întreb de vorbă. Ştiu şi sunt liniştit că ştiu să le aduc cel puţin într-o stare normală. Astfel se întâmplă şi cu tot­ ce se construieşte aici din iniţiativa mea. Dacă intre timp s-a înîmplat o aba­tere de la proiect, dacă ceva nu a fost gindit ca lumea, simt. Uneori, faptul că simt nu este precedat aparent de nimic. Stau la masă şi deo­dată mi se arată foarte clar greşeala sau abaterea (din dialogul pe care reporterul l-a avut cu Emilian Cojocărescu, secretar al Comitetului comunal de partid, pre­şedinte al Consiliului popular al comunei Valea Doftanei). 2. In cele două sate ale comunei (Teşila Si Trăisteni) există o curăţenie atît de firească­ şi o ordine care îl fac pe trecă­tor să umble liniştit după ale sale fără să se mire şi fără să se oprească, gîndin­­du-se la cum au fost posibile toate aces­tea. Intre documentele de partid şi reali­tatea comunei trecerea este de la abstract la concret, comuna fiind o exemplificare că într-un loc cu oameni buni şi cu un bun gospodar orice ritm de dezvoltare a societăţii este posibil. înainte de 1974, cînd a venit la conduce­rea comunei Emilian Cojocărescu, erau ca instituţii un dispensar vechi şi două şcoli cam din acelaşi timp cu dispensarul. Instalaţia de apă potabilă nu depăşea 10 km şi singura încercare de întreprindere, un fel de exploatare de carieră, avea un minus de 17 000 lei. Din 1974 au apărut in comună o şcoală cu 20 de săli de clasă, cu atelier de mecanică şi laboratoare de fi­zică şi chimie, cu o sală de gimnastică în incintă, un superb monument al eroilor, care fixează centrul edilitar, un dispensar nou în satul Trăisteni, instalaţiile­­de apă potabilă au fost extinse la 10 km, toate drumurile­­comunei au fost asfaltate, pre­cum şi drumul de aproximativ 15 km care face legătura cu Cîmpina. Au fost înălţate patru blocuri de locu­inţe pentru intelectualii comunei veniţi din alte locuri, fiecare dintre ele avînd un parter comercial cu investiţii de peste un milion. Restaurantul comunei are o capa­citate de peste 160 de locuri la mese, în apropierea lui se află frizeria, o coafură, atelierul de reparaţii RTV, cofetăria. In trimestru! Intîi al anului 1985 se va da în folosinţă o mare brutărie, ce va funcţiona CU combustibil solid, cea veche funcţionind pe bază de combustibil lichid. Niciodată primarul nu a cerut organe­lor superioare bani, a cerut doar proiecte, planuri, asistenţă teh­nică şi aprobări. Fondurile vin din beneficiile sectorului mixt de producţie pe care primarul ii gă­sise în 1974 cu o singură secţie, falimen­tară. Au fost încadraţi atunci 250 de mun­citori, numai in cîţiva ani s-au înfiinţat următoarele secţii de producţie : de pre­lucrare a lemnului, de construcţii, de re­parări, de injectări mase plastice în cola­borare cu Progresul Ploieşti, de confecţii metalice in colaborare cu aceeaşi între­prindere, de confecţii ciorapi in colabo­rare cu Fabrica de ciorapi Cîmpina, de, ţesătorie în colaborare cu Fabrica de postav Azuga, un sector zootehnic cu 100 de bovine şi 1000 de ovine şi caprine, o păstrăvărie, o maternitate de scroafe, o carieră balastieră. S-a înfiinţat o cantină a consiliului popular, unde mănîncă muncitorii, cadrele didactice, străinii care lucrează în con­strucţii. Toate unităţile şi sectoarele economice au trecut pe autogospodărire şi autofi­nanţare, pînă şi restaurantul are o micro­­fermă de porci. Asociaţia crescătorilor de animale, spre exemplu, a dezvoltat o mi­­crofermă de porcine şi are tineret ovin la îngrăşat, sectorul de exploatare forestieră are o gospodărie anexă pe lingă cantină, unde cresc porci şi păsări. Elevii din şcoli cresc iepuri. In 1974 nu erau in comună decît trei unităţi în local propriu, restul fiind cu chirie, in case particulare. Din 20 de uni­tăţi cite sînt acum, majoritatea se află în localuri noi. Ultimele secţii care au apărut în secto­rul mixt sînt cele de tăbăcărie, cojocărie şi cizmărie. Sectorul mixt are hale