Foaia Noastră, 1967 (Anul 11, nr. 1-24)
1967-08-15 / nr. 16
TUDOR ARGHEZI Scriu într-o aşezare monahală de care ied, nu i-a displăcut, — cel puţin în tinereţe, — marelui poet plecat dintre noi. Din motive de „acută criză morală” cum glăsuieşte articolul—necrolog, — Arghezi se retrăsese la Mănăstirea Cernica, lingă Bucureşti. Acolo a sihăstrit cîtăva vreme şi Al. Sahia, scriitor progresist. Şi tot acolo — sînt şase ani de atunci — a fost condus spre veşnica odihnă, Gala Galaction. De altfel, drumul la Cernica îl făcea tînărul Arghezi „cu bicicleta”, ducînd merinde mitropolitului Ghenadie exilat de răutatea omenească. E greu să comprimi în cadrul scurtului articol, o viaţă rar dată cuiva. Tudor Arghezi trecînd bine vîrsta de 87 de ani, se trăgea dintr-o familie ţărănească, al că- rei leagăn este Oltenia. De mic, cunoaşte greutăţile existenţei. Rînd pe rînd, e copist, meseriaş ajutor de chimist, vînzător de mărunţişuri, diacon la biserica Stavropoleos din Bucureşti. Toate aceste deprinderi, degradînd o înaltă conştiinţă, marele poet avea să le consemneze cu diferi-' tele prilejuri ivite. Elveţia îi va, fi ţară, am zice, adoptivă. Oraşul Fribourg, al cărui peisaj îl îndră-' geşte, e cercetat mereu pînă la' adinei bătrâneţe. Cutreieră Franţa unde, la umbra statuii lui Molière —■ cum îi plăcea să se exprime — tălmăceşte din opera, acestuia. Debutul, Arghezi şi-l face ca discipol al lui Macedonski, în a cărui publicaţie Liga ortodoxă,', îi apar cele dintîi versuri. Maestrul se pronunţă cît se poate de relogios la adresa junelui de 16 ani, înregistrîndu-i genialitatea. în 1906, Arghezi scoate împreu-, nă cu V. Demetrius, revista Linia dreaptă, scrisul amîndurora, cum și al lui Gala Galaction, vădind serioase preocupări progresiste. N. D. Cocea primea versuri de la prietenul plecat în Elveţia, şi — entuziasmat — le publică în Viaţa socială. Poezia Rugă de seară e prima pagină a revistei tipărită de Cocea. Autorul de mai tîrziu al Cuvintelor potrivite, devine codirectorul Cronicii apărând sub direcţia lui Gala Galaction. Mult rodnică activitate desfăşoară, apoi, la Seara (1913—1916), cotidian politic promovînd literatura, cu deosebire a tinerilor. Proprietar al unei mici tipografii, face să apară minuscula foaiei Bilete de papagal (1928), unde în raport cu ceilalţi colaboratori, directorul se arăta neîntrecut prin hărnicie şi geniu. Bilete de papa-egal impun nume astăzi de linia întîi: Geo Bogza, Emil Botta, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Constantin Nisipeanu ş. a. Totdeauna alături de popor, Arghezi îi cîntă necazurile şi aspiraţiile, de la Testament, pînă la poezia publicată mai deunăzi, neobişnuită fervoare, o incandescenţă de fiecare ai, îl fac prezent în toate genurile literare: poezie, roman, teatru, proză poetică (Tablete). Cu mult înaintea primului război mondial, între acesta şi cel de-al doilea, Arghezi e mereu fruntaş al literelor româneşti. Dînd pamfletului strălucirea încă de nimeni atinsă, vădeşte în el permanente atitudini antirăzboinice, antihitleriste. Opera lui Arghezi se tipăreşte în tiraje impresionante. Cu puţin înainte de moarte, vitrinele librăriilor erau împodobite cu volumul de poezii Noapte. întruchipînd spiritualitatea românească în ce are ea mai etern, mai viu, acest al doilea luceafăr al poeziei (după Eminescu) va lumina de-a pururi cerul şi pământul ţării unde a răsărit. PETRE PASCU După opt zile, cînd fu descoperit pe munte, gol în nisip, în văgăuna aceea ciudată şi cînd jos, în mină, totul se terminase cu bine, artificierii care-l cunoşteau de mulţi ani şi tehnicienii care lucraseră cu el, zguduiţi cu toţii, şi-l închipuirii stînd acolo lungit în nisip şi desenând formulă după formulă. Dispăruse miercuri la prînz, îndată după ce ajutorul lui, un băiat vesel, proaspăt absolvent al Institului din Petroşani se-ntorsese înspăimântat de la puţul de mină anunţîndu-l că ecoul răspunde la doi metri deviere de calculul iniţial. Băiatul fusese ultimul care-1 văzuse. îl văzuse albind deodată —el care nu se pierdea niciodată cu firea. Se spunea că rămăsese singur într-o galerie surpată douăzeci și patru de ore; echipa de salvare cînd ajunsese la el îl descoperise scrijelind cu vârful briceagului pe pereţi fomule matematice la ultima licărire a lămpii cu carbid. Calculase săparea unui puţ de mină ca şi cum în felul acela putea să iasă deasupra şi oamenii spun că primele lui cuvinte au fost: „băieţi, teribil ce mi-a priit! Dacă nu rămâneam închis aici nu descopeream niciodată ce-am descoperit” şi fuseseră atât de surprinşi, că nici nu-1 întrebaseră ce anume descoperise. La fel de, surprins a fost şi ajutorul. Băiatul, cînd l-a văzut mic, slab şi sfrijit, cu faţa uscăţivă, îngustă, la fel de albă ca părul, cu pri- virile nemişcate, urmărindu-1 pe el, ascultând ce spune şi făcîndu-l prin împietrirea lui să mai spună odată. Apoi aruncă rigla şi compasul cu care lucra, se ridică brusc, cu o mişcare convulsivă şi alergă afară. Băiatul se ţinu după el — acum pătruns cu adevărat îngrozit de cele întâmplate — şi-l mai văzu — ultima imagine clară de care-şi amintea — lungit cu capul în jos pe marginea puţului, strigînd şi ascultîndu-şi propriul strigăt venit de jos. El, băiatul — aşa-i spunea, „băiatul”, cînd era bine dispus: „Băiatule, ai scrîntit-o! Fii atent! sau „E-n regulă, băiatule! Ai stofă!” — stătea în picioare şi-l privea întins lîngă gura frontului de lucru, cu capul în jos, strigînd, şi-n toate acele cîteva AL. IVAN GHILIA Calcul greşit -minute cît mai rămase acolo privind trupul firav care intra parcă în pămînt, absorbit de hăul întunecos, nădăjduise cu încordare, că „meşterul” se va ridica senin, cu faţa lui obişnuită, niţeluş absorbită dar vioaie, cu gesturile mici, pline de calm, şi discreţie şi-o să-i strige ironic: „Ai scrîntit-o, băiatule! Fii atent!” Dar inginerul se ridică fără să-l privească, cu faţa la fel de albă, schimbată şi buimăcită, şi cînd vru să se ia după el, îl oprise cu un gest atât de ferm că se supuse docil şi această docilitate stupidă n-avea să şi-o ierte toată viaţa. De-atunci, nimeni nu mai ştiuse nimic despre el, îl căutară din aceeaşi noapte, cu-o nelinişte şi-ngrijorare crescîndă, tot timpul, în zilele şi nopţile următoare, pretutindeni unde era posibil să fie găsit, chiar şi-n mina veche,părăsită, în care stătuse blocat douăzeci şi patru de ore, în urmă cu zece sau doisprezece ani şi făcuse acea descoperire despre care nu vorbise nimănui. La fugă nu se gândise evident nimeni, ar fi fost o absurditate să se gândească la aşa ceva: nu era laş — cum o şi mai mare absurditate li s-ar fi părut să conceapă că el ar putea să urce pe munte aici, în văgăuna asta de nisip. Asta a fost greşeala lui, marea lui greşeală şi greşeala lor, că nu şi-au închipuit şocul suferit atunci de el pe malul puţului. Stătea nemişcat ore întregi desprins de orice senzaţie materială, foame, frig, căldură, sete — concentrat numai în el, în propria lui prăbuşire, întrebîndu-se mereu unde, cînd şi cum greşise? Calculînd şi recalculând totul de la capăt, cu aceeaşi încăpăţânare orbească şi cu acelaşi rezultat fatal: 2metri. Un eşec de doi metri,, egal cu 500 000 lei şi cu o viaţă ratată! Ca şi cum patruzeci de ani muncise şi se pregătise pentru construcţia aceea şi-o ratase. Da, doi metri, la un calcul care prevede cel mult o deviere de cîţiva centimetri. Sau nu, nici centimetri. Izbutise să reducă altădată totul la o chestiune de milimetri. (Continuare în pag. 8.) FODOR JÓZSEF „POETUL" (fragment) Merg pururi înainte. Chiar şi atunci cînd glasul e numai şoaptă. Steag sînt, ce flutură uşor ,spre-aceia care încă nu s-au născut. Sînt goarna şi sabia de foc, în mina lor. Prietene, te chem. Ştiu drumul bine, prin codrii plini de neguri, pe neteda şosea,sau dacă vrei, prin ape — cu vînturi vuitoare, venind spre noi, cu seara fără stea. Mu preget. Ştiu o forţă ce-mi dăruie îndemnulde-a nu trăi doar, simplu, cotidiana zi. ■Şi-mi dă avînt o forţă, şi flacăra se-nalţă năvalnică-n amurguri străvezii.Cunosc tristeţea oarbă şi casta bucurie, îşi foşnetul tăcerii în seri de catifea,şi cărţile, şi noaptea, şi-l ştiu pe „nu” cel aspru, şi pe frumosul, tinerescul „da”. Privelişte însorite ne-apar, privind spre mîine, popoarele — unite, lumina — învingînd.Puternic în credinţa că biruie dreptatea, nimic nu-ţi poate sta în drum, nicicînd. [Deci, hai cu mine! Vino să lăudăm în cîntec, [pe omul drept, integru, al gîndurilor mari, [pe cei ce-nalţă fabrici, cîntînd, şi-nalţă case, pe luminoşii noştri făurari.Trec anii mulţi, trec veacuri... Uitarea-l ocoleşte ,doar pe acel ce-n luptă slujeşte-un ţel măreţ. [Priveşte-ne — şi cîntă! T’a străluci-n lumină, sărbătoresc, cuvîntul, şi de preţ! în româneşte de TUDOR ROTARU PREZENTE MAGHIARE ÎN ROMÂNIA Galeria de Artă a Fondului Plastic din Cluj — situată in Piaţa Libertăţii, în imediata vecinătate a statuii lui Matias — găzduieşte in prezent frumoasa şi interesanta expoziţie intitulată „Impresii de călătorie”. Tablourile expuse aici, semnate de către talentatul artist Dumitru Ivan, redau cu măiestrie — în culori vii — frumuseţile Budapestei, ca Podul cu Lanţuri, Bastionul Pescarilor, Biserica Sf. Ştefan şi multe altele. • Recent a văzut lumina tiparului o cărticică intitulată „Pagini noi”, cuprinzînd o parte din acele scrieri ale lui Octavian Goga, care nu au apărut pînă înprezent în nici un volum. Cartea avînd 101 de pagini, cuprinde note de călătorie din Spania, Italia, Elveţia şi Franţa, file de jurnal atestînd puternica forţă de portretizare a poetului, maxime etc. Cea mai interesantă parte a volumului — apărut într-un tiraj de peste 30 000 de exemplare— este însă, fără îndoială, scrierea autobiografică din care aflăm, că mama lui Goga, femeie cu oserioasă cultură, a publicat numeroase poezii și scrieri în proză în revista „Familia”. „Din literatura ungurească, pe care o cunosc în întregime —arată Goga — trei oameni m-auîmpresionat în mod deosebit: Petőfi, cu strigătul lui după libertate, Madách, învăluit în tenebre şi Mikszáth, evocatorul meşter al vieţii de la ţară. Din toţi trei am făcut multe traduceri risipite în toate părţile, — adaugă poetul, cel mai desăvîrşit tălmăcitor al „Tragediei Omului”. Despre anii de studii făcute de Goga la Budapesta, aflăm că poetul a redactat aici revista „Luceafărul”. Tot aici, s-a întîlnit pentru prima oară cu un scriitor din vechea Românie. Era Nicolae Iorga, care a venit la Budapesta ca să cerceteze nişte arhive străvechi. Lui Goga i-a revenit înalta cinste ca în numele studenţilor budapestani să-i ureze bun venit înaltului oaspe, distinsului cărturar Nicolae Iorga. * Lună de lună în România apar zeci de volume noi, tipărite în limba lui Petőfi şi Jókai, Móricz şi Illyés. Dintre ultimele asemenea noutăţi beletristice, merită să fie evidenţiate volumele de proză „Trandafirul înrourat” de Zsigmond Móricz, „Robul Ruby” de Mór Jókai, „Moş Goriot” de Honoré Balzac, „Gabriel Victoriosul” de György Méhes şi „Fraţii” cuprinzînd şase piese de teatru — de Tamás Deák. Dintre volumele de poezii sunt deosebit de demne de amintit „Poeţii revistei Korunk” (antologie), „Cîntecul velelor” (antologie), „Versuri” de Apollinaire. L. DUNAJECZ Tigrul şi hiena In amfiteatrul din Parcul orăşenesc din Capitală, în cadrul spectacolelor de vară a fost prezentată şi drama „Tigrul şi hiena” de Sándor Petőfi, în regia lui Károly Kazimir. In fotografie: O scenă a spectacolului