Foaia Noastră,, 1969 (Anul 13, nr. 1-24)

1969-07-01 / nr. 13

6 La 29 iunie 1909 s-au împlinit 150 de ani de la naşterea marelui revoluţionar. Nicolae Bălcescu a fost una dintre cele mai însemnate figuri ale culturii, istoriei şi vieţii poli­tice româneşti din secolul trecut. El a trăit într-o vreme de prefa­ceri la care a luat parte cu toată convingerea, punînd în slujba lor şi a izbîndei pregătirea sa istorică şi talentul său de scriitor, price­perea de organizator şi revoluţio­nar, întreg patriotismul său şi chiar viaţa. Aşa de mult s-a dăruit luptei pentru „libertate, egalitate şi fraternitate”, pentru îmbunătă­ţirea situaţiei semenilor săi, pe care orînduirea socială nedreaptă îi ţinea jos de tot şi în condiţiuni omeneşti nedemne, încît activita­tea lui se confundă cu viaţa lui. Era abia de doi ani, cînd părinţii lui s-au refugiat de la Bucureşti peste munţi la Braşov, de frica răsculării lui Tudor Vladimirescu. Probabil sărmana mamă nici nu bănuia că ţine la piept şi conduce p­rimii paşi ai aceluia, care va deveni continuatorul luptei, pe care atunci o începuse Tudor. In cei 117 ani care au trecut de la moartea sa, cursul istoriei l-a situat pe Bălcescu printre cele mai mari figuri ale naţiunii sale. El este unul dintre deschizătorii ma­rilor drumuri pe care naţiunea română avea să le parcurgă. Ni­­ciunul dintre fruntaşii de la 1848 n-a înţeles mai bine problemele care se pun în faţa poporului ro­mân şi sensul în care el trebuie să le rezolve. Şi nimeni mai mult decît el n-a avut clara viziune a viitorului. Bălcescu pare un posedat, un fanatic, pe care nimic nu-l descu­rajează, care merge mereu pe ace­laşi drum, reuşind să găsească pină şi în propria sa mizerie vi­ziunea biruinţei. Nici anii de în­chisoare, nici insuccesul revolu­ţiei, nici exilul, nici sărăcia, nici suferinţa nu l-au putut abate din calea destinului, pe care el singur şi l-a ales. Bălcescu voia o naţiune liberă, descătuşată de asupririle privile­giilor de clasă, eliberată de tirania unui despotism secular, spre a trăi într-un regim politic bazat pe domnia dreptăţii pentru toţi şi a libertăţii tuturor. El a crezut în sosirea acelei zile, cînd toate asu­pririle vor fi înlăturate, expri­­mîndu-se în stilul său profetic astfel: .......sufletu-md, te slăveşte încă, în zeită libertate, şi deşi oa­menii sîngiuirilor au învelit cu maramă neagră dulcea la faţă, Nicolae Bălcescu crede că va veni ziua fericită, ziua izbîindirii, cînd omenirea întreagă se va scula spre a sfîşia acest văl şi duşmanii tăi se vor împietri la vederea soarelui tău de lumină”. Pentru Bălcescu istoria nu este un scop, ci numai un mijloc care trebuie să servească interesele naţionale şi sociale ale unui popor, să-i justifice drepturile, să-i tre­zească conştiinţa, să-i însufleţeas­că acţiunile. Istoria trebuie să arate drepturile fiecăruia la o viaţă liberă, să justifice lupta popoarelor supuse ş­i a claselor oprimate. Concepţia primordială a lui Bălcescu este deci o concepţie politică: unitatea naţională a po­porului său şi libertatea socială a acestuia. Este de ramarcat patriotismul său curat, d­ar şi binedefdmit. El subliniază nevoia răspîndirii pa­triotismului printre români, la baza căruia să se aşeze însă nu ura pentru alte neamuri, ci con­vingerea că viitorul ţării nu poate fi asigurat decît de rîvna de a lua ră „cu mai multă inimă la re­forma politică şi socială, care să ne facă vrednici de a ne lua rîin­­dul ce ni se cuvine în marea fa­milie a naţiunilor europene”. Pentru prima oară