Flacăra, octombrie-decembrie 1984 (Anul 33, nr. 40-52)
1984-11-24 / nr. 47
Intr-un loc cu oameni buni . Sensul nostru este în luciditatea cu care ne judecăm © 1. M-am gindit cîteodată să ţin un jumal. Simţeam că lucrurile se complică puţin, că nu mai trăiesc ca înainte. Dar mi-a fost foarte greu să Încep şi de aceea l-am abandonat. Simţeam clar că trăiesc un eveniment, dar nu ştiam să-i teoretizez specificul. Eram ca acel om care aude în sufletul său o muzică pe care nu este în stare însă să o evite. Adică nu puteam face din jurnalul meu un lucru de folos pentru mine, nu puteam alcătui nişte pagini care uneori să-mi ţină loc de înţeles. Poate reuşeam pînă la urmă, dar nu aveam atâta timp să încerc. Gîndirea mea, dacă ar fi să o asemăn cu ceva, aş putea să o asemăn cu geometria în spaţiu. Adică văd nişte corpuri, să zicem ale viitoarelor instituţii sau întreprinderi din raza teritoriului pe care îl conduc şi mă iau după ele pînă devin reale. Le simt ca şi cum ar fi fiinţe. Fiinţe foarte apropiate. Fetiţei mele, soţiei le simt uneori tristeţea, neliniştea, povara vreunui gînd sau a unei stări. Atunci mă opresc şi le întreb de vorbă. Ştiu şi sunt liniştit că ştiu să le aduc cel puţin într-o stare normală. Astfel se întâmplă şi cu tot ce se construieşte aici din iniţiativa mea. Dacă intre timp s-a înîmplat o abatere de la proiect, dacă ceva nu a fost gindit ca lumea, simt. Uneori, faptul că simt nu este precedat aparent de nimic. Stau la masă şi deodată mi se arată foarte clar greşeala sau abaterea (din dialogul pe care reporterul l-a avut cu Emilian Cojocărescu, secretar al Comitetului comunal de partid, preşedinte al Consiliului popular al comunei Valea Doftanei). 2. In cele două sate ale comunei (Teşila Si Trăisteni) există o curăţenie atît de firească şi o ordine care îl fac pe trecător să umble liniştit după ale sale fără să se mire şi fără să se oprească, gîndindu-se la cum au fost posibile toate acestea. Intre documentele de partid şi realitatea comunei trecerea este de la abstract la concret, comuna fiind o exemplificare că într-un loc cu oameni buni şi cu un bun gospodar orice ritm de dezvoltare a societăţii este posibil. înainte de 1974, cînd a venit la conducerea comunei Emilian Cojocărescu, erau ca instituţii un dispensar vechi şi două şcoli cam din acelaşi timp cu dispensarul. Instalaţia de apă potabilă nu depăşea 10 km şi singura încercare de întreprindere, un fel de exploatare de carieră, avea un minus de 17 000 lei. Din 1974 au apărut in comună o şcoală cu 20 de săli de clasă, cu atelier de mecanică şi laboratoare de fizică şi chimie, cu o sală de gimnastică în incintă, un superb monument al eroilor, care fixează centrul edilitar, un dispensar nou în satul Trăisteni, instalaţiilede apă potabilă au fost extinse la 10 km, toate drumurilecomunei au fost asfaltate, precum şi drumul de aproximativ 15 km care face legătura cu Cîmpina. Au fost înălţate patru blocuri de locuinţe pentru intelectualii comunei veniţi din alte locuri, fiecare dintre ele avînd un parter comercial cu investiţii de peste un milion. Restaurantul comunei are o capacitate de peste 160 de locuri la mese, în apropierea lui se află frizeria, o coafură, atelierul de reparaţii RTV, cofetăria. In trimestru! Intîi al anului 1985 se va da în folosinţă o mare brutărie, ce va funcţiona CU