Foaia noastră, 1983 (Anul 33, nr. 1-52)

1983-06-03 / nr. 22

FQftIA MQĂSTRA_______________________________ Prezenţe româneşti în Ungaria Ecouri şi opinii despre Eminescu Cercetările noastre bibliografice au descoperit date noi nu numai cu privire la primele traduceri din Eminescu, ci şi în privinţa primelor articole conţinînd aprecieri despre activitatea poetului. S-a stabilit astfel, că despre poetul român s-au publicat scrieri chiar înainte de studiul din 1895 al lui Geza Szöcs. O astfel de menţiune este necrologul apărut în „Alföld” din Arad, din 5 iulie 1889. Iată textul lui: „Mihai Eminescu, considerat a fi un Lenau al românilor, a decedat la Bucureşti. După lungi suferinţe poetul s-a stins in plină viaţă, la virsta de 39 de ani, la Institutul de alienaţi din Bucureşti. Înmormîntarea sa a avut loc la 1 iulie cu largă participare a notabilităţilor lumii poetice, sociale şi ştiinţifice româneşti.” Necrologul a apărut în fruntea rubricii de „Literatură şi artă” a ziarului. A rămas necunoscut pînă azi şi necrologul publicat în limba franceză, în nr. 1, din iulie 1889 al revistei săptămînale „La revue l’Orient”, apărută la Budapesta Din acest articol avem posibilitatea să ne dăm seama de prestigiul şi aprecierea literară de care se bucura la Budapesta poetul român. Cităm una din constatările revistei: „Eminescu cea mai mare glorie literară a românilor, s-a sfirşit din viaţă intr-un ospiciu. Cel ce a imprimat poeziei române o direcţie şi a dăruit un farmec artistic neasemuit celui mai adine fond de idei, cel care va deveni nemuritor prin forţa talentului său, s-a stins din viaţă de parcă nici n-ar fi fost, uitat de toată lumea şi de rudele sale, şi de amicii săi, şi chiar de acel tineret căruia flacăra geniului său i-a dat o viaţă nouă." Prima analiză de proporţii mai mari consacrată poeziei eminesciene o datorăm lui Armin Dux, publicist din Arad, care s-a ocupat de poet într-un articol publicat tot în ziarul Alföld, din 28 februarie 1890, sub titlul: Doi poeţi români: Alecsandri şi Eminescu. Autorul dovedeşte o bună orientare şi, pe alocuri, ne împărtăşeşte şi unele idei personale. „In privinţa măiestriei artistice Eminescu II depăşeşte pe Alecsandri. In cele patru satire ale sale poetul biciuieşte ca un sarcasm amar slăbiciunile oamenilor. Dar satira sa se adresează şi propriei sale nefericiri." Articolul se încheie cu regrete privind moartea timpurie a poetului. A fost pînă azi necunoscută pentru noi şi nota publicată de Mihaly Pervu, în nr. 247 din 1893 al ziarului Arad es videke, care constituie o mărturie a dragostei acestuia faţă de poet: „Mihai Eminescu, profesor secundar, a fost cel mai mare poet al românilor. Nici naţiunea, nici patria sa, nu l-au ştiut aprecia. A murit de tînăr, abia in vîrsta de 39 de ani, părăsit, intr-o casă de nebuni, acum cîţiva ani.” Primul care a popularizat într-adevăr opera poetică a lui Eminescu a fost Geza Szöcs, care a publicat despre poet două studii: Eminescu şi Nehány szu Eminescu irodalmarul (Cîteva cuvinte despre literatura lui Eminescu), în cel dintîi, după ce se ocupă de viaţa poetului, face cîteva constatări preţioase. „Eminescu a fost o fire introvertită, frământată de veşnicele