şi ate­liere de peste 7.000 m2 şi utilaje de peste 4 milioane. In următoarea legislaţie primarul vrea ca toate drumurile forestiere să se pre­lungească pină în golurile alpine, elimi­­nîndu-se astfel fertilizarea acestora cu aviaţia utilitară şi transformîndu-se o parte din golurile alpine din păşune în gneaţă. Să se dubleze sectoarele indus­triei mixte şi numărul de încadraţi, să se construiască o casă de administraţie în locul actualei primării. In legislaţia în curs s-a finalizat regu­larizarea tuturor văilor din perimetrul comunei, cele mai mănoase terenuri rezul­­tînd de aici şi au fost făcute foarte multe exproprieri, primăria neavînd terenuri. In cîţiva ani pe Valea Doftanei, între Valea Prahovei şi Valea Teleajenului, vor fi date în funcţiune 10 microhidrocentrale. Una funcţionează, alta va fi dată în func­ţiune pînă la sfîrşitul anului. Din 30 decembrie 1981 comuna are o poştă cu regim interurban. Mai mult de jumătate din casele comu­nei au două niveluri, pretutindeni există o curăţenie a amănuntului, cea care ex­primă de fapt organul real pe care îl are spiritul unei aşezări întru ordine şi pro­prietate. 3. întotdeauna le-am spus oamenilor : „Cînd voi greşi a doua oară, să mă jude­caţi !“ Am greşit de multe ori, cîteodată am greşit şi a doua oară. Aşa s-a întîm­­plat cu amplasarea monumentului proiec­tat de Victor Temercan, cu basoreliefurile concepute de Nicolae Grub. Aveam nevoie de un monument al eroilor pe care să-l aşezăm în centrul comunei. Aveam nevoie de un centru. Oamenii considerau centrul locul în care este aşezat acum monumen­tul. Şi eu, odată cu ei. Cei de la Direcţia de drumuri şi păduri m-au avertizat că, amplasat aici, monumentul va stînjeni cu timpul circulaţia pe podul din apropiere. Sînt acum în comună 300 de automobile şi o mulţime de maşini ale sectorului mixt. Ritmul de dezvoltare mă obligă să consider că în 4—5 ani circulaţia se va dubla. Extinderea şoselelor asfaltate va face să fie străbătută comuna de maşini de mare tonaj care, din pricina amplasării monumentului, nu vor mai avea acces la pod. Va trebui curînd să facem o evazare, o deschidere, o ocolire, cum vreţi să-i zicem, în aşa fel incit circulaţia să fie posibilă. Această nouă construcţie ne va costa citeva zeci de mii de lei. Aş fi pu­tut să-i conving pe oameni să amplasăm monumentul în altă parte ? Cred că da. De ce nu am făcut-o ? Pentru că şi eu simţeam la fel ca ei, că acesta este cen­trul comunei, pentru că nu am vrut să sacrificăm tradiţia utilităţii. Orgoliul nos­tru nu se justifică insă. Nu ştiu cum va arăta peste zece ani comuna. Cu toate rea­­menajările pe care le vom face, poate că primarul de atunci, constrins de realităţi, va hotărî reamplasarea monumentului. Hotărirea noastră de acum cîţiva ani se va dovedi poate in timp o joacă de copii. Sau, mai corect, o încăpăţînare. Dar această încăpăţînare ne-a apărat orgoliul de constructori ai lumii acesteia. Şi a intrat invizibil in multe lucruri bune pe care le-am făcut împreună. Cred eu așa, după mintea mea, că micile compromisuri te feresc de marile compromisuri (din dia­logul pe care Emilian Cojocărescu l-a avut cu reporterul). Mărturii Jean Anghel, șef sector exploatarea lem­nului Valea Doftanei, inginer, 52 ani . Ca muncitor, Milică era un om care nu ştiai unde începe şi unde se termină. I-am fost şef mulţi ani. Eram foarte sigur pe el. Cred că într-o lume în care nu ar fi exis­tat lege m-ar fi speriat, deşi sensul con­structiv al personalităţii lui ar fi presupus cândva legea. Pînă în 1967, transportul lemnului la Telega se efectua pe calea ferată forestieră, cu axa de la Doftăniţa, pînă la Telega, cu ramificaţii, in bazinele laterale. Ploile torenţiale calamit au repe­tat calea ferată forestieră, refacerea aces­teia se efectua în timp record prin mo­bilizarea forţelor şi mijloacelor, prin conducerea efectivă, neprecupeţind efort sau timp de lucru, a lui Milică, foarte