combustibil solid, cea veche funcţionind pe bază de combustibil lichid. Niciodată primarul nu a cerut organelor superioare bani, a cerut doar proiecte, planuri, asistenţă tehnică şi aprobări. Fondurile vin din beneficiile sectorului mixt de producţie pe care primarul ii găsise în 1974 cu o singură secţie, falimentară. Au fost încadraţi atunci 250 de muncitori, numai in cîţiva ani s-au înfiinţat următoarele secţii de producţie : de prelucrare a lemnului, de construcţii, de reparări, de injectări mase plastice în colaborare cu Progresul Ploieşti, de confecţii metalice in colaborare cu aceeaşi întreprindere, de confecţii ciorapi in colaborare cu Fabrica de ciorapi Cîmpina, de, ţesătorie în colaborare cu Fabrica de postav Azuga, un sector zootehnic cu 100 de bovine şi 1000 de ovine şi caprine, o păstrăvărie, o maternitate de scroafe, o carieră balastieră. S-a înfiinţat o cantină a consiliului popular, unde mănîncă muncitorii, cadrele didactice, străinii care lucrează în construcţii. Toate unităţile şi sectoarele economice au trecut pe autogospodărire şi autofinanţare, pînă şi restaurantul are o microfermă de porci. Asociaţia crescătorilor de animale, spre exemplu, a dezvoltat o microfermă de porcine şi are tineret ovin la îngrăşat, sectorul de exploatare forestieră are o gospodărie anexă pe lingă cantină, unde cresc porci şi păsări. Elevii din şcoli cresc iepuri. In 1974 nu erau in comună decît trei unităţi în local propriu, restul fiind cu chirie, in case particulare. Din 20 de unităţi cite sînt acum, majoritatea se află în localuri noi. Ultimele secţii care au apărut în sectorul mixt sînt cele de tăbăcărie, cojocărie şi cizmărie. Sectorul mixt are hale şi ateliere de peste 7.000 m2 şi utilaje de peste 4 milioane. In următoarea legislaţie primarul vrea ca toate drumurile forestiere să se prelungească pină în golurile alpine, eliminîndu-se astfel fertilizarea acestora cu aviaţia utilitară şi transformîndu-se o parte din golurile alpine din păşune în gneaţă. Să se dubleze sectoarele industriei mixte şi numărul de încadraţi, să se construiască o casă de administraţie în locul actualei primării. In legislaţia în curs s-a finalizat regularizarea tuturor văilor din perimetrul comunei, cele mai mănoase terenuri rezultînd de aici şi au fost făcute foarte multe exproprieri, primăria neavînd terenuri. In cîţiva ani pe Valea Doftanei, între Valea Prahovei şi Valea Teleajenului, vor fi date în funcţiune 10 microhidrocentrale. Una funcţionează, alta va fi dată în funcţiune pînă la sfîrşitul anului. Din 30 decembrie 1981 comuna are o poştă cu regim interurban. Mai mult de jumătate din casele comunei au două niveluri, pretutindeni există o curăţenie a amănuntului, cea care exprimă de fapt organul real pe care îl are spiritul unei aşezări întru ordine şi proprietate. 3. întotdeauna le-am spus oamenilor : „Cînd voi greşi a doua oară, să mă judecaţi !