neajunsuri şi tristeţi ale omenirii. Nu ştia să linguşească publicul, nu ştia să se folosească de clipa prezentă, el lucra în tăcere pentru viitor, iar acesta, după moarte, i-a încununat amintirea cu renume şi glorie. Eminescu a fost un fiu adevărat şi plin de suflet al patriei sale.” Szöcs îl plasează pe poet în contextul literaturii universale a epocii şi îl caracterizează în acest fel: Mihai Eminescu !De ce ai al meu suflet De ce în al meu suflet De ani eu moartea port, De ce mi-e vorba seacă, De ce mi-e ochiul morţi De ce pustiu mi-e capul, Viaţa într-un fel? Şi tu ... tu eşti aceea Ce mă întrebi astfel? „. . . sfîrşitul secolului nostru este o epocă a îndoielilor universale, a pesimismului. La poporul român această atmosferă e reprezentată de Eminescu, poetul liniştit, înţelept, frămîntat de destinul contemporanilor săi, de care naţiunea sa poate fi mândră, fiindcă în limba lui nu cred să se fi scris o poezie mai frumoasă decit Glossa." Tot de la Szöcs avem prima confruntare, valabilă pînă în zilele noastre, între Eminescu şi Petöfi, în care cei doi poeţi uriaşi sînt numiţi, într-un mod atît de pregnant, „poeţi ai focului şi ai apei". în acelaşi an a apărut şi teza de doctorat a lui Ilie Cristea, care şi-a făcut studiile universitare la Budapesta şi a devenit mai tîrziu patriarh al României. Lucrarea aceasta, intitulată: „Eminescu elete es muvei (Viaţa şi opera lui Eminescu), scrisă cu o bună pregătire ştiinţifică, oferă publicului de limbă maghiară o orientare competentă asupra operei poetului. O însufleţită prezentare a lui Eminescu a scris, în 1905, Gheorghe Alexici, profesor la Catedra română a universităţii din Budapesta. Alexici constată popularitatea crescîndă a unor poezii ale poetului român: „... chiar şi maghiarii cîntă peste tot poezia: De ce nu-mi vii?” Pe baza articolelor mai sus menţionate, putem afirma că Eminescu s-a bucurat de aprecieri maghiare pozitive încă înainte de sfîrşitul veacului trecut şi că publicul maghiar a văzut în el nu numai pe cel mai mare poet al poporului român, ci că a sesizat şi importanţa sa literară universală. Numeroşi traducători maghiari ai lui Eminescu au făcut multe şi utile constatări în ce priveşte arta poeziei lui Eminescu. Gabor Oláh de ex. apreciază astfel valoarea poetică a poetului român: „Artă virilă, fantezie minunată, limbă cu dulci sonorităţi şi .. . o indescriptibilă atmosferă . .. Eminescu este un mare poet. Un artist care îşi dăruieşte desfătarea cea mai pură. Cîteodată îţi aminteşte de Vörösmarthy, uneori parcă din versurile sale zîmbeşte neasemuita prospeţime a lui Petöfi, iar alteori versurile lui sînt fru- moase şi triste, ca acelea ale lui Arpád Toth.” Zoltán Jekely, în prefaţa volumului pe care l-a redactat în 1947, se pronunţă astfel despre poet: „El însuşi poartă în singele său acea »jale« care plînge la fel în muzica lui Chopin ca şi în cîntecele populare româneşti. A sosit timpul, ca faţa lui frumoasă şi îndurerată ca a unui zeu de pe Panteon - precum şi personalitatea lui, în foarte multe privinţe înrudită cu Balassi, Petöfi, Reviczky şi Jozsef Attila, să o facem cunoscută.. . publicului maghiar." Prin moartea timpurie a lui Eminescu literatura română a suferit o mare pierdere. „Opera lui - continuă Jekely - rămâne ca o catedrală neterminată din lipsă de timp, a cărei consacrare se va înfăptui abia în vremurile viitoare.” Cu prilejul centenarului naşterii lui Eminescu, toate revistele şi publicaţiile maghiare de seamă au închinat operei poetului articole, de care nu ne putem ocupa din lipsă de spaţiu. Dar credem că nu e lipsit de interes să consemnăm aici părerea lui Lajos Aprily despre poetul român: „Poezia lui Eminescu m-a atras încă din prima tinereţe, dar de versurile sale nu m-am putut apropia decit atunci cînd mi-am completat cunoştinţele mele în domeniul limbii literare. Atunci, în 1926, am tradus poezia Luceafărul. Poemul acesta, scris în rînduri scurte, e purtătorul melodiei specifice eminesciene, izvorîtă din cele mai adânci străfunduri ale simţirii şi gîndirii poetului.” Dintre lucrările în limba maghiară care se ocupă cu studierea operei lui Eminescu, este de mare valoare monografia: Eminescu elete es költeszete (Viaţa şi opera lui Eminescu), scrisă în 1962 de Endre Kakassy, care ne prezintă în lumina analizei marxiste importanţa de azi a operei poetului român, atît în literatura poporului român, cît şi în literatura universală. Dintre nenumăratele studii despre Eminescu amintim cea mai însemnată realizare a lui Laszlo Gâldi, monografia despre poezia lui Eminescu, precum şi despre versificaţia puţin studiată a poetului. Fără îndoială, monografia lui Gâldi despre Eminescu se înscrie între cele mai însemnate contribuţii la cunoaşterea operei poetice a lui Eminescu. Zeci destudii maghiare, scrise despre poezia lui Eminescu, arată elocvent un interes crescînd pentru studierea operei marelui poet român. Dr. S. Domokos Actualităţi La meri şi la peri cel mai important este combaterea viermilor, dar trebuie să ne apărăm şi contra făinării şi pătării cafenii. Trebuie să urmărim şi apariţia primei generaţii a păduchilor de San Jose. în corpul mamelei se dezvoltă deja larvele. Apariţia lor poate începe curînd. Contra bolilor şi dăunătorilor amintiţi să folosim pesticide în combinaţie: Chinoin Fundazol 0,07%, sau Kumulus S 0,3%, sau Karabane FN 57 0,1% -f- Safidon 40 WP 0,25%, sau Unitron 40 EC 0,2%, sau Ditrifon 40 WSC 0,2%, sau Bi 58 EC 0,1%. Insecticidele de mai sus sînt eficiente şi contra larvelor păduchilor de San Jose. La gutui avem de-a face tot cu viermele mărului. în rănile cauzate de viermi se stabilește monilioza. Răspîndirea moniliozei o putem împiedica stropind cu insecticidele de mai sus. La piersici trebuie să ne apărăm contra viermilor, păduchilor de frunze şi de San Jose, iar dintre boli contra făinării şi contra moniliozei. Pentru combaterea insectelor să folosim Satox 20 WSC 0,4%, sau Sevin 85 WP 0,2%, sau Unitron 40 EC 0,2%, sau Flibol E 0,2%, iar contra moniliozei Orthocid 0,2- 0,3%, sau Dithane M-45 0,2%, sau Zinele 80 WP 0,2%, sau Polyram Combi 0,2% + Chinoin Fundazol 0,07%, sau Karabane FN 57 0,1%, sau Rumulus S 0,3%, sau Thiovit 0,3% contra făinării. La caişi, în aceste zile avem ultima posibilitate de a stropi cu pesticide cu un efect durabil. La vişini şi cireşi a apărut deja omida păroasă a dudului. Cuiburile acestora să le îndepărtăm și să le ardem. I. Cefan Plicul deschis al lui bace Vasile mu au^îtca... 