el dă lămu­riri mai depline asupra felului cum trebuie înţeleasă istoria. El arată — pe urmele revoluţiei fran­ceze — că istoria nu este o istorie a faptelor războinice ale domni­torului, regelui său împăratului, ci participarea poporului la lupte, a poporului care dă bătăliile şi le cîştigă, care poartă toate greută­ţile lor şi ale domniei. Deci Băl­cescu şi-a dat seama de impor­tantul rol al maselor încă pe a­­tunci, cînd învăţăturile lui Marx şi Engels poate nici nu ajunseseră la el. Fără îndoială, acest mod de interpretare a istoriei are un accentuat caracter de marxisim. Pe linia credinţelor sale istorice şi politice, la temelia concepţiei sale democratice, se aşază ideea împroprietăririi ţăranilor. După părerea lui, doborîrea privilegiilor boiereşti, egalitatea de drepturi cetăţeneşti şi trecerea pămînturi­­lor moşiereşti în stăpînirea ţăra­nilor, erau primele condiţii ale stabilirii în Ţara Românească a unui regim democrat. în activitatea sa revoluţionară, Bălcescu luptă, după refugiul său în Transilvania, pentru înfrăţirea românilor cu ungurii, pentru vic­toria revoluţiei ungare. Cere luptă, alături de unguri, şi împotriva absolutismului habsburgic pentru eliberarea tuturor naţionalităţilor din imperiul austriac. El scrie cu multă înflăcărare despre mişcarea maselor româneşti din Transilva­nia, cu înfocare despre „falnicul soare de libertate ce lumină atunci lumea”. Bălcescu vede clar că o luptă comună şi o victorie comună a forţelor revoluţionare române şi maghiare poate fi în acelaşi timp şi punctul de plecare pentru eliberarea Ţărilor Române, în timpul acestui refugiu, care este de altfel epoca cea mai zbuciumată în viaţa lui Bălcescu, îşi dă seama mai bine de primejdia urii fără rost, care desparte pe români de unguri în lupta lor dezbinată pen­tru un ideal comun de libertate. Dar şi revoluţia maghiară este înăbuşită şi Bălcescu, după un exil în Franţa şi după o încercare nereuşită de a se reîntoarce în ţară, cu inima strânsă pleacă din nou în Italia, la Palermo, ducînd cu sine pe ţărmurile Mediteranei iubirea sfîntă de patrie şi mîndria luptătorului neînvins. Viaţa lui, cei 33 de ani, din care cei mai buni, anii tinereţii şi liber­tăţii sale, fuseseră dăruiţi neamu­lui în lupta pentru dreptatea celor nedreptăţiţi. Şi nouă, românilor din Ungaria, viaţa şi opera lui Bălcescu ne stă din faţă ca un exemplu măreţ. Numele lui îl poartă liceul româ­nesc din Giula şi cooperativa agri­colă de producţie din Micherechi, Gh. Santău — Aşa-i că nu m-ai înţeles gre­şit domnule Valentin? Oh, dacă ai şti cît sînt de nefericită n-ai şedea acum în faţa mea ca un bărbat gata de atac, ci ca un om gata să-şi ajute semenul de sufe­rinţă. . . „Las­ puicuţă că ştiu eu ce te doare pe tine — îmi zic în gînd — mai beau un pahar ca să fiu mai curajos şi apoi te ajut să nu mai suferi." Toarnă din nou, bem şi apoi eu pregătesc atacul. Îmi pun mina pe genunchii ei goi şi zic: — Frumoşi genunchi ai Irina Ea trage din ţigară, mă priveşte prin rotocoalele de fum, mă lasă să-mi plimb mina pe pulpele-i goa­le, apoi după cîteva clipe deschide poşeta scoate o sticluţă cu ceva lichid de culoare închisă şi-mi zice: — Eu te înţeleg domnule Va­lentin, din o sută de bărbaţi nouă­zeci şi nouă aşa ar proceda în cazul de faţă, dar din partea du­­mitale nu m-am aşteptat să fie aşa. Tocmai de aceea te-am che­mat să vii cu mine. — Eu nu vreau să fiu excepţie, i-am răspuns şi am vrut s-o îm­brăţişez. Ea a luat sticluţa în mină şi rti-a ameninţat. — Ştii ce-i