repede în calitate de conducător al ex­ploatării, în organizarea începerii unei exploatări intr-un­ bazinet participa efectiv pînă la aşezarea în dispozitivul de lucru a mij­loacelor mecanice şi a formaţiei de lucru, de la primul la ultimul muncitor. Acolo unde mobiliza oameni să muncească le asigura condiţii de muncă şi viaţă şi câş­tiguri. Odată am avut o avarie pe o lungime de 5—6 km de cale ferată. Eu, sincer să fiu, mă speriasem. Avaria punea în pe­ricol planul. Punerea la punct a căii fe­rate ar fi durat cam o lună. Milică a luat oamenii cu el, a comandat lăzi cu sticle cu vin şi cu bere, a făcut pe loc o micro­­cantină. In trei zile şi-n trei nopţi treaba a fost gata. Cojocărescu Valentin, tehnician veteri­nar, 50 ani : In 1957, Emil era ajutor de tîmplar. De atunci îl cunosc. Mă-njuram cu el şi mă mai înjur şi acum. Cînd l-am ales primar, i-am zis : „— Nu te duci bă şi tu la judeţ, să te cunoască ?“ Eu vreau să mă recunoască de pri­mar, mi-a răspuns, nu să mă cunoască !“ Tot atunci, în 1957, cînd ne-am împrie­tenit repede, mi-a spus că are el un loc pe termeneasa, unde vrea să facă o micro­­fermă. Batea toate locurile ■ cu piciorul. Pe toate le știa. Și la oameni se pricepe la fel de bine. într-o zi mi-a spus că, dacă mă Thai prinde jucând pocher, mă dă la „Flamura Prahovei“. Am pus prinsoare cu el că nu mă prinde. După trei zile, m-a prins. E, nu vreau să spun eu : după ce a ajuns primar, acolo, pe Iermeneasa a fă­cut o microfermă. Cresc oi, vaci, acum m-a pus să cumpăr şi capre. Sintem­ sin­gura primărie din țară care cumpără ca­pre. Eu, recunosc, sînt un om mai comod. Cîteodată mă cert cu el, mi se pare Ier­meneasa asta prea departe. „— Ce, îmi spune, vrei să-ți fac saiva­nul lingă dispensarul veterinar ?“ Mai nou se ceartă cu mine că, deși sînt de atlta vreme în comună, nu am fost in stare să scot niște rase de animale. Cam are dreptate, dar pot să recunosc ? Mușat T. ,Alușat, maistru de exploatare forestieră, 49 ani . Am copilărit împreună, am fost vecini. Avea mai multe idei de­cît noi toţi. Şi avea suflet, domnule ! Păi odată ştiţi ce-a făcut ? Lucram la instala­ţiile de apă potabilă. Rămăsesem vreo trei şi treaba era pe terminate. Ăilalţi dormeau care cum puteau. Nu mai erau cîlţi şi şi-a tăiat manşeta de la pantaloni să punem ţevile cap la cap. Ne-am tăiat-o şi noi. Ce, eram să-l lăsăm să ajungă acasă în pantaloni scurţi ? Eu l-am ascul­tat întotdeauna, li ascult pe viaţă, vreau să zic. Cînd am fost la şcoală de maiştri, prima dată am fost întrebat : ■ Cojocărescu ce mai face ?“ Stelian Ene, director coordonator de şcoală, 31 ani . Şcoala asta este făcută în primul rînd de tovarăşul primar. A riscat enorm. De fapt, aici este locul unde sе întimplă in permanenţă ceva. Noi avem nevoie de şcoală aşa cum este acum. Cu aditea niveluri, cu atîtea săli de clasă. Proiectul care ni se aprobase era necores­punzător. După, ce­ a încercat să convingă pe cine a trebuit și a încercat degeaba, primarul a rugat Biroul de proiectare al I.C.I.M.-ului Brașov să-i facă un proiect corespunzător. Proiectul a fost făcut. Pe gratis. Toată lumea îl iubeşte. Cind au venit tovarăşii să vadă, şcoala era ridicată pe jumătate, după proiectul primarului. A fost anchetă mare, dar toţi am fost lingă dinsul. Acum putem să facem din şcoală şi liceu. Dacă am fi acceptat proiectul necorespunzător, unde am fi primit elevi? Avem în clipa asta gata construită o gră­diniţă fără nici un fel de aprobare. Dar poate ca vom obţine aprobarea cîndva. Gheorghe Bitu, ţăran, 80 ani, prim dan­sator in ansamblul comunei . Taică, ăsta ne-a făcut laureaţi pe orişiunde am fost. Am văzut ce neam de neamul meu n-a văzut. Cînd am ajuns la Monte Carlo, ne-a pus să ne dăm izmenele jos şi să facem baie în mare, obligatoriu, două cea­suri. Din Paris era să nu mai plecăm toţi. Ne-a dus cu autocarul pînă lingă Turnul Eiffel şi ne-a zis să urcăm pînă-n vîrf. Liftul era stricat. Unii