“ Am greşit de multe ori, cîteodată am greşit şi a doua oară. Aşa s-a întîmplat cu amplasarea monumentului proiectat de Victor Temercan, cu basoreliefurile concepute de Nicolae Grub. Aveam nevoie de un monument al eroilor pe care să-l aşezăm în centrul comunei. Aveam nevoie de un centru. Oamenii considerau centrul locul în care este aşezat acum monumentul. Şi eu, odată cu ei. Cei de la Direcţia de drumuri şi păduri m-au avertizat că, amplasat aici, monumentul va stînjeni cu timpul circulaţia pe podul din apropiere. Sînt acum în comună 300 de automobile şi o mulţime de maşini ale sectorului mixt. Ritmul de dezvoltare mă obligă să consider că în 4—5 ani circulaţia se va dubla. Extinderea şoselelor asfaltate va face să fie străbătută comuna de maşini de mare tonaj care, din pricina amplasării monumentului, nu vor mai avea acces la pod. Va trebui curînd să facem o evazare, o deschidere, o ocolire, cum vreţi să-i zicem, în aşa fel incit circulaţia să fie posibilă. Această nouă construcţie ne va costa citeva zeci de mii de lei. Aş fi putut să-i conving pe oameni să amplasăm monumentul în altă parte ? Cred că da. De ce nu am făcut-o ? Pentru că şi eu simţeam la fel ca ei, că acesta este centrul comunei, pentru că nu am vrut să sacrificăm tradiţia utilităţii. Orgoliul nostru nu se justifică insă. Nu ştiu cum va arăta peste zece ani comuna. Cu toate reamenajările pe care le vom face, poate că primarul de atunci, constrins de realităţi, va hotărî reamplasarea monumentului. Hotărirea noastră de acum cîţiva ani se va dovedi poate in timp o joacă de copii. Sau, mai corect, o încăpăţînare. Dar această încăpăţînare ne-a apărat orgoliul de constructori ai lumii acesteia. Şi a intrat invizibil in multe lucruri bune pe care le-am făcut împreună. Cred eu așa, după mintea mea, că micile compromisuri te feresc de marile compromisuri (din dialogul pe care Emilian Cojocărescu l-a avut cu reporterul). Mărturii Jean Anghel, șef sector exploatarea lemnului Valea Doftanei, inginer, 52 ani . Ca muncitor, Milică era un om care nu ştiai unde începe şi unde se termină. I-am fost şef mulţi ani. Eram foarte sigur pe el. Cred că într-o lume în care nu ar fi existat lege m-ar fi speriat, deşi sensul constructiv al personalităţii lui ar fi presupus cândva legea. Pînă în 1967, transportul lemnului la Telega se efectua pe calea ferată forestieră, cu axa de la Doftăniţa, pînă la Telega, cu ramificaţii, in bazinele laterale. Ploile torenţiale calamit au repetat calea ferată forestieră, refacerea acesteia se efectua în timp record prin mobilizarea forţelor şi mijloacelor, prin conducerea efectivă, neprecupeţind efort sau timp de lucru, a lui Milică, foarte repede în calitate de conducător al exploatării, în organizarea începerii unei exploatări intr-un bazinet participa efectiv pînă la aşezarea în dispozitivul de lucru a mijloacelor mecanice şi a formaţiei de lucru, de la primul la ultimul muncitor. Acolo unde mobiliza oameni să muncească le asigura condiţii de muncă şi viaţă şi câştiguri. Odată am avut o avarie pe o lungime de 5—6 km de cale ferată. Eu, sincer să fiu, mă speriasem. Avaria punea în pericol planul. Punerea la punct a căii ferate ar fi durat cam o lună. Milică a luat oamenii cu el, a comandat lăzi cu sticle cu vin şi cu bere, a făcut pe loc o microcantină. In trei zile şi-n trei nopţi treaba a fost gata. Cojocărescu Valentin, tehnician veterinar, 50 ani : In 1957, Emil era ajutor de tîmplar. De atunci îl cunosc. Mă-njuram cu el şi mă mai înjur şi acum. Cînd l-am ales primar, i-am zis : „— Nu te duci bă şi tu la judeţ, să te cunoască ?“ Eu vreau să mă recunoască de primar, mi-a răspuns, nu să mă cunoască !