Foaia poporului, 1897 (Anul 5, nr. 1-52)

1897-01-10 / nr. 1

Pag 2 FOAIA POPORULUI Dumnezeu ne-a ferit de o asemenea umilire. Ce ar voi ei? Să ne lăpădăm de toate, se pălmuim amintirea părinților noștri, să ne prefacem în Maghiari, in scurt: să nu mai fim ce suntem, ci să fim ceea ce fi mintea fi inima ne zice că nu suntem! Dar’ una ca asta nu poate să se întâmple. Avem fiecare căsuţa, bordeiul ori coliba noastră şi petecul nostru de pământ, la care ţinem, pentru că sânt ale noastre; dar averea noastră cea mai mare fi cea mai scumpă moştenire, de care nu ne putem despărţi, şi n’avem dreptul să ne despărţim odată cu vieaţa, este limba, legea și datinile noastre străvechi, care alcătuesc naționalitatea noastră românească. De această comoară națională nimeni să nu se atingă. E tot ce avem mai sfânt pe lume!... Nimenii nu cerem să se prefacă din om de altă lege și de altă naștere in Român; nimeni să nu ne ceară să ne lăpâdăm de limba şi de legea noastră şi să ne prefacem in altă seamă de oameni decât aceea ce Dumnezeu însuşi ne-a lăsat să fim. Şi cu toate aceste duşmanii noştri ne uresc şi ne lovesc tocmai din această pricină. în rătăcirea lor, ei îşi închipuesc pe semne, că de frică şi de silă avem să ne lapedam de toate, şi să ne prefacem din Români, Maghiari. Se ’nţelege, că duşmanii noştri se înşeală. Un om poate să fie mişel, un popor fnse nici-odată. Şi s’au decapitat, în vremuri chiar împărați puternici, — nici-odată un popor. Dar’ dacă aceasta e adeverat, tot atât de adeverat e şi aceea, că trebue să luptăm din răsputeri pentru drepturile noastre. Lupta e vieaţa unui popor, lâncezeala e moartea lui „Foaia Poporului“ e una din puternicile arme de luptă ale poporului nostru; în ea se arată fărădelegile stăpânirei; în ea ne putem spune cuvântul nostru la orice împregiurare: în ea poporul îşi vede, ca într’o oglindă, nevoile şi suferinţele, ranele de care sufere şi leacurile ce trebue să le întrebuinţeze pentru a lor vindecare. „Foaia Poporului“ nu poate şi nu trebue să lipsească din casa nici unui bun Român. Ca să biruim, avem nevoe de lumină. Poporul trebue să fie luminat asupra drepturilor şi datoriilor sale. Un om luminat preţueşte cât zece, care un popor luminat e puternic şi stăpân pe soartea şi pe viitorul lui. „Foaia Poporului“ lumină voeşte se împartă în poporul românesc, o lumină dătătoare de curaj, de mângâiere, de vieaţă. Multe greutăţi ni s’au făcut din partea stăpânirei şi multe pedeci ni-s’au pus în cale, cu nădejdea că „Foaia Poporului11 nu va mai eşi, car’ poporul va remâne în întunerec. Nădejde deşeartă! Cu cât greutăţile au fost mai mari şi pedecile mai numeroase, cu atâta şi noi şi poporul am făcut mai multe jertfe că să ne păstrăm şi să ne îmbunătăţim din zi în zi mai mult „Foaia Poporului“ Loviturile ce ce ni s’au dat după vremuri, nu neau descurajat, ci mai vârtos ne-au întărit în credinţa că lupta noastră duce la ţinta mult dorită. De aceea ziceam la Începutul acestui articol că împregiurările in care „Foaia Poporului“ trăeşte şi luptă par rele şi neprielnice la întâia vedere, pe când ele sânt bune şi prevestitoare de vremuri frumoase, dacă privim lucrurile mai adânc, până în miezul lor. Sunt semne bune deoarece duşmanul îşi perde capul şi te loveşte numai atunci când loviturile tale îl dor, când lupta şi împotrivirea ta sunt pedece supărătoare în calea planurilor lui răutăcioase şi vinovate. Cu toate aceste nepăsători şi prea încrezuţi în biruinţa noastă nu trebue să fim. Din potrivă, trebue să ne obicinuita cu gândul că trebue să facem cu atât mai multe jertfe, cu cât împregiurările prin care trecem sunt mai grele. Din partea noastră, noi am căutat şi căutăm să îmbunătăţim necontenit vioaia Poporului“. Acuma chiar, la începutul anului seu al 5 lea de vieaţă, am hotărît ca ea se apară în fiecare Duminecă cu chipuri. Suntem încredinţaţi că poporul a căruia este foaia, ne va judeca bine pentru această hotărtre şi ne va încuragia cu sprijinul seu, ca se putem duce lupta înainte şi să-i putem da şi lui o foaie