asta? Otravă, dacă nu mă laşi în pace ţi-o arunc în ochi. Ori şezi cumsecade, ori pă­răseşti casa numaidecît. Dacă-mi trebuie bărbat, ce crezi că tocmai pe d-ta te aleg? Nu m-am speriat de ameninţa­rea ei, dar totuşi ceva­ poate felul cum m-a privit adine în ochi, m-a tulburat. Am lăsat-o şi m-am aşezat iar în fotei. Cuvintele-i din urmă m-au cam jignit. Mă gindeam să mai stau cîteva clipe şi apoi aş fi şi plecat dacă nu se întîmplă ceva neaşteptat. Irina cea frumoasă, pină adineaori tare și sigură de sine, a început să plîngă disperat. „Probabil s-a îmbătat” mi-am zis, totuși am început s-o consolez. — Nu plînge Irina, de ce plîngi. Dacă ai vreun necaz spune-mi și de pot să-ți fiu de ajutor, te ajut. Ea parcă nici nu-mi auzea vor­bele. Am încercat s-o iau cu binele, convins de ce spuneam. — Nu plînge Irina, dacă ai ne­voie de bani eu te ajut. Am de­puși la casa de economii nouă mii de forinți. își întoarse brusc fața. — Interesanți mai sînt oamenii. Cred că cu banul toate se pot vin­deca. . . Ți-aș fi fost mult mai re­cunoscătoare dacă mă întrebi ce probleme am, de ce sufăr. M-am înșelat în dumneata, te credem alt­cum decît ceilalţi, zise Irina și toarnă iar vom și aprinse o nouă ţigară. — Fumezi prea mult Irina, abu­zul de nicotină strică sănătăţii, distruge organismul... — Mie nu-mi strică nici tutunul, nici alcoolul, pot fuma oricît. — De ce nu-ți strică? — Pentru că mi-au distrus deja organismul. Am cancer la plă­­mîni... — De necrezut. Dacă-i adevărat atunci cu atit mai mult trebuie să te abţii de fumat şi băut. — Ce mai contează un strop de apă in ocean... Zilele şi aşa mi-s numărate. La anul viitor pe vre­mea asta cind te vei opri aici în fața casei noastre eu am să fiu în cimitir, dragă prietene. — De unde știi că eu am obi­ceiul să mă opresc aici? — Te-am văzut de atîtea ori, știu că ești un visător naiv care nu vede realitatea numai ce-i în mintea lui. De altfel m-a informat şi nana Letiţia, că mă idealizezi. Ba chiar m-a şi îndemnat să-ţi fac ochi dulci ca să mă iei de soţie, dar vezi eu n-am fost atît de coruptă cum mă cred femeile de pe stradă. Îmi port singură povara vieţii... — Ce fel de povară? — Vezi cit eşti de naiv? Află­­ că­ eu nu sînt aşa cum mă vezi. Pe lingă că-s bolnavă mai am şi un copil nenorocit pe care statul îl creşte. — Am auzit de el. De ce zici că-i nenorocit? — Pentru că-i idiot, de aceea... Mai bei un păhărel? — Beau dacă bei şi dumneata, măcar uiţi necazurile. Nana Para­­schiva unde-i? — La spital şi ea, ţi-am spus. Eu sunt descendenta unei familii blestemate. O dată cu moartea tatălui vitreg, aici totul e in ago­nie. .. — Pină trăia el de ce n-ai venit acasă, poate nu te ajungeau atîtea necazuri. .. — Din cauza lui. Pentru că în locul mamei care a fost mai mult bolnavă decit sănătoasă, pe mine a vrut să mă facă soţia lui de s pat... Te miri aşa-i? N-ai de un­de ştii cit­­i de murdară viaţa. — Tatăl copilului cine-i, mai trăieşte? — Un alcoolist plin de vicii. Pină nu l-am cunoscut am fost şi au femeie cinstită. După el m-am alunecat pe panta viciilor, am băut, am fumat şi am schimbat bărbații ca albiturile... Era cu douăzeci şi patru de ani mai în etate ca mine. El mi-a spulberat iluziile iubirii. . . — Irina, dacă ştii că te iubesc aşa de mult, de ce nu mă laşi să dorm aici pină în zori? — Pentru că mi-e scirbă de băr­baţi şi de viață... Hai pleacă! Sunt obosită, vreau să dorm... Porunca ei a venit brusc. Am mai bîiguit ceva și apoi văzînd că-i neînduplecată, mi-am luat ră­mas bun și am plecat. La