“ Tot atunci, în 1957, cînd ne-am împrietenit repede, mi-a spus că are el un loc pe termeneasa, unde vrea să facă o microfermă. Batea toate locurile ■ cu piciorul. Pe toate le știa. Și la oameni se pricepe la fel de bine. într-o zi mi-a spus că, dacă mă Thai prinde jucând pocher, mă dă la „Flamura Prahovei“. Am pus prinsoare cu el că nu mă prinde. După trei zile, m-a prins. E, nu vreau să spun eu : după ce a ajuns primar, acolo, pe Iermeneasa a făcut o microfermă. Cresc oi, vaci, acum m-a pus să cumpăr şi capre. Sintem singura primărie din țară care cumpără capre. Eu, recunosc, sînt un om mai comod. Cîteodată mă cert cu el, mi se pare Iermeneasa asta prea departe. „— Ce, îmi spune, vrei să-ți fac saivanul lingă dispensarul veterinar ?“ Mai nou se ceartă cu mine că, deși sînt de atlta vreme în comună, nu am fost in stare să scot niște rase de animale. Cam are dreptate, dar pot să recunosc ? Mușat T. ,Alușat, maistru de exploatare forestieră, 49 ani . Am copilărit împreună, am fost vecini. Avea mai multe idei decît noi toţi. Şi avea suflet, domnule ! Păi odată ştiţi ce-a făcut ? Lucram la instalaţiile de apă potabilă. Rămăsesem vreo trei şi treaba era pe terminate. Ăilalţi dormeau care cum puteau. Nu mai erau cîlţi şi şi-a tăiat manşeta de la pantaloni să punem ţevile cap la cap. Ne-am tăiat-o şi noi. Ce, eram să-l lăsăm să ajungă acasă în pantaloni scurţi ? Eu l-am ascultat întotdeauna, li ascult pe viaţă, vreau să zic. Cînd am fost la şcoală de maiştri, prima dată am fost întrebat : ■ Cojocărescu ce mai face ?“ Stelian Ene, director coordonator de şcoală, 31 ani . Şcoala asta este făcută în primul rînd de tovarăşul primar. A riscat enorm. De fapt, aici este locul unde sе întimplă in permanenţă ceva. Noi avem nevoie de şcoală aşa cum este acum. Cu aditea niveluri, cu atîtea săli de clasă. Proiectul care ni se aprobase era necorespunzător. După, ce a încercat să convingă pe cine a trebuit și a încercat degeaba, primarul a rugat Biroul de proiectare al I.C.I.M.-ului Brașov să-i facă un proiect corespunzător. Proiectul a fost făcut. Pe gratis. Toată lumea îl iubeşte. Cind au venit tovarăşii să vadă, şcoala era ridicată pe jumătate, după proiectul primarului. A fost anchetă mare, dar toţi am fost lingă dinsul. Acum putem să facem din şcoală şi liceu. Dacă am fi acceptat proiectul necorespunzător, unde am fi primit elevi? Avem în clipa asta gata construită o grădiniţă fără nici un fel de aprobare. Dar poate ca vom obţine aprobarea cîndva. Gheorghe Bitu, ţăran, 80 ani, prim dansator in ansamblul comunei . Taică, ăsta ne-a făcut laureaţi pe orişiunde am fost. Am văzut ce neam de neamul meu n-a văzut. Cînd am ajuns la Monte Carlo, ne-a pus să ne dăm izmenele jos şi să facem baie în mare, obligatoriu, două ceasuri. Din Paris era să nu mai plecăm toţi. Ne-a dus cu autocarul pînă lingă Turnul Eiffel şi ne-a zis să urcăm pînă-n vîrf. Liftul era stricat. Unii dintre noi s-au făcut că se urcă şi s-au întors la maşină. Primarul era lingă uşă și i-a luat la fix : »— Ai fost sus ?" „— Am fost." „— Cite trepte are ?" Ala care nu știa să răspundă nu se urca în autocar. Nu te încurci cu el. N-ai cum să-1 păcălești. Ion Carabolea, zis Gogoşarul, tată de 18 copii . Mie primarul îmi spune că am făcut un sat. Adică, vreau să zic, am făcut casă la fiecare dintre copiii mei. Nu prea intră în mormăi chestia asta. Mulţi care nu ştiu despre ce e vorba dau din gură. Adică rid aşa fără nici un fel de judecată. Dacă rid cu mine, cred că mă şi înţeleg Cu primarul, însă, simţi că vorbeşti. Adică nu-ţi baţi gura degeaba. Prinzi poftă de vorbă, asta e ! 5. Mărturisesc fără prea mare ruşine că şi eu am avut o perioadă in care am crezut că revoluţia e o tablă de legi care o dată memorată te scuteşte de greşeli şi de riscuri. Am trăit şi reversul : m-am înspăimântat de capătul ei care mi se părea foarte îndepărtat. La urma urmelor, am înţeles că cele două latitudini erau capul şi pajura unei naivităţi : aceea de-a cuprinde totul într-o viaţă. M-am mulţumit atunci cu prezentul şi am devenit mult mai firesc. Am început să judec de la concret la concept. Şi am căpătat satisfacţii. Mărturisesc că toată copilăria şi adolescenţa am visat să-mi leg numele de ceva nepieritor. Poate din cauza fricii de moarte care imi dubla aproape gîndul. Am abandonat şi această dorinţă. Nepieritorul este legat de un grad de creativitate mult mai mare. Fiindcă tot a venit vorba şi fiindcă tot vorbim adevărat să vă mai spun ceva : toată viaţa am invidiat artiştii. Când am văzut la televizor că se fac în ţară tabere de creaţie, am obţinut aprobare de la judeţ să facem şi noi la Valea Neagră o tabără naţională cu 23 de artişti pentru 15 ani. Vara aceasta am trăit a 3-a ediţie. Este acolo în munte o cabană forestieră amplasată intr-o zonă împădurită, cu lumină electrică de la o microhidrocentrală. Lucrările pe care le lasă artiştii le aşezăm în muzeul satului. M-am apropiat de ei şi i-am urmărit cum lucrează. Fiecare avea o renunţare mult mai mare decît a celorlalţi oameni şi un fel de dramă a lui. Noi suntem învăţaţi cu o viaţă mult mai sigură şi mai plină de bucurii. Avem grijă cîteodată să ne facem bucurii din orice. Şi totuşi, sensul nostru este în luciditatea cu care ne judecăm. Asta nu este nici mai bine, nici mai rău. Dar a-ţi considera viaţa ca o cupolă de circ acoperită de legi sub care poţi dormi liniştit este o mare eroare. Avem nevoie de adevăr, de mult adevăr. Şi cred că adevărul începe de la a recunoaşte ceea ce nu ştii. Asta te face mult mai sigur pe tine şi-ţi dă mai multe şanse de reuşită. 6. Am încercat să aflu care sînt opoziţiile pe care le întîmpină primarul şi care au fost etapele de opoziţie din viaţa lui. Am cunoscut odată la Reşiţa un director de uzină la fel de înalt (de aproape doi metri) ca şi Emilian Cojocărescu. Oamenii înalţi şi solizi emană în general o energie care stînjeneşte. Directorul despre care vorbesc era continuu nemulţumit de cei care greşeau. Deşi avea capacitate de mobilizare şi forţă de muncă, după o scurtă etapă în care a fost vicepreşedinte al Consiliului popular municipal, s-a retras într-o altă uzină, dăruindu-şi întreaga energie şi inteligenţa muncii de cercetare în specialitatea pe care o avea. Emilian Cojocărescu nu a renunţat şi nu renunţă la oameni, deşi, poate, vreodată, ar fi avut cite un motiv. Nici inginerul despre care vorbeam nu a renunţat la oameni decît în sensul că, nemulţumit, a luat lumea pe cont propriu. Emilian Cojocărescu pare a avea şi puncte vulnerabile în faţa vreunui om. Adică este capabil să accepte şi să joace o confruntare directă cu oricine. Sub această etichetă de personalitate la indemînă stă enigma fiinţei sale. AURELIAN TITU DUMITRESCU Şi „Cînd voi greşi a doua oară, să mă judecaţi!" Fotografie de VICTOR RĂDULESCU ■