Foaia Noastră, 1961 (Anul 5, nr. 1-24)
1961-03-01 / nr. 5
în curînd va apare în vitrinele librăriilor din R.P. Romînă şi R.P. Ungară prima ediţie bilingvă — romînă şi maghiară — a poeziilor luceafărului literaturii române, Mihai Eminescu. Tălmăcirea desăvîrşită este rodul muncii neobosite — de patru ori decenară — a eminentului traducător artistic Franyó Zoltán. Primele traduceri din poezia lui Eminescu, Franyó Zoltán le publică încă în anii emigraţiei vieneze, în presa antihortistă „Bécsi Magyar Újság” şi „Tűz”, încă în anul 1922, în acelaşi an, Franyó Zoltán, student al secţiei Limbi orientale la Facultatea de filologie din Viena, conferenţiază despre Eminescu în cadrul cercului de studii al tineretului universitar din capitala austriacă. Iată meritele pentru care în anul jubiliar — 1922—1923 — al semicentenarului societăţii academice „Romînia Jună” din Viena, Franyó Zoltán este proclamat unul dintre cei trei membri de onoare ai acestei societăţi academice social-literare, alăturea profesorilor universitari Nicolae Iorga şi Winkler — acesta din urmă de la secţia de Limbi romanice a Universităţii din Leipzig — care a depus bazele marelui dicţionar etimologic român. Venind la Arad, Franyó Zoltán continuă să traducă din poeziile lui Eminescu, de data aceasta în ziarul „Erdélyi Hírlap”, întemeiază apoi societatea literară „Ady Endre”, asociaţia scriitorilor progresişti din Transilvania, cu sediul la Arad. Ca preşedintele acestei asociaţii, Franyó Zoltán, declară cu prilejul comemorării lui Eminescu — din anul 1926 — următoarele: „Aici, înaintea mormîntului facem jurămînt, strigînd, ca să audă toată lumea, că voi, naţiunea lui Eminescu şi noi poporul lui Ady sintem fraţi dulci şi pînă cînd vom putea lupta cu condeiul, cu cuvîntul şi cu fapta, nu va fi nici dumnezeu, nici iad, care să ne poată separa”. în anul 1938, cînd naţionalismul şovin este ridicat la rangul politicii de stat, Franyó Zoltán conferenţiază la Budapesta, cutreieră apoi — întocmai ca şi confratele său Móricz Zsigmond — Cehoslovacia, ţinînd conferinţe şi vorbind la radio, la Praga, Bratislava, Kosice şi Banska-Bistriţa, despre literatura romînă, ilustrînd-o, citind fragmente — traduse de dînsul — din operele lui Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Emil Isac şi Victor Eftimiu. După eliberarea Romîniei, Franjo Zoltán — din iniţiativa căruia ia fiinţă Cercul scriitorilor romîno-maghiar, ca şi filiala timişoreană a Asociaţiei romîno-maghiare — se dedică cu şi mai mare elan transpunerii poeziilor eminesciene în limba maghiară, publicîndu-le, rînd pe rînd, în ziarele „Romániai Magyar Szó”, „Előre” — Bucureşti —, „Fáklya” — Oradea —, „Szabad Szó” — Timişoara —, „Vörös Lobogó” — Arad —, în revistele „Művelődés”, „Művelődési Útmutató” — Bucureşti —, „Fórum” — Budapesta —, „Ütünk” — Cluj —, „Igaz Szó” — Tîrgu Mureş —, ca şi în volumele de sine stătătoare apărute în ediţia E.S.P.L.A. Pentru toate acestea, Franyó Zoltán studiază profund, vreme îndelungată — la Academia Republicii Populare Române — însuşi manuscrisele lui Eminescu, de la prima şi pînă la ultima lor variantă, pentru a se aclimatiza şi familiariza cu atmosfera lor intimă, spre a însuşi cît mai desăvîrşit fondul şi forma versificării, pentru a extrage din ele deducţii psihologice cît mai concludente în ceea ce priveşte ritmul şi melodia interioară a procesului de creaţia eminesciană, în felul acesta şi numai în felul acesta, nu ne poate mira că traducerea fidelă şi cizelarea plină de măiestrie artistică a superbului Luceafărul, îi reclamă lui Franyó Zoltán nici mai mult nici mai puţin decît zece ani de muncă perseverentă. „Dar cu nimic n-a fost mai uşoară — ne mărturiseşte pasionatul traducător al lui Eminescu — nici tălmăcirea superbelor Împărat şi proletar, ori Strigoii. Poate tocmai de aceea îmi sînt şi cele mai dragi, — alăturea desăvîrşitelor Srisori, a combativei lunii corupţi, a sensibilelor sonete şi a gingaşei Şi dacă...” — se grăbeşte să adauge Franyó Zoltán. Ca o încununare a acestei neobosite activităţi apare ediţia bilingvă, înmănunchiind vast o operă poetică eminesciană — inclusiv cea postumă —, respectînd întocmai, nu numai metrica, rima şi ritmul, dar şi timbrul muzical specific al lui Eminescu. Ediţie ce constituie o dezminţire frapantă a falsului crez — de largă circulaţie — conform căruia traducătorul trebuie să fie totodată, neapărat, şi trădătorul textului original. Fireşte, activitatea maestrului Franyó Zoltán nu se mărgineşte însă doar la tălmăcirea — oricît de vastă şi de conştiincioasă ar fi — a lui Mihai Eminescu. Creaţiile lui Franyó Zoltán — contemporan cu generaţia scriitorului din asociaţiile „Holnap” şi „Nyugat”, făcînd parte din societatea intimă şi restrînsă a lui Ady Endre, Kosztolányi Dezső, Juhász Gyula, Móricz Zsigmond, Emőd Tamás, Nagy Lajos, Balázs Béla, Dutka Ákos şi Kassák Lajos — stîrnesc încă de tînăr admiraţia lui Paul Valéry, — care trimite volumul său „Charmes” purtînd dedicaţia: „A. M. Franyó Zoltán bien cordialment Paul Valéry” — ca şi a ilustrului romancier Liviu Rebreanu, care-i scrie, la 15 februarie 1923, din Bucureşti : „Iţi poţi închipui ce bucurie m-a cuprins aflînd că Franyó este unul dintre cei mai buni tineri poeţi maghiari. Căci eu, ce să faci, mai bine de 15 ani n-am prea văzut carte maghiară, deşi cîndva mă prăpădeam după ea. (Primele sale lucrări Rebreanu le-a scris în limba maghiară n. a.) Totuşi, pe ici, pe colo, mai ales în cotidiane, am mai zărit numele lui Franyó Zoltán, dar, trebuie să-ţi mărturisesc, nu mi-am putut imagina că este vorba despre vechiul meu coleg de şcoală. Acum însă am început să fiu curios, să cunosc mai îndeaproape activitatea sa literară şi aştept cu nerăbdare să-mi trimiţi din lucrările tale. Trece cu vederea cît de prost scriu acum ungureşte şi crede-mă că ştiu să savurez încă şi astăzi, măcar ca cititor, frumuseţile limbii maghiare .. De asemenea, Franyó Zoltán — studentul secţiei Limbi orientale la Facultatea de litere din Viena —, în urmă cu patru decenii este primul din lume care transpune în limba maghiară comorile feerice ale liricii chineze, hinduse, arabe şi persane. Apoi, în anul 1924—1925, editează la Arad revista lunară „Genius”, în care pe lîngă scrierile lui Kosztolányi Dezső, Juhász Gyula, Zsolt Béla, Szántó György, ale scriitorului sovietic Evghenii Zamiatin și ale altora, publica o largă revistă a presei progresiste române — „Omul Liber” (din care citează analiza lui Ion Pas despre scrierile lui Maxim Gorki), „Viaţa Romînească”, „Adevărul Literar” şi „Convorbiri Literare” —, a presei progresiste maghiare, precum şi a presei progresiste franceze, engleze, germane, italiene şi cehoslovace. Tot pe coloanele revistei „Genius”, ca şi ale revistelor, ziarelor, almanahurilor, magazinelor şi antologiilor „Művelődési Útmutató”, „Művelődés”, „Falvak Dolgozó Népe”, „Előre”, „Irodalmi Évkönyv”, „A Falu Kalendáriuma” — Bucureşti —, „Keleti Újság”, „Utunk”, „Dolgozó Nő”, „Irodalmi Almanach” — Cluj —, „Igaz Szó”, „Vörös Zászló” — Tîrgu Mureş —, „6 Órai Újság”, „Szabad Szó”, „Bánsági Üzenet” — Timişoara —, „Vörös Lobogó” — Arad —, „Nagyvilág”, „Irodalmi Szemle”, „Élet és Irodalom” — Budapesta —, „Tiszatáj” — Szeged —, „Jelenkor” — Pécs —, „Új Szó” — Bratislava —, „Kanadai Magyar Munkás” — Toronto —, Franyó Zoltán redă cu nespusă măiestrie artistică cele mai frumoase perle ale literaturii române clasice şi contempo rane, scrise de către mînuitori de condeie ca Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Octavian Goga, Alexandru Vlahuţă, Ştefan O. Iosif, Alexandru Toma, Tudor Arghezi, Mihai Beniuc, Emil Isac, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Geo Bogza, Marcel Breslaşu, Tudor Vianu, Anatol E. Baconsky, Gheorghe Bacovia, Demostene Botez, Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Nina Cassian, Otilia Cazimir, Elena Farago, Alexandru Philippide, Nicolae Tăutu, Ion Brad, Eugen Frunză, Dan Deşliu, Victor Tulbure, George Toma Maiorescu, Aurel Rău, Ştefan Iureş, Aurel Gurghianu, Lucian Blaga, Dumitru Corbea, Nicolae Tatomir, Cezar Baltag, Traian Coşovei, Dragoş Vicol, Tiberiu Utan, Alexandru Jebeleanu, Anghel Dimitrie, Mihai Codreanu, Alexandru Andriţoiu, Ilarie Voronca, Florenţa Albu, Suzana Delciu, Gheorghe Pavelescu, Christian Sîrbu şi alţii. Paralel, a apărut recent un ciclu de trei volume intitulate sugestiv Pe strunele mileniilor, cuprinzînd peste o mie de poezii, traduse de Franyó Zoltán din lirica greacă, latină și chineză (cuprinse în volumul I), franceză, italiană, germană, engleză și americană (volumul II), rusă — clasică —, sovietică, cehă, romînă (volumul III). Tot în traducerea artistică a lui Franyó Zoltán a apărut în limba maghiară — la Bucureşti — şi drama istorică „Bălcescu”, în care eminentul scriitor român, Camil Petrescu, evocă viaţa şi lupta celei mai luminoase figuri din trecutul nostru istoric, redînd în toată măreţia sa pe dîrzul şi strălucitul campion al înfrăţirii româno-maghiare. O altă piesă, clasicul „Faust” al lui Goethe, va vedea în curînd lumina rampei, în inegalabila traducere a maestrului Franyó, pe scena teatrului Vígszínház din Budapesta. Poate pînă atunci vor apare, în afara ediţiei bilingve a poeziilor lui Mihai Eminescu — selecţionate de Köpeczi Béla —, „Antologia poeţilor romîni” — în ediţia Móra —, ciclul zguduitorului „Surîsul Hiroşimei” de Eugen Jebeleanu, ca şi volumul de poezii de Tudor Arghezi, ale căror traduceri maghiare — tot atîtea impresionante mărturii ale înfrăţirii culturale româno-maghiare — semnate de fecundul Franyó Zoltán, se află, toate, sub tipar, la Budapesta. Despre măiestria acestor şi a atîtor altor traduceri las să vorbească cîteva dintre dedicaţiile celor mai autorizaţi reprezentanţi ai literaturii române contemporane, de pe miile de volume — opere literare — ce umplu pînă la refuz frumoasa sală de bibliotecă şi toate încăperile din locuinţa — de pe Calea Bogdăneştilor 19 din Timişoara — a lui Franyó Zoltán. „Tovarăşului Franyó Zoltán, cu recunoştinţa unui tînăr poet, a cărei modeste creaţie a avut no-(Continuare în pag. 7) Un militant neobosit al înfrățirii culturale maghiaro-române : CfjmmpLi UíoítÖM RECENZIE Franyó Zoltán: ÉVEZREDEK HÚRJAIN (Pe strunele mileniilor) — Volumul III — Franyó Zoltán se bucură de foarte multă vreme de dispensa de a fi prezentat cititorilor romîni. Prin activitatea sa uimitor de prodigioasă, ca traducător din lirica romînească a dobîndit un stat personal, care il îndrituieşte la cele mai favorabile aprecieri. Franyó Zoltán, transpune de altcum din toate limbile, în două din ele: maghiară şi germană. O seamă din lucrările sale s-au tipărit peste hotare, deci apreciate şi acolo. Printre cele mai recente, apărînd în tiparniţele din R.P.R. se numără la loc de cinste antologia Évezredek húrjai (Pe strunele mileniilor). Două volume au ieşit de sub teasc în anii din urmă, iar ultimul, la finea anului trecut. Autorul pornea la drumul lung şi greu cu întru totul lăudabilul gînd: să facă accesibilă cititorului maghiar poezia lumii, începînd cu aceea a triburilor şi vechilor popoare. A treia şi cea din urmă culegere are pe sumar poeţi ruşi şi sovietici, şi poeţi din ţările de democraţie populară. Evident, e vorba de cei mai reprezentativi. Din lirica sovietică lipsesc însă cel puţin doi: Vladimir Maiakovski şi Alexandru Block, iar printre bulgari nu-l vedem pe Vapţarov. Ştim că Franyo a tradus din aceştia. Se află, aşadar, în afara oricărei învinuiri, şi desigur că e un motiv pentru care nu au fost trecuţi în carte. A doua ediţie n-o putem concepe fără ei. Dintre cehi, un loc de frunte îl ocupă Jean Neruda, iar dintre polonezi, Adam Mickiewicz, acesta din urmă cu „Oda către tineri”. Faţă de bulgari, cu numai două nume: Hristo Botev şi Ljudlim Stoianov, popoarele din fraza precedentă sunt mai numeros reprezentate. Nu strica, fireşte, o scară mai justă, deoarece în anii regimului democratic lirica bulgară s-a dezvoltat considerabil. Presa literară maghiară a publicat adesea tălmăciri din ea. Volumul al treilea din Pe strunele mileniilor conţine, în marea majoritate a paginilor, tălmăciri din poezia romînească. Cele mai numeroase, cum e şi firesc, sunt din Eminescu. Numai pentru motive de economie a cărţii înclinăm a crede că nu găsim nici un poet de dinaintea lui. Material era abundent, căci Franyo s-a ocupat de aproape întreg cortegiul de poeţi din Epigonii. De altfel nici nu avem de-a face cu un manual de istorie literară. Suntem însă mereu cu gîndul la noţiunea de cronologie, spirit în care am înţeles că autorul plănuise toată această panoramă a poeziei universale. La alcătuirea cărţii a lucrat poetul Hajdú Zoltán. Avînd la dispoziţie manuscrise din belşug, cum se poate, totuşi, ca Iosif şi Anghel să fie prezenţi, fiecare din ei, doar cu o bucată? Un mare poet, ca Bacovia, să apară numai cu 3 strofe, nici ele tipic bacoviene? Iar Arghezi, abia cu 2 poezii, nu din cele mai caracteristice pentru un florilegiu! Unde e Topîrceanu? Dintre tineri, cum de lipseşte Nicolae Labiş? Sunt greşeli şi lacune din cauza cărora volumul lasă mult de dorit. Aceşti poeţi nici vorbă că meritau o mai justă apreciere. Prin felul cum sunt paginaţi, prin lotul mic, ei sunt puşi într-o lumină defavorabilă. Eventualele scuze, sau lămuriri, puteau să fie consemnate, dacă nu în prefaţă, lipsă de altfel, în note redactate de alcătuitor. Însemnările numeroase ce încheie vasta antologie şi conţinînd sumare date biografice, sînt binevenite şi utile. Cînd se va retipări volumul al treilea, poate că se vor avea in vedere si sugestiile noastre. PETRE PASCU