din ce în ce mai bogată şi mai potrivită cu nevoile, năzuinţele şi gusturile sale. Astfel facându-ne cu toţii datoria, putem fi încredinţaţi de islunda noastră. Poporul se va lumina tot mai mult, care când poporul va fi pe deplin luminat nici o grije nu vom mai avea că poporul românesc, care a stat optsprăzece sute de ani ca o stâncă neclintită în mijlocul valurilor furioase şi trecătoare, va mai fi ameninţat de cineva în limba, legea şi datinele sale, în ceea ce alcătuieşte firea noastră naţională românească, comoara noastră cea mai scumpă, mândria noastră cea mai mare. Pătrunşi de aceste gânduri, întrăm în Anul Nou. „ Politica noastră culturală naţională“. Maghiarii, de dragi ce ne au, mereu se ocupă cu noi şi cu causa noastră prin scrierile lor. După cartea lui Beksics, a scos un politic ungar, sub numele „Somogyi“, o nouă cârtiţă, despre causa noastră cu titur de mai sus. „Somogyi“ e năcăjit pe Baksics, pentru că acesta s’a scăpat să scrie in cartea sa, că de 30 de ani Maghiarii, cu toată truda n’au putut se maghiariseze pe nimenea dintre noi Planul de a împreuna pe Maghiarii din Ungaria cu Secuii, zice Somogyi, că ’l-a croit ântâiu Vargha Gyula, textil 9 Insula şerpilor. De Carmen Sylva. A fost odată un poet roman pe care ’l chema Ovidiu. El a scris multe istorii frumoase, şi astăzi încă, peste 1800 de ani, oamenii găsesc plăcere cetind ce a scris el, şi până şi în şcoli învaţă copiii să’l priceapă. Deoarece Ovidiu trăia pe vremea împăratului August, se obicinuise cu bogăţia şi cu luxul. El era bogat şi foarte admirat, şi scrise într’o linişte mănină „Metamorfozele“ sale. Nimeni nu ştie cam ce a putut să se întâmple, sau cu ce a supărat pe împărat; atât se ştie numai, că a fost exilat (alungat) într’o ţeară, căreia îi zicea pe vremea aceea Moesia; ţeara asta de atumi încoace a fost în stăpânirea multor domni, pânâ ca a ajuns în stăpânirea Turcilor cu numele de Dobrogea. Dar’ regele Carol al României trecu Dunărea şi o luă dela Turci dupâ ce îi bătu. în Dobrogea e un oraş, care se chiamă Constanţa, dar’ pe vremea Romanilor se chema Torni. Acolo fu trimis Ovidiu în exil, foarte departe da Roma cea bogată, într’un loc pustiu pe ţărmul unirii Negre, unde nu cunoştea un suflet uscat, ba unde nici oameni nu prea erau, ci numai nesip şi mlaştine se întindeau cât vedeai cu ochii. Pe lângă aceasta şi marea îşi rostogolea valurile într’o veşnică monotonie şi era aşa de întunecată şi de posomorită de par’că nu se oglinda cerul într’însa. Mai erau şi nişte viscole de nici nu bănuise Romanul că sânt pe lumea asta undeva, car’ vara o arşiţă de soare de ţi se usca gura, în locul unde se află astăzi măreţul hotel europenesc, „Carol“, şi unde se plimbă de colo până colo femei gătite, ascultând musica militară care cântă, ca în toate locurile de băi, pe acolo umbla bietul Ovidiu singur şi trist. Nimic nu-i înveselea ochii; împregiur erau numai colibe făcute din pământ galbin amestecat cu pae şi ici şi colo câte un pom singuratic care-şi întindea crăcile uscate peste câte o mlaştină de mirosea urît şi câţiva oameni oacheşi tare a căror limbă nu o înţelegea. Isvoare cu apă limpede nu prea erau multe, şi poetul exilat învăţase să preţuiască apa proaspătă mai mult decât preţuia mai nainte cele mai alese vinuri din pivniţa sa. Romanii cari se mai aflau pe acolo erau oameni pe cari înainte nui-ar fi onorat cu o vorbă sau cu o privire, slujbaşi cari erau învinovăţiţi de furt şi osândiţi; şi de sigur că nici n’ar fi putut s’o ducă acolo şi că ar fi murit de mare mâhnire, dacă n’ar fi avut o mângăere. Orice om trebue se aibă o mângăere pe lumea aceasta, măcar de ar fi numai o culegere de fluturi sau de peceţi, o floare la fereastră, o pasăre, un câne, un şoricel ori un păianjen. Ovidiu avea un şerpe, un şerpe mic drăguţ de tot, care sta într’una încolăcit de gâtul sau de braţul seu şi ai cărui ori mici îi povesteau minuni. ‘ Am spus că el scrisese „Metamorfozele“ ; după părerea lui şerpele acela era vr’o metamorfoză/vr’o schimbare, poate vr’o princesă Nr. 1