Foaia Noastră, 1962 (Anul 6, nr. 1-24)
1962-03-15 / nr. 6
de vreo citeva luni, pe la noi prin sate trece autobuzul. înainte ca să ajungem la oraş, mergeam pe jos cale lungă sau ne hurducăia căruţa de ameţeam şi căpătăm dureri de şate. Acum s-a pietruit drumul, iar autobuzul, fix la ceasurile patrul după-masă, trece prin faţa casei noastre şi se opreşte oleacă mai încolo. In primele zile, de dragul lui, n-a fost om din sat care să nu plece la oraş. Era ticsită maşina. Mama l-a întrebat odată pe moş Cristea că de ce merge la oraş? Şi moş Cristea a răspuns, aşa, cam arţăgos: — Păi, să cumpăr nişte nasturi, că n-am la suman! — Da’sînt nasturi la cooperativă, cîţi pofteşti! — Ei, şi tu acum, bîz-biz-bîz, că de ce aşa şi nu aşa! Şi s-a urcat în maşină. Şi nu ştiu dacă şi-a cumpărat nasturi, că eu l-am văzut tot cu sumanul descheiat! Curînd ne-am obişnuit cu autobuzul. Şedeam la poartă şi ne uitam cum trece plin de oameni. Era un fel de joc frumos al nostru, luîndu-ne la întrecere care cunoaşte mai mulţi oameni din autobuz! Cîteodată, vreun călător ne cerea o cană cu apă şi noi îi aduceam repede. Apoi, maşina pleca mai departe. Şi nu ştiu cum, dar ni se părea nouă că nu prea coborau oameni şi la noi în sat. Mergeau toţi spre satele de mai departe. Şi ne era necaz! E drept că nici oamenii de pe la noi nu prea se duceau la oraş, că aveau multe treburi la gospodărie. Dar noi, nu şi nu, că vor nevoie să vedem cu ochii noştri cum coborau oameni şi cum întreabă: — Măi copii, aici e satul Poieniţa? Am auzit de el, e şi pe hartă, şi am venit special să-l vedem! — Poftiţi! Poftiţi! strigăm noi, ţopăind veseli... Dar bucuria asta n-o avusesem niciodată. Şi tot ne plimbam prin sat. Şi vedem şcoala noastră cea nouă, casele noi, cămin cultural cum nu s-a mai văzut prin satele vecine! Apoi hambarele la gospodărie, mari, cu acoperişuri de ţiglă roşie, şi cirezile de vaci frumoase cum se-ntorc seara la grajduri. De cîmp, nici nu mai vorbim! Cînd îl vedem cum se duce departe, departe de tot şi cu griu şi porumb pe el, cu floarea-soarelui şi fasole, şi cartofi, parcă n-am mai fi plecat pe la casele noastre! Şi uite că oamenii din maşină nu sint curioşi de loc! Se uită doar pe geam, pe cer cite o cană cu apă, ne fac semne cu mina şi pleacă mai departe ... Tata rîdea de mine cînd îi spuneam: — Păi, ce crezi tu, măruţă, că numai la noi vezi aşa lucruri frumoase? Parcă n-au şi ei în satul lor? — Cămin ca al nostru? — Cămin ca al nostru. — Şi case noi, şi hambare noi cu ţiglă? — Şi d-alea şi celelalte, într-o zi, pe-aproape de ceasurile patru, numai ce-l văd pe prietenul meu Fani cum vine fugind spre noi şi tot îşi legăna capul într-o parte şi alta, parcă bocea. Dar nu bocea. Se minuna de ceva şi parcă nu-i venea să creadă. Şi taman atunci se vedea şi maşina venind. Şi ne strînsesem în jurul lui Fani şi el se bălăbănea mereu şi tot aşa o ţinea într-una, abia înţelegînd ce mormăia printre buze: — Vai de mine şi de mine, ceam văzut eu, ce-am văzut! — Ce-ai văzut, mă Fani, spuneodată! — N-am