Foaia Românească, 2002 (Anul 52, nr. 1-52)

2002-01-11 / nr. 2

f Gheorghe, tatăl poetului POETUL NAŢIONAL Poetul crescu aproape ţărăneşte la Ipoteşti, sat sărăcăcios, aşezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite. Casa lui Eminovici era gospodărească, pridvor larg cu trepte, odăi cu privire liberă de jur împrejur, şoproane, hambare, livadă, tei imenşi. Fraţii mai mari ai poetului umblau călare pe moşie, el se cufunda în vreun bordei la o baltă, ori la stînă, cutreiera pădurile cu o carte în mînă şi doi-trei covrigi, dormea pe malul apelor. Cu fraţii se scălda în baltă, şi în insula din mijlocul ei citeau pe Robinson. Se războiau cu broaştele, făceau marşuri pe şura de paie. Avu şi o dragoste juvenilă, cînd fu mai mare, o iubită cu ochi „mari" şi „părul negru-n coade", care muri tînără ca Silvia lui Leopardi. (C. Călinescu) Casa de la Ipoteşti, locul copilăriei (fotografie veche) FOAIA românească 11 IANUARIE 2002 ^ Revedere - Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule, Că de and nu ne-am văzut Multă vreme au trecut Şi de and m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. Ia, eu fac ce fac de mult, lama viscolu-i ascult, Crengile rupîndu-le, Apele-astupîndu-le, Troienind cărările Şi gonind dintările; Şi mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Umlpîndu-şi cofeiele, Mi-o antă femeile. Codrule cu nuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tînăr precum eşti Tot mereu întinereşti. - Ce mi-i vremea, and de veacuri Stele-mi scinteie pe lacuri, Că de-i vremea rea sau bună, Vîntu-mi bate, frunza-mi sună, Şi de-i vremea bună, rea, Mie-mi curge Dunărea. Numai omu-i schimbător, Pe pămînt rătăcitor, Iar noi locului ne ţinem, Cum am fost, aşa rămînem: Marea şi cu rîurile, Lumea cu pustiurile, Luna şi cu soarele, Codrul cu izvoarele. ----------------- .... . . 1 % 15 ianuarie - Mihai Eminescu 18 ianuarie - Ioan Slavici 30 ianuarie - I. L. Caragiale Pentru literatura română, ianuarie este o lună binecuvîntată, prin cele trei culmi: Mihai Eminescu (1850, Ipoteşti, Botoşani), Ioan Slavici (1848, Şiria) şi Ion Luca Caragiale (1852, Haimanale, Ploieşti), care toţi trei au văzut lumina zilei în geral. Proveniţi din ţinuturi şi medii diferite, au aflat totuşi o cale comună de confirmare care le-a fost sortită atît prin genialitatea talentului, cît şi prin încărcătura umană de înaltă factură, cît şi prin ţinuta conştientă a creatorului adevărat. Ca atare, împletindu-li-se viaţa şi creaţia, încercăm să aducem şi noi prinosul nostru la cinstirea celor trei creatori de valori nemuritoare, evidenţiind tocmai laturile care i-au unit şi dincolo de moarte. în evocările pe care le publicăm, apelăm la cei mai autentici cunoscători şi la cei mai profunzi exegeţi ai celor trei scriitori, ca prin aceste aprecieri cititorul să primească o imagine mai concretă asupracircumstanţelor de viaţă şi creaţie ale celor trei scriitori. rgita. Născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani, drept al şaptelea copil din cei unsprezece ai căminarului Gheorghe Eminovici şi ai soţiei sale Ralu (ca), Mihai primeşte botezul şase zile mai tîrziu, la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), avînd de naş pe stolnicul Vasile Buraşcu, iar printre asistenţi pe călugăriţa Fevronia, de la mănăstirea Agafton, sora mamei sale. Zodia sub care se năştea copilul s-a dovedit una dintre cele mai generoase pentru destinele poeziei româneşti. Casa părintească de la Ipoteşti privea spre dealurile împădurite din faţă, după cortina cărora îmbiau: pădurea însăşi a Cătămăreştilor, gîrla pădurii şi iazul cu insula din mijloc, unde în tovărăşia fratelui, cititor al lui Robinson, desfăşurau războiul împotriva broaştelor, urmat de răsunătoare victorii, de care studentul de la Berlin îşi va aminti cu nevindecată melancolie. Aici şi-n aceşti ani binecuvîntaţi ai copilăriei se încheagă iniţierea poetului nu numai în farmecele naturii şi-n tainele firii. (Mama-i ştia atîtea poveşti, pe cte fuse Torsese în viaţă... Dea ea l-a învăţat Să tîlcuiască semne ş-a păsărilor spuse şi murