Flacăra, octombrie-decembrie 1991 (Anul 81, nr. 40-52)

1991-10-02 / nr. 40

Nr. 40 - miercuri, 2 octombrie 1991 Realitatea imediată U EmB 3 blestemul democraţiei Piaţa Victoriei : explozii, atrocităţi, lacrimi şi singe Miercuri, 25 septembrie, intre orele 16,19,15, Piaţa Victoriei a fost un adevărat teatru de război. încă de dimineaţă, nu­­meroase trupe speciale dotate cu armament sofisticat fuseseră masate în clădirea Guvernului, în urma informaţiilor conform cărora minerii urmau să vină în Bucureşti. La ora 15.40, drept răspuns la refuzul d-lui Petre Roman de a ieşi din clădire la o discuţie deschisă cu manifes­­tanţii, aceştia încearcă să iiliere, dar sunt întimpinaţi cu proiec­tile cu gaze lacrimogene şi cu explozii de petarde. Armele lo­vesc în plin masa de oameni, majoritatea întinşi pe peluza din faţa clădirii, la vorbă. Studentul bucureştean Andrei Frumuşanu, care discuta cu un grup de mineri la aproximativ 40—50 de metri de clădire, aşe­zat pe iarbă, este lovit mortal în cap, de un proiectil tras din clădire. Moartea lui declanşea­ză furia manifestanţilor, care iau cu asalt sediul Guvernului. Lupta este inegală, armele „de­fensive“ folosite de trupele spe­ciale fac victime. Pe măsura scurgerii timpului, sunt utilizate materiale militare cu efecte din ce în ce mai distructive. Că­tre ora 18:30, gazele lacrimogene şi schimbă compoziţia, deve­nind foarte toxice. Apar şi pro­iectile incendiare care nu pot fi stinse, asemănătoare napalmu­­lui. Hotărîte să degajeze piaţa, forţele de ordine ies la atac. Sunt folosite trupe de scutieri cu căşti de protecţie, măşti de gaze, bastoane, grenade defensive şi petarde. Atrocităţile se succed cu repeziciune. Un miner este prins în apropierea pasajului subteran Ştefan cel Mare şi a­­runcat peste parapet, de la o înălţime de 10 metri. Cade şi ră­­mîne întins, nu mai mişcă. Un civil cu mina insîngerată, des­cărnată, atîrnînd, este urcat în­­tr-o salvare. La fel, o femeie lovită, in nesimţire. Mulţi din­­tre demonstranţi au capetele bandajate sau pansamente im­provizate la ochi. Aerul devine irespirabil. Deşi mă aflu la a­­proximativ 200 de metri de clă­dire, plămînii, gîtul şi ochii îmi sunt arşi, pielea feţei mă ustură. Ivii mai pot ţine ochii deschişi, cobor bîj­bîind pereţii din blocul aflat în construcţie. Oameni care şi-au pierdut cunoştinţa sunt transportaţi pe braţe. Trec prin perdele de fum, printre gemete şi chemări în ajutor, un ade­vărat infern. Regrupaţi in Piaţa Universi­tăţii, demonstranţii sunt atacaţi de puternice unităţi ale poliţiei şi jandarmeriei, din mai multe părţi. Bulevardul Nicolae Băl­­cescu este teatrul unor lupte crîncene. In faţa cartuşelor de vînătoare cu alice de plumb, a grenadelor, petardelor şi proiec­tilelor cu gaze lacrimogene, ma­nifestanţii răspund cu pietre, sticle şi „cocteiluri MOLOTOV“. Aflate în retragere, trupele po­liţieneşti sparg vitrinele mai multor magazine, în special, ale celor privatizate. Pe la ora 0,30, la adăpostul luminăţiei slabe şi în lipsa organelor de ordine, a­­cestea sunt prădate. Majoritatea hoţilor sunt constituiţi în gru­puri restrînse de ţigani, sau din cheflii ieşiţi de prin restau­rante, fără nici o legătură cu demonstraţia. Avertizaţi insă, minerii intervin şi ii pun pe fugă, apărînd magazinele de jaf.­­Noapte şi teroare în Piaţa Universităţii Miercuri, joi, vineri şi sîm­­bătă, au avut loc ciocniri grele între unităţile poliţieneşti şi manifestanţi în perimetrul Pie­ţei Universităţii. Aceştia din ur­mă erau constituiţi, din gru­puri numeroase de mineri, la ' =, s-au adăugat civili, locul­­, ai Bucureştiului. In scop de care au fost ridicate bani­din panouri şi garduri mo­­dale de beton, autocami­­­ excavatoare şi autocom­­pe­isoare. Atacurile poliţiei s-au , sfăşurat mai ales noaptea, pe -1%imeric, din ce în ce mai viu- Vineri la ora 3 şi simbătă #■ 4:50 au fost cele mai pu­ternice dintre ele. Liniştea­ a fost zguduită de zgomotul ex­ploziilor şi împuşcăturilor, în­tunericul a fost brăzdat de pro­iectile incendiare. Toată zona a fost supusă tirului cu gaze la­crimogene, aerul devenind ire­spirabil. Dintre sutele de proiec­tile detonate aici şi rămase pe pavaj după un asemenea atac, am strîns, în numai cîteva mi­nute, 42 de astfel de „jucării“, de diferite tipuri şi calibre. Pi­chete speciale formate din poli­ţişti, jandarmi şi civili (?) înar­maţi au făcut nenumărate razii în zonele învecinate, legitimând sau fugărind cetăţeni, arestînd zeci de oameni. în cursul atacu­rilor, unităţile de asalt au pro­dus diverse daune materiale, un exemplu fiind spargerea gea­murilor de la intrarea Hotelului Intercontinental şi a ornamente­lor corpurilor de iluminat, pre­cum şi incendierea unor arbuşti din faţa Teatrului Naţional. în astfel de condiţii, locatarii imo­bilelor din zonă numai de li­nişte nu au avut parte, fiecare noapte amplificîndu-le senti­mentul de teroare. După atacul de simbătă dimineaţa au fost arestaţi zeci de civili, iar mi­nerii au fost obligaţi să se urce în autobuze care i-au transpor­tat la gara Băneasa, pentru a părăsi capitala. Deşi nemişcaţi şi nedormiţi de zile în Şir, ex­tenuaţi şi trişti, mi-au mărtu­risit că cea mai mare durere a lor este aceea că s-au lăsat min­ţiţi şi manipulaţi de o putere comunistă, gata oricînd să tragă asupra propriului popor, atunci cind îşi simte tremurînd scaunul. Vînătoare prezidenţială Vineri, la ora 11, coloana de mineri a ajuns la­ Palatul Co­troceni, unde a sca­ndat „Jos Iliescu !“ şi „Demisia !“. La 14.25, delegaţia condusă de Mi­ron Cosma s-a înapoiat de la convorbirile avute cu preşedin­tele Iliescu şi, afirmînd că totul este în regu­lă, le-a cerut mi­nerilor să plece. Mare parte pleacă insă cîteva sute rămîn pe loc, nemulţumiţi de hotărîrea liderului lor. Am auzit voci care îl acuzau de trădare sau credu­litate. A apărut şi coloana de demonstranţi venită de la Piaţa Palatului, convocaţi de Confe­­­­deraţia Generală a Sindicatelor, care li s-a alăturat, scandînd lo­zinci antiprezidenţiale. La ora 14.40 au început să explodeze primele petarde şi proiectile la­crimogene. Mulţimea se retrage între statuia Leu şi intrarea la metrou. Se strigă „Asasinii !“ La 15.15 este oprită prima ma­şină din care se scoate ben­zină. Sunt aruncate primele sticle incendiare. Pe clădirea de la in­trarea principală în palat, apar trei trăgători. Sunt angajaţii U­­nităţii Speciale de Pază şi Pro­tocol, condusă de col. Dumitru Iliescu. La început, folosesc­­pe­tarde dar, pierzîndu-şi răbdarea, încep să tragă cu cartuşe de vînătoare cu alice de plumb. Mulţimea se sperie şi se retra­ge la 150—200 de metri de gar­dul palatului. Mişcările celor trei trăgători (de elită) sunt profe­sionale, îşi permit chiar şi ges­turi frivole, trag parcă în derâ­­dere în oameni, care strigă „Te­roriştii !“. Ora 16: camioane blindate ţîşnesc de după colţul statuii şi se reped spre demon­stranţi. Mulţimea fuge în pa­nică înspre metrou sau către clădirile Politehnicii. Din spate, se aud răpăitul armelor și ex­plozia petardelor. Camioanele îi urmăresc pe cei care au fugit pe străzi, în timp ce pichete speciale debarcate din mașini îi fugăresc peste deal pe cei care au sărit gardurile, trăgind asu­pra lor. O adevărată vînătoare prezidenţială a celor care au in­drăznit să ceară demisia pre­şedintelui, cu nimic mai prejos decit vînătoarea din 21 decem­brie ’89. Bubuiturile şi împuşcă­turile nu contenesc vreme de trei sferturi de oră.­ ­ Riscul de a fi pieton,­­ printre brute Cine vă permite, domnilor po­liţişti,­să ucideţi şi să călcaţi în picioare oameni ?! In numele cărei „ordini“ trageţi cu arma asupra simplilor pietoni, îi ba­teţi şi, după ce îi umpleţi de singe, îi aruncaţi în maşini, fără ca să le mai poată da cineva de urmă ?! D-na Grigore, mamă a unui copil de nici doi ani, nu şi-a mai găsit soţul nici la spital, nici la morgă. Simbătă, 28 septembrie a.c., trecea împreună cu el şi cu copilul prin dreptul Univer­sităţii, la plimbare. Nu aveau nici o legătură cu cei aproxima­tiv 50 de inşi care, aşezaţi unul lingă altul, blocaseră circulaţia. Era in jurul orei 19. Ca din se­nin, au apărut maşinile poliţiei. Au început, încă de departe, să lanseze­­proiectile lacrimogene şi petarde. Cum cei care blocaseră strada au fugit, acţiunea a con­tinuat împotriva oricărui pieton aflat în zonă. Dintr-o puşcă, de la nici 20 de metri, a pornit proiectilul care i s-a înfipt în ceafă d-lui Emilian Grigore, do­­borîndu-l la pămînt, unde nu a mai mişcat. Maşina a oprit lin­gă el, cîţiva poliţişti au coborît sprinteni şi l-au pisat în pi­­cioare, umplindu-l de singe. După toate aparenţele, omul era deja mort, încă înainte de a fi bătut. L-au tîrit pînă la maşină, foi­ mat clopotele Mitropoliei. La ora 13.30 în jurul Parlamentu­lui era o mare de oameni. E lăsat să intre înăuntru un grup de mineri conduşi de Miron Cosma. La insistenţele lor sunt admişi şi ziarişti. Un soldat descarcă „din gre-­ şeală“ arma. Se folosesc din nou gaze lacrimogene. Un miner strînge în braţe un scutier. Sunt tată şi fiu. Tensiunea creşte, minerii se tem pentru soarta celor intraţi înăuntru. Printr-un geam spart se vede holul înţe­sat de scutieri. După două ore de aşteptare, un grup de civili sparg uşile. In sală intră peste o sută de oameni. Nu sunt vio­lenţi, în reacţiile lor există un soi de curiozitate amestecată cu respect. La microfon vorbesc mineri şi bucureşteni. Cer de­misia lui Ion Iliescu şi înlătu­rarea din structurile statului a foştilor activişti. Evoluţia minerilor a­ avut e­­tape distincte. Cind au sosit în Bucureşti, aveau doar revendi­cări economice. Să nu uităm insă că au venit iu­bite şi to­poare. S-a tras asupra lor şi a­­tunci au cerut demisia guver­nului. Cind a căzut Roman, au înţeles că nu este exclus ca Ion Iliescu să profite de conjunctură şi să propună o guvernare de stingă. Astfel, demonstraţia s a întors împotriva lui Iliescu şi a structurilor comuniste. Şi au mai înţeles un lucru, faptul că televiziunea este mai degrabă un instrument de diversiune şi nu de informare. De aceea au cerut demisia lui Răzvan Theo­­dorescu. Din păcate, acest drum al deşteptării s-a produs cu violenţă. Vineri în jurul orei 12 au început să se strîngă in Piaţa Revoluţiei participanţii la mitingul organi­zat de cartelul ALFA pentru susţinerea revendicărilor mine­rilor. Am văzut-o şi pe doam­na Doina Cornea. Rep. — Se vorbeşte în mass­­media străină că Ion Iliescu a încercat să folosească protestul minerilor pentru a-l înlătura pe radicalul Roman. Tot ei spun că pe parcurs nu a mai putut controla mulţumea, care s-a în­tors şi asupra lui. Doina Cornea : — Acest sce­nariu ,din punctul de vedere al minerilor mi se pare absurd. Minerii îşi dau seama că cei de la Putere l-au înşelat şi nicio­dată nu vor mai accepta să meargă alături de Putere. Că se trag nişte sfori pe dedesubt şi mulţi încearcă să profite de a­­ceastă tragedie a minerilor, l-au aruncat în ea şi au dispă­rut. D-na Grigore a privit în­mărmurită toate aceste fapte, de pe scările staţiei de metrou, unde se refugiase cu copilul în braţe, pentru a-l proteja. Soţul ei nu avea decit 23 de ani. Spuneţi-i femeii unde să îşi plîngă bărbatul, domnilor! Şi nu uitaţi : cine ridică sabia, da sabie va pieri! PAUL VINICIUS ■ sunt absolut, sigură. Ar putea fi şi mina KGB-ului care încearcă să se instaleze aici La ora 13:30 coloana de ma­nifestanţi a plecat spre Cotro­­ceni, unde trebuia să se uneas­că cu minerii. Un drum obiş­nuit şi doar citeva strigături noi („La palat, la palat, să-l dăm jos pe emanat“, „Minerii sunt eroi şi luptă pentru noi“). Neaşteptată a fost sosirea la Cotroceni. Miron Cosma ple­case cu o mare par­te dintre mi­neri cu­ cinci minute înainte de a ajunge cei peste 10.000 de bucureşteni. Ultimele sute de metri demonstranţii le-au făcut alergind, dar era prea tirziu. Sute de mineri erau în derută. Redau cîteva frînturi de dis­cuţii. „Cosma ne-a vîndut lui Ilies­cu“. „Plecăm, ce să facem ! Sîntem pe drum de cinci zile. Nu am dormit deloc pentru ei oriunde încercam să stăm ne fugăreau scutierii. Trebuie să ne spălăm. Sintem­ flăminzi. Am primit de la oameni piine, dar nimeni nu ne-a dat un ceai cald“. Aveau răni la picioare, ochii le erau inflamaţi de ne­somn şi gaze lacrimogene. Mulţi şovăiau. „Nu plecaţi, măi bă­ieţi. Veţi vedea că ăsta o să ne chinuiască mai rău ca Ceauşes­­­­cu. O să ne lichideze unul cite unul şi ne răngi copiii pe dru­muri“. Bucureştenii îi rugau să rămină. De Cotroceni se apro­pia şi coloana timişorenilor. Dar grupurile nu s-au mai întîlnit. La 14:45 au început să tragă fără oprire, nu numai pentru a proteja Cotroceniul, ci şi pen­tru a inspăiminta miile de oa­meni. La cîteva sute de metri de Cotroceni, in intersecţia Apaca şi fostul Ştefan Gheorghiu, se aflau o mulţime de demon­stranţi. Nu erau violenţi, nici măcar nu scandau. Erau şi foar­te mulţi trecători în zonă. La ora 15:39, mai multe blindate mi­litare au venit dinspre bulevar­dul Armata poporului şi au a­­runcat grenade lacrimogene. Câ­­teva minute mai tirziu un re­prezentant CADA, care se afla în picioare într-un ARO, a vă­zut coloana de blindate care ve­nea dinsp­re Cotroceni. A stri­gat : „Fugiţi !“ Mii de oameni s-au năpustit spre singurul loc care ii proteja, staţia de metrou „Politehnica“. Era o panică În­grozitoare, oamenii Încercau să se salveze. La ora 15:59 din blin­date au fost aruncate petarde în interiorul staţiei de metrou. Nu mai era vorba de restabi­lirea ordinii, ci de terorism. AURELIA BORIGA ■ originale Bat clopotele Mitropoliei

Next