timp, că, uite, vine maşina! — Las-o-ncolo de maşină! — Vai de mine şi de mineeee! Şi maşina se opri în dreptul nostru. Cîţiva călători s-au dat jos să se răcorească. — Hai, mă Fani, spune-odată! — Roşiile din seră, mă Luţă! Uite-aşa, măăă, o frumuseţe! Acum vin de la gospodărie. Cît patru pumni de-ai mei, una! Da’ce spun eu patru. Şase, măruţă! Şase pumni! Cîţiva oameni din maşină se apropiară de noi să tragă cu urechea. Fani nu se mai oprea: — Am spus eu că în nici un alt sat n-or să crească atît de frumoase ca la noi! Noi avem grădinari, nu glumă! Unu-i nea Toader! Da’rm trebuie să-ţi spun, că-i secret. Să nu afle din alt sat! E concurs! — Cum ai spus? Roşii? Ce roşii? Ce concurs? întrebă cineva. — Ei, şi matale!... N-am spus nimic!... Ia, nişte roşii acolo. Da’ uite-atît de mari! Experienţă! — Experienţă? Roşii... Unde-s alea? Care-s alea? întrebă din uşa maşinii o femeie. — Aici, la seră, au izbutit să recolteze nişte roşii cît pepenii de mari! răspunse omul care auzise şi el de la Fani. In maşină începu deodată o mişcare, o forfotă pricinuită de vestea care mergea acum de la unul la altul. — E departe sora? întrebă cineva. — Nu! Pe uliţa ailaltă. — Auzi, cică nu-i departe! — Mergem şi noi să vedem? — Păi... tovarăşul şofer ... — Vine şi tovarăşul şofer! —■ Vii, tovarăşe şofer? — Trebuie să vin! Om vedea noi ce facem cu întîrzierea! Dar se poate să nu vedem şi noi frumuseţea de roşii7 — înseamnă că-s mai frumoase ca ale noastre! — Să vedem! Pină n-om vedea, nu spun nimic! s-auzi un glas arţăgos de femeie, de care aflasem că-i lucrătoare la grădinăria altei gospodării. — Poftiţi! poftiţi! îi îmbia Fani, cu braţele date în lături. Apoi, s-a aplecat spre urechea mea: Ai văzut? I-am dus! Le arătăm tot satul, uite-aşa! — Cum adică... i-ai dus? mă bîlbîi eu. — Aşa bine! N-am văzut nici o roşie, nicăieri! — Vai de capul meu! — Că de-al meu ce-o să fie? — Mîncăm bătaie! — Mîncăm, mîncăm! Da’ tot or să vadă satul, că altfel trec toţi cu maşina prin el, parcă nici n-ar şti că sintem şi noi pe lume. Coborîseră toţi din maşină. Cîţiva oameni din sat erau nedumeriţi, dar nu ştiau de ce, nu-ntrebau nimic pe nimeni. Iar Fani tot îi dădea cu gura. Şi eu după el. — Aici e căminul cultural. Aţi văzut ce cămin avem? — Am văzut! Am văzut! Dar unde-i sora? — Ce ziceţi de casa asta? E a lui nea Raicu! Acum şi-a făcut-o. — Dar aici, aţi văzut? E casa mătuşii Maria! Pină acum un an şedea intr-un fel de bordei! — Roşiile! Roşiile!... Ne-apropiam de seră şi pe mine m-apucase tremuriciul. Numai Fani şi alţi băieţi care acum ştiau şi ei adevărul nici nu se sinchiseau. La seră erau mulţi oameni de-ai noştri. S-au speriat cînd au văzut atîta lume venind spre ei. — Da ce s-a întîmplat, oameni buni? — Bună ziua! Roşiile! Cît pe ceUn secret al însuşirii cît mai temeinice a cunoştinţelor este folosirea deplină a orei de predare. Pentru aceasta, va trebui în primul rînd să nu întîrzii de la oră şi să-i dezobişnuieşti şi pe colegii tăi de acest prost obicei. Cînd profesorul intră în clasă, totul trebuie să fie pregătit: tabla curată, cretă etc., iar pe bănci caietele şi cărţile. * Combate cu întreg detaşamentul pe acei elevi care se joacă în timpul orelor, care găsesc prilej de aşa-zise glume, dedisciplină, canele! Experienţa! Să le vedem şi noi! — Roşiile? Care roşii? Abia le-am răsădit! Şi de unde ştiţi de experienţă? — Cuuuuum?! Eu mă dădusem pe după colț, gata s-o iau la fugă. Dar Fani de colo unde se umflă ca un curcan se-ntoarse spre musafiri: — Acum să vă spun ce este și cum este! Da’ să nu mă bateți, că destul o să mă bată tătica deseară, cînd o afla ce poznă am făcut. Uite-aşa! N-am văzut nici o roşie pe nicăieri. Or să fie ele, n-aveţi grijă! Da’ mie şi lui Luţă şi altor copii ne părea rău că nu vrea nimeni să vadă ce sat frumos avem şi ce gospodărie. Şi uite că astăzi... începu deodată o gălăgie, de ziceai că fierbe apa într-un ceaun. „Vai de mine şi de mine, îl omoară pe Fani!” — mi-am zis. Şi tot aşteptam s-aud ţipete şi-atunci să sar şi eu, să-mi apăr prietenul, şi de-o fi nevoie, să murim amîndoi deodată! Dar întîi şi-ntîi a-nceput să rîdă şoferul. Se ţinea cu mîinile de burtă şi rîdea. Uitase şi de-ntîrziere şi de tot! Apoi, a mai rîs unul, şi iar altul... Şi ce mai tura-vura, au început să rîdă toţi. Numai femeia de care aflasem că-i tot grădinăreasă o auzii spunînd altei femei: — Eu n-am crezut de la-nceput! Da’așa, am vrut să le fac hatîrul. Ce-a mai fost apoi? N-a mai fost nimic deosebit. După ce-au vizitat sera, grajdurile, oamenii s-au întors la maşină. Şi maşina a plecat. Iar seara, seara... ei, da, seara, l-am auzit pe Fani ţipînd ca din gură de şarpe. Şi eu îl căinam! Apoi mama, ca să nu ţipe numai Fani, m-a tras şi pe mine zdravăn de urechi şi-atunci am ţipat şi eu, dar nu chiar atît de tare! Eh, nu-i nimic! Am ţipat oleacă, dar gustul tot ni l-am făcut! Acum stăm iar la poartă şi aşteptăm maşina. Uite-o, se vede! Asta înseamnă că sunt ceasurile patru!re încearcă să sustragă clasa de la învăţătură ... * în timpul lecţiei urmăreşte explicaţiile, ia notiţe şi nu vorbi cu colegul de alături sau nu-i trimite bileţele. * Vei vedea că, folosind bine minutele orei, vei pleca din clasă cu lecţia nouă aproape învăţată. Nu uita, notiţele nu se iau cuvînt de cuvînt, după explicaţiile profesorului. Inseamnă-ţi în caiet numai ideile principale ale lecţiei. Ai grijă ca pentru notiţe să ai un caiet anume, ţinut curat. Pune întotdeauna titlul şi data lecţiei. Notiţele îţi vor fi de mare folos la repetarea materiei. Cînd înveţi lecţia nu este suficient doar s-o citeşti. Trebuie s-o povesteşti de două ori, să gîndeşti căutînd să pătrunzi înţelesul celor citite. * Zicătoare: Cine ştie carte are patru ochi. CUM SĂ ÎNVĂŢĂM La 114 ani de la izbucnirea revoluţiei din 1848 in Ungaria 15 mii zile la ^Besta (Fragment din „Jurnalul” lui Petőfi.) ris-de-dimineaţă m-am grăbit ^ spre cafeneaua Pilvax, unde stăteau cîţiva tineri discutînd. Plecînd de aici, în drum spre casă am vorbit despre necesitatea libertăţii presei. Bulyovszki şi Jókai au întocmit o