dintre noi s-au făcut că se urcă şi s-au întors la maşină. Primarul era lingă uşă și i-a luat la fix : »— Ai fost sus ?" „— Am fost." „— Cite trepte are ?" Ala care nu știa să răspundă nu se urca în autocar. Nu te încurci cu el. N-ai cum să-1 păcălești. Ion Carabolea, zis Gogoşarul, tată de 18 copii . Mie primarul îmi spune că am făcut un sat. Adică, vreau să zic, am fă­cut casă la fiecare dintre copiii mei. Nu prea intră în mormăi chestia asta. Mulţi care nu ştiu despre ce e vorba dau din gură. Adică rid aşa fără nici un fel de judecată. Dacă rid cu mine, cred că mă şi înţeleg­ Cu primarul, însă, simţi că vor­beşti. Adică nu-ţi baţi gura degeaba. Prinzi poftă de vorbă, asta e ! 5. Mărturisesc fără prea mare ruşine că şi eu am avut o perioadă in care am cre­zut că revoluţia e o tablă de legi care o dată memorată te scuteşte de greşeli şi de riscuri. Am trăit şi reversul : m-am înspăimân­tat de capătul ei care mi se părea foarte îndepărtat. La urma urmelor, am înţeles că cele două latitudini erau capul şi pajura unei naivităţi : aceea de-a cuprinde totul într-o viaţă. M-am mulţumit atunci cu prezentul şi am devenit mult mai firesc. Am în­ceput să judec de la concret la concept. Şi am căpătat satisfacţii. Mărturisesc că toată copilăria şi adoles­cenţa am visat să-mi leg numele de ceva nepieritor. Poate din cauza fricii de moar­te care imi dubla aproape gîndul. Am abandonat şi această dorinţă. Nepieritorul este legat de un grad de creativitate mult mai mare. Fiindcă tot a venit vorba şi fiindcă tot vorbim adevărat să vă mai spun ceva : toată viaţa am invidiat artiştii. Când am văzut la televizor că se fac în ţară tabere de creaţie, am obţinut apro­bare de la judeţ să facem şi noi la Valea Neagră o tabără naţională cu 23 de artişti pentru 15 ani. Vara aceasta am trăit a 3-a ediţie. Este acolo în munte o cabană fo­restieră amplasată intr-o zonă împădurită, cu lumină electrică de la o microhidro­­centrală. Lucrările pe care le lasă artiştii le aşezăm în muzeul satului. M-am apro­piat de ei şi i-am urmărit cum lucrează. Fiecare avea o renunţare mult mai mare decît a celorlalţi oameni şi un fel de dra­mă a lui. Noi suntem­ învăţaţi cu o viaţă mult mai sigură şi mai plină de bucurii. Avem grijă cîteodată să ne facem bucurii din orice. Şi totuşi, sensul nostru este în luciditatea cu care ne judecăm. Asta nu este nici mai bine, nici mai rău. Dar a-ţi considera viaţa ca o cupolă de circ aco­perită de legi sub care poţi dormi liniştit este o mare eroare. Avem nevoie de ade­văr, de mult adevăr. Şi cred că adevărul începe de la a recunoaşte ceea ce nu ştii. Asta te face mult mai sigur pe tine şi-ţi dă mai multe şanse de reuşită. 6. Am încercat să aflu care sînt opozi­ţiile pe care le întîmpină primarul şi care au fost etapele de opoziţ­ie din viaţa lui. Am cunoscut odată la Reşiţa un di­rector de uzină la fel de înalt (de aproape doi metri) ca şi Emilian Cojocărescu. Oa­menii înalţi şi solizi emană în general o energie care stînjeneşte. Directorul des­pre care vorbesc era continuu nemulţu­mit de cei care greşeau. Deşi avea capa­citate de mobilizare şi forţă de muncă, după o scurtă etapă în care a fost vice­preşedinte al Consiliului popular munici­pal, s-a retras într-o altă uzină, dăruin­­du-şi întreaga energie şi inteligenţa muncii de cercetare în specialitatea pe care o avea. Emilian Cojocărescu nu a renunţat şi nu renunţă la oameni, deşi, poate, vreodată, ar fi avut cite un motiv. Nici inginerul despre care vorbeam nu a renunţat la oa­meni decît în sensul că, nemulţumit, a luat lumea pe cont propriu. Emilian Cojocărescu pare a avea şi puncte vulnerabile în faţa vreunui om. Adică este capabil să accepte şi să joace o confruntare directă cu oricine. Sub această etichetă de personalitate la inde­­mînă stă enigma fiinţei sale. AURELIAN TITU DUMITRESCU Şi „Cînd voi greşi a doua oară, să mă judecaţi!" Fotografie de VICTOR RĂDULESCU ■

Next