poartă mi-a zis: — Uită-te mai întîi de-a lungul străzii să nu vină cineva și să te vadă că ieşi de la mine, ca să nu fi bănuit dacă mi se întîmplă ceva. — Ce să ţi se întîmple? am în­trebat ieșind în stradă. Dar ea nu mi-a mai răspuns. A încuiat poar­ta și a reintrat în casă. Cîteva secunde am ascultat ecoul pașilor ei pe coridor. A doua zi pe la orele zece m-a trezit nana Sidi, proprietăreasa, cu o veste uluitoare: — Domnu Valentin, știi ce s-a întîmplat azi-noapte? S-a sinucis Irina cea frumoasă. Sărmana de en, a băut otravă fiindcă avea „rac”.. . Lăptăreasa a aflat-o. Am sărit din pat cuprins de groază. Nu-mi venea să cred că-i adevărat. Numai cînd am văzut mulţimea de femei adunate in faţa porţii lor, am crezut. A treia zi la înmormîntare toate femeile acelea care pînă atunci ■au birfit-o, o plingeau cu compă­timire. Şi soţia lui Ferenc Kovács şi a lui Petru Misarăş, şi a lui Mişi Wéber şi celelalte care de atîtea ori strigau trivialităţi în ur­ma bietei Irina, au venit s-o vadă moartă şi s-o jelească. .. De la moartea Irinei nu mă mai opresc noaptea să privesc casele dormitind în umbră. Am senzaţia că pe mine mă învinuiesc de moar­tea ei. Cînd ies din fabrică după schim­bul de noapte, mă duc de-a drep­tul acasă şi mă culc. M-am vin­decat de visări. Frumoasa din strada noastră de ILIE IVANUȘ FOAIA NOASTRĂ Două veşti în legătură cu familia povestitorului Elek Benedek La două zile după sosirea la Giula a ziarului „Scînteia” din România, apărut la 26 mai, care înştiinţează că la Băţ­anii Mici, satul natal al marelui povestitor, a fost inaugurată Casa memorială Elek Benedek, au sosit şi gazetele de la Budapesta cu ştirea că a murit Marcell Benedek, fiul scrii­torului din regiunea secuiască. Prima veste demonstrează nemu­rirea povestitorului care a scris minunatele poveşti inspirate din folclorul secuiesc şi grija statului român faţă de valorile culturale ale naţionalităţilor conlocuitoare din ţară. A doua veste vorbeşte de moartea lui Marcell Benedek care, deşi nu a fost creator propriu-zis, ci mai mult un tălmăcitor al lite­raturii universale în limba ma­ghiară, numele-i va fi veşnic po­menit de către oamenii de cultu­ră. El a tradus, printre altele, aproape toate scrierile mai de seamă ale lui Romain Rolland cu o măiestrie de neegalat, poate şi pentru că a fost un adevărat ar­tist al cuvîntului, dar şi pentru că ar putea fi numit fratele de suflet al scriitorului umanist fran­cez. Şi pe el, ca şi pe Romain Rolland l-au caracterizat fineţea şi umanismul. Tot el a tradus şi romanele „Familia Thibault” de Roger Martin du Gard, „Fruc­tele mintei” („Erik a gyümölcs”) de I. Steinbeck şi foarte multe capodopere ale literaturii univer­sale, au fost traduse sau prefaţate de Marcell Benedek. El a întors atenţia iubitorilor de artă asupra multor creaţii ale clasicilor fran­cezi, ruşi, germani, englezi, ame­ricani, scandinavi etc., creaţii de reală valoare. A lăsat posterităţii aproape două sute de traduceri şi peste o sută de volume. Una din cărţile lui, intitulată „Arta cititu­lui” şi prin conţinut şi prin formă poate fi considerată sinteza felului de a gindi şi educa al acestui om original. I. I. Oaspeţi din R. S. România Poetul român A. E. Baconsky, invitat fiind de PEN-Clubul maghiar, împreună cu soţia a făcut o vizită de zece zile în Ungaria. In cursul şederii sale la noi a vizitat mai multe oraşe din ţară, întreţinîndu-se cu reprezentanţii vieţii literare şi culturale. * In clişeu: A. E. Baconsky și soția pe străzile Capitalei

Next