proclamaţie, iar Vasvári şi cu mine umblam în sus şi-n jos prin cameră. Îndată ce a fost gata proclamaţia, însufleţiţi şi plini de încredere, ne-am reîntors în cafeneaua, care era plină de tineri. Jókai şi-a citit proclamaţia, iar eu am declamat „Cîntul Naţional” (Nemzeti dal). Ambii au fost primiţi cu mare entuziasm. (Cîntul Naţional îl scrisesem în urmă cu două zile, la 13 martie, pentru întrunirea tineretului care trebuia să aibă loc la 19 martie. In timp ce eu scriam versurile, soţia mea îşi cosea basmaua tricoloră. La cafenea am hotărit să vizităm fiecare universitate. Ne-am dus întîi la medici, apoi la ingineri, şi în sfîrşit la seminarul juriştilor. Eram tot mai mulţi. Jókai şi-a citit din nou proclamaţia cu cele 12 puncte, iar eu am declamat Cîntul Naţional. — Să mergem la un cenzor să semneze proclamaţia şi Cîntul Naţional — a strigat cineva. — Nu mergem la cenzor — spuneam eu —, nu mai cunoaştem nici un fel de cenzor, să mergem direct la tipografie! Studenţii m-au urmat. Ne-am dus la Tipografia Landerer — aceasta fiind cea mai apropiaţă de noi. Jókai, Vidăcs şi cu mine am format o delegaţia pentru a ocupa presa, în numele poporului. Am tipărit imediat cele 12 puncte şi Contul Naţional. Spre prinz imprimatele erau gata. Am anunţat publicul că după masă la orele trei în piaţa Muzeului va avea loc o adunare ... Cu toate că ploua foarte tare, vreo 10 000 de oameni s-au adunat în faţa Muzeului, de unde am pornit spre sfatul orăşenesc, pentru a citi cetăţenilor lista cu cele 13 revendicări şi a-i îndemna să se unească cu noi. După o scurtă consfătuire, primarul — în numele poporului — a semnat lista cu cele 12 puncte şi a arătat-o mulţimii, care aştepta afară. Au izbucnit aplauze şi urale. — La Buda! La Buda!... La consiliul dirigent... Să deschidem închisoarea lui Táncsics!... Să-l eliberăm pe Táncsics!... La Buda! — se auzeau strigătele cetăţenilor. In sfîrşit s-a format un comitet ca să meargă la Buda să ceară de la consiliul dirigent ştergerea imediată a cenzurei, eliberarea lui Táncsics şi neamestecul armatei în afacerile ungare. Comitetul s-a dus la Buda, însoţit de circa 20 de mii de oameni ... Iată cum salută libertatea poetul Petőfi Sándor, in noaptea zilei de 15 martie 1848 fiii preaslăvită, in momentul naşterii tale. Libertate maghiară! Eu te salut primul, eu care am luptat pentru tine. Te salut cu aceeaşi bucurie, cu care durere eram nevoit să mă lipsesc de tine! Oh, libertatea noastră, tu nounăscutule drag, fie-ţi viaţa de lungă durată! Să supravieţuieşti ultimul ungur de pe acest pămînt, şi cînd va înceta din viaţă să-i acoperi mormîntul... Iar dacă moartea te va răpi mai devreme, atrage după tine în mormînt întreaga naţiune, pentru că viaţa fără tine va fi o ruşine, în schimb moartea pentru tine, va însemna glorie! Doresc ca acest salut al meu să-ţi fie bine-venit pe drumul pe care o porneşti. Nu-ţi doresc să n-ai parte de greutăţi în viaţă, căci traiul mereu liniştit e aproape moarte. Dar îţi doresc curaj pentru a triumfa asupra acestor obstacole...