's Mai dăunăz am fost pă videre la năște neamuri dă la Chitighaz- Nu-s neamuri pre apropiere, da’ ne aflăm tare bine, poate mai bine dîci’ cu unele neamuri dă suflet. Io, dă pildă, așe mă aflu cu Loader Ciosu ca și c-on frate, batăr că numa cu muiere me o fost văr a doile. La ii am fost pă videre. No-ap-amu, dăspră Toader treabă şi ştiţi cum că tare să leagă dă datinile dîn ,trecut, cunoaşte tare multe întîmplări dîpă vremile cînd încă iera tînăr, ştie şi hori, da’ mai tare-i place şi povestească. Aşe că tădauna cînd ne-ntălnim io-l pun la poveşti. Nu zic, pă unele mi le-o spus mai dă multe nări, da’ ş-aşe-m place şi le-ascult. Da’ cînd îş mai aduce aminte dă cîte una, pă care încă nu mi a-o spus! Atîta ne rîdem dă nici la ţircuş nu mai tare. Bogăt şi dăstul că dă întîmplările lu şogoru - c-aşe ne numim noi întră noi - o auzit şi Livie Iu Popa, o muiere învăţată tă’ dîn sat, care amu şede la Pest. No-apu Livie să ocupă cu adunare lucrurilor vechi, da’ şi cu viaţa dîn trecut, cu datinile dîn trecut. Cînd apoi o auzît dă Loader, o dată l-o şi cotat şi l-o pus la poveşti. Aşe s-or încomăciti, că d-atunci tă’ des să-ntălnesc. Loader m-o spus mie dă treaba asta, aşe dă cu drag m-o vorovit dă Livie, că m-o vinit tare chedve şi mă-ntălnesc şi io cu ie. Io i-am spus asta lu’ şogoru, iei nu s-o uitat că m-o făgădit că m-a tema la ii cînd Livie a fi în sat, aşe am ajuns io, cum v-am spus la-nceput, la Chitighaz, ş-aşe am avut noroc şi mă cunoască şi pă mine Livie lu’ Popa. Sincer şi fiu, io tare bucuros am fost cind ne-am pus la voarbe, c-aşe lucruri înţălepte am auzit dî la dumneiei dă care numa rare nări pot auzi cît trăieşti. Nici nu vă pot spune d’ dă cu drag o vorovit dă limba noastă, dă cultura noastă rămânească. Nu zîc, şi pă mine m-o pus la poveşti, apu aşe-am văzut că i-o plăcut ce i-am spus, că încă o şi scris dîn iele, pă unele şi pă magnetofon le-o luat. Vorovindu-ne noi în tri, odată Livie zice aci că dară n-ar strica dacă într-o scrisoare d-a me m-aş ocupa cu posturile după vremuri. Dac-aş scrie la „Foaie” dă suca aceie cînd înante dă sărbători s-o ţinut post. Zîce că unii or ţînut c-or vrut, alţi că a fost musai, că n-or avut ce mânca. C-aşe şi-i! Apu zîce că amu la sărbători tăt on ospăţ îi. No, bine, că au noamenii ce mânca, d-apu nu-i on lucru bun, on lucru pre sănătos să te-ndeşi cum să-ndeasă gîştile toamna, că pot fi şi beteag d-atite mîncăruri unsă. Că şi zicala dîn bătrîni zîce că „cumpătare-i cel mai bun doctor”. Aşe zo, zîc io, că la o voarbă înţăleaptă ca asta n-am mai avut ce adăuga. Am mai vorbit noi încă v-on ceas bun, apu la dăspărţîre ne-am înţăles că odată, cînd a ave vreme mai multă a vini pă videre şi la mine. Şi-nt-acere ne-am înţăles că atunci a trăbui şi-i povestesc dîn fir în păr cum o fost în sclujie me, că poate c-a face o carte dîn ie. Ce-i dirept îi dirept, dîn viaţa unui nom dă vrîsta me n-o carte, ce zece-doauăzăci s-ar pute scrie. Că cei d-o samă cu mine tare multe am pătimit, tare multe ne-o dorut, multe am suferit şi dă boli, da’ şi ca rămâni. Aşe dară aştept şi mă-ntălnesc cu Livie. Vă salută cu drag. Vasile Ciurdaru pensionar o