Foaia Noastră, 1962 (Anul 6, nr. 1-24)

1962-03-15 / nr. 6

d­e vreo ci­te­va luni, pe la noi prin sate trece autobuzul. îna­inte ca să ajungem la oraş, mer­geam pe jos cale lungă sau ne hurducăia căruţa de­ ameţeam şi căpătăm dureri de şate. Acum s-a pietruit drumul, iar autobuzul, fix la ceasurile patrul după-masă, tre­ce prin faţa casei noastre şi se opreşte oleacă mai încolo. In primele zile, de dragul lui, n-a fost om din sat care să nu plece la oraş. Era ticsită maşina. Mama l-a întrebat odată pe moş Cristea că de ce merge la oraş? Şi moş Cristea a răspuns, aşa, cam arţăgos: — Păi, să cumpăr nişte nasturi, că n-am la suman! — Da’sînt nasturi la cooperati­vă, cîţi pofteşti! — Ei, şi tu acum, bîz-biz-bîz, că de ce aşa şi nu aşa! Şi s-a urcat în maşină. Şi nu ştiu dacă şi-a cumpărat nasturi, că eu l-am văzut tot cu sumanul descheiat! Curînd ne-am obişnuit cu auto­buzul. Şedeam la poartă şi ne ui­tam cum trece plin de oameni. Era un fel de joc frumos al nos­tru, luîndu-ne la întrecere care cunoaşte mai mulţi oameni din autobuz! Cîteodată, vreun călător ne cerea o cană cu apă şi noi îi aduceam repede. Apoi, maşina pleca mai departe. Şi nu ştiu cum, dar ni se părea nouă că nu prea coborau oameni şi la noi în sat. Mergeau toţi spre satele de mai departe. Şi ne era necaz! E drept că nici oamenii de pe la noi nu prea se duceau la oraş, că aveau multe treburi la gospodărie. Dar noi, nu şi nu, că vor nevoie să vedem cu ochii noş­tri cum coborau oameni şi cum întreabă: — Măi copii, aici e satul Poie­niţa? Am auzit de el, e şi pe har­tă, şi am venit special să-l ve­dem! — Poftiţi! Poftiţi! strigăm noi, ţopăind veseli... Dar bucuria asta n-o avusesem niciodată. Şi tot ne plimbam prin sat. Şi vedem şcoala noastră cea nouă, casele noi, cămin cultural cum nu s-a mai văzut prin satele vecine! Apoi hambarele la gospodărie, mari, cu acoperişuri de ţiglă roşie, şi cirezile de vaci frumoase cum se-ntorc seara la grajduri. De cîmp, nici nu mai vorbim! Cînd îl vedem cum se duce departe, de­parte de tot şi cu griu şi porumb pe el, cu floarea-soarelui şi fasole, şi cartofi, parcă n-am mai fi ple­cat pe la casele noastre! Şi uite că oamenii din maşină nu sint cu­rioşi de loc! Se uită doar pe geam, pe cer cite o cană cu apă, ne fac semne cu mina şi pleacă mai de­parte ... Tata rîdea de mine cînd îi spuneam: — Păi, ce crezi tu, mă­ruţă, că numai la noi vezi aşa lucruri fru­moase? Parcă n-au şi ei în satul lor? — Cămin ca al nostru? — Cămin ca al nostru. — Şi case noi, şi hambare noi cu ţiglă? — Şi d-alea şi celelalte, într-o zi, pe-aproape de ceasu­rile patru, numai ce-l văd pe prie­tenul meu Fani cum vine fugind spre noi şi tot îşi legăna capul în­­tr-o parte şi alta, parcă bocea. Dar nu bocea. Se minuna de ceva şi parcă nu-i venea să creadă. Şi taman atunci se vedea şi maşina venind. Şi ne strînsesem în jurul lui Fani şi el se bălăbănea mereu şi tot aşa o ţinea într-una, abia înţelegînd ce mormăia printre buze: — Vai de mine şi de mine, ce­­am văzut eu, ce-am văzut! — Ce-ai văzut, mă Fani, spune­­odată! — N-am timp, că, uite, vine ma­şina! — Las-o-ncolo de maşină! — Vai de mine şi de mineeee! Şi maşina se opri în dreptul nos­tru. Cîţiva călători s-au dat jos să se răcorească. — Hai, mă Fani, spune-odată! — Roşiile din seră, mă Luţă! Uite-aşa, măăă, o frumuseţe! A­­cum vin de la gospodărie. Cît patru pumni de-ai mei, una! Da’ce spun eu patru. Şase, mă­ruţă! Şa­se pumni! Cîţiva oameni din maşină se apropiară de noi să tragă cu ure­chea. Fani nu se mai oprea: — Am spus eu că în nici un alt sat n-or să crească atît de fru­moase ca la noi! Noi avem grădi­nari, nu glumă! Unu-i nea Toa­­der! Da’rm trebuie să-ţi spun, că-i secret. Să nu afle din alt sat! E concurs! — Cum ai spus? Roşii? Ce ro­şii? Ce concurs? întrebă cineva. — Ei, şi matale!... N-am spus nimic!... Ia, nişte roşii acolo. Da’ uite-atît de mari! Experienţă! — Experienţă? Roşii... Unde-s alea? Care-s alea? întrebă din uşa maşinii o femeie. — Aici, la seră, au izbutit să recolteze nişte roşii cît pepenii de mari! răspunse omul care auzise şi el de la Fani. In maşină începu deodată o miş­care, o forfotă pricinuită de vestea care mergea acum de la unul la altul. — E departe sora? întrebă ci­neva. — Nu! Pe uliţa ailaltă. — Auzi, cică nu-i departe! — Mergem şi noi să vedem? — Păi... tovarăşul şofer ... — Vine şi tovarăşul şofer! —■ Vii, tovarăşe şofer? — Trebuie să vin! Om vedea noi ce facem cu întîrzierea! Dar se poate să nu vedem şi noi fru­museţea de roşii7 — înseamnă că-s mai frumoase ca ale noastre! — Să vedem! Pină n-om vedea, nu spun nimic! s-auzi un glas ar­ţăgos de femeie, de care aflasem că-i lucrătoare la grădinăria altei gospodării. — Poftiţi! poftiţi! îi îmbia Fani, cu braţele date în lături. Apoi, s-a aplecat spre urechea mea: Ai vă­zut? I-am dus! Le arătăm tot sa­tul, uite-aşa! — Cum adică... i-ai dus? mă bîlbîi eu. — Aşa bine! N-am văzut nici o roşie, nicăieri! — Vai de capul meu! — Că de-al meu ce-o să fie? — Mîncăm bătaie! — Mîncăm, mîncăm! Da’ tot or să vadă satul, că altfel trec toţi cu maşina prin el, parcă nici n-ar şti că sintem­ şi noi pe lume. Coborîseră toţi din maşină. Cîţiva oameni din sat erau ne­dumeriţi, dar nu ştiau de ce, nu-ntrebau nimic pe nimeni. Iar Fani tot îi dădea cu gura. Şi eu după el. — Aici e căminul cultural. Aţi văzut ce cămin avem? — Am văzut! Am văzut! Dar unde-i sora? — Ce ziceţi de casa asta? E a lui nea Raicu! Acum şi-a făcut-o. — Dar aici, aţi văzut? E casa mătuşii Maria! Pină acum un an şedea intr-un fel de bordei! — Roşiile! Roşiile!... Ne-apropiam de seră şi pe mine m-apucase tremuriciul. Numai Fani şi alţi băieţi care acum ştiau şi ei adevărul nici nu se sinchi­seau. La seră erau mulţi oameni de-ai noştri. S-au speriat cînd au văzut atîta lume venind spre ei. — Da ce s-a întîmplat, oameni buni? — Bună ziua! Roşiile! Cît pe ce­Un secret al însuşirii cît mai te­meinice a cunoştinţelor este folo­sirea deplină a orei de predare. Pentru aceasta, va trebui în pri­mul rînd să nu întîrzii de la oră şi să-i dezobişnuieşti şi pe colegii tăi de acest prost obicei. Cînd profesorul intră în clasă, totul tre­buie să fie pregătit: tabla curată, cretă etc., iar pe bănci caietele şi cărţile. * Combate cu întreg detaşamentul pe acei elevi care se joacă în tim­pul orelor, care găsesc prilej de aşa-zise glume, de­­disciplină, ca­nele! Experienţa! Să le vedem şi noi! — Roşiile? Care roşii? Abia le-am răsădit! Şi de unde ştiţi de experienţă? — Cuuuuum?! Eu mă dădusem pe după colț, gata s-o iau la fugă. Dar Fani de colo unde se umflă ca un curcan se-ntoarse spre musafiri: — Acum să vă spun ce este și cum este! Da’ să nu mă bateți, că destul o să mă bată tătica deseară, cînd o afla ce poznă am făcut. Ui­te-aşa! N-am văzut nici o roşie pe nicăieri. Or să fie ele, n-aveţi gri­jă! Da’ mie şi lui Luţă şi altor co­pii ne părea rău că nu vrea ni­meni să vadă ce sat frumos avem şi ce gospodărie. Şi uite că astăzi... începu deodată o gălăgie, de zi­ceai că fierbe apa într-un ceaun. „Vai de mine şi de mine, îl o­­moară pe Fani!” — mi-am zis. Şi tot aşteptam s-aud ţipete şi-atunci să sar şi eu, să-mi apăr prietenul, şi de-o fi nevoie, să murim amîn­­doi deodată! Dar întîi şi-ntîi a-nceput să rî­­dă şoferul. Se ţinea cu mîinile de burtă şi rîdea. Uitase şi de-ntîr­­ziere şi de tot! Apoi, a mai rîs u­­nul, şi iar altul... Şi ce mai tu­­ra-vura, au început să rîdă toţi. Numai femeia de care aflasem că-i tot grădinăreasă o auzii spu­­nînd altei femei: — Eu n-am crezut de la-nceput! Da’așa, am vrut să le fac hatîrul. Ce-a mai fost apoi? N-a mai fost nimic deosebit. După ce-au vizitat sera, grajduri­le, oamenii s-au întors la maşină. Şi maşina a plecat. Iar seara, seara... ei, da, seara, l-am auzit pe Fani ţipînd ca din gură de şarpe. Şi eu îl căinam! Apoi mama, ca să nu ţipe numai Fani, m-a tras şi pe mine zdravăn de urechi şi-atunci am ţipat şi eu, dar nu chiar atît de tare! Eh, nu-i nimic! Am ţipat oleacă, dar gustul tot ni l-am făcut! Acum stăm iar la poartă şi aş­teptăm maşina. Uite-o, se vede! Asta înseamnă că sunt ceasurile patru!­re încearcă să sustragă clasa de la învăţătură ... * în timpul lecţiei urmăreşte ex­plicaţiile, ia notiţe şi nu vorbi cu colegul de alături sau nu-i trimite bileţele. * Vei vedea că, folosind bine mi­nutele orei, vei pleca din clasă cu lecţia nouă aproape învăţată. Nu uita, notiţele nu se iau cu­­vînt de cuvînt, după explicaţiile profesorului. Inseamnă-ţi în caiet numai idei­le principale ale lecţiei. Ai grijă ca pentru notiţe să ai un caiet anume, ţinut curat. Pune întotdeauna titlul şi data lecţiei. Notiţele îţi vor fi de mare folos la repetarea materiei. Cînd înveţi lecţia nu este sufi­cient doar s-o citeşti. Trebuie s-o povesteşti de două ori, să gîndeşti căutînd să pătrunzi înţelesul ce­lor citite. * Zicătoare: Cine ştie carte are patru ochi. CUM SĂ ÎNVĂŢĂM La 114 ani de la izbucnirea revoluţiei din 1848 in Ungaria 15 mii zile la ^Besta (Fragment din „Jurnalul” lui Petőfi.) r­is-de-dimineaţă m-am grăbit ^ spre cafeneaua Pilvax, unde stăteau cîţiva tineri discutînd. Ple­­cînd de aici, în drum spre casă am vorbit despre necesitatea li­bertăţii presei. Bulyovszki şi Jó­kai au întocmit o proclamaţie, iar Vasvári şi cu mine umblam în sus şi-n jos prin cameră. Îndată ce a fost gata proclama­ţia, însufleţiţi şi plini de încrede­re, ne-am reîntors în cafeneaua, care era plină de tineri. Jókai şi-a citit proclamaţia, iar eu am decla­mat „Cîntul Naţional” (Nemzeti dal). Ambii au fost primiţi cu ma­re entuziasm. (Cîntul Naţional îl scrisesem în urmă cu două zile, la 13 martie, pentru întrunirea tineretului care trebuia să aibă loc la 19 martie. In timp ce eu scriam versurile, so­ţia mea îşi cosea basmaua trico­loră.­ La cafenea am hotărit să vizi­tăm fiecare universitate. Ne-am dus întîi la medici, apoi la ingi­neri, şi în sfîrşit la seminarul ju­riştilor. Eram tot mai mulţi. Jókai şi-a citit din nou proclamaţia cu cele 12 puncte, iar eu am decla­mat Cîntul Naţional. — Să mergem la un cenzor să semneze proclamaţia şi Cîntul Naţional — a strigat cineva. — Nu mergem la cenzor — spu­neam eu —, nu mai cunoaştem nici un fel de cenzor, să mergem direct la tipografie! Studenţii m-au urmat. Ne-am dus la Tipografia Lan­derer — aceasta fiind cea mai a­­propiaţă de noi. Jókai, Vidăcs şi cu mine am format o delegaţia pentru a ocupa presa, în numele poporului. Am tipărit imediat cele 12 puncte şi Contul Naţional. Spre prinz imprimatele erau gata. Am anunţat publicul că după masă la orele trei în piaţa Muzeului va a­­vea loc o adunare ... Cu toate că ploua foarte tare, vreo 10 000 de oameni s-au adu­nat în faţa Muzeului, de unde am pornit spre sfatul orăşenesc, pen­tru a citi cetăţenilor lista cu cele 13 revendicări şi a-i îndemna să se unească cu noi. După o scurtă consfătuire, primarul — în numele poporului — a semnat lista cu ce­le 12 puncte şi a arătat-o mulţimii, care aştepta afară. Au izbucnit aplauze şi urale. — La Buda! La Buda!... La con­siliul dirigent... Să deschidem închisoarea lui Táncsics!... Să-l eliberăm pe Táncsics!... La Buda! — se auzeau strigătele cetăţenilor. In sfîrşit s-a format un comitet ca să meargă la Buda să ceară de la consiliul dirigent ştergerea ime­diată a cenzurei, eliberarea lui Táncsics şi neamestecul armatei în afacerile ungare. Comitetul s-a dus la Buda, în­soţit de circa 20 de mii de oa­meni ... Iată cum salută libertatea poetul Petőfi Sándor, in noaptea zilei de 15 martie 1848 fiii preaslăvită, in momentul naşterii tale. Libertate ma­ghiară! Eu te salut primul, eu ca­re am luptat pentru tine. Te salut cu aceeaşi bucurie, cu care durere eram nevoit să mă lipsesc de tine! Oh, libertatea noastră, tu nou­­născutule drag, fie-ţi viaţa de lun­gă durată! Să supravieţuieşti ulti­mul ungur de pe acest pămînt, şi cînd va înceta din viaţă să-i aco­peri mormîntul... Iar dacă moar­tea te va răpi mai devreme, atra­ge după tine în mormînt întreaga naţiune, pentru că viaţa fără tine va fi o ruşine, în schimb moartea pentru tine, va însemna glorie! Doresc ca acest salut al meu să-ţi fie bine-venit pe drumul pe care o porneşti. Nu-ţi doresc să n-ai parte de greutăţi în viaţă, căci traiul mereu liniştit e aproa­pe moarte. Dar îţi doresc curaj pentru a triumfa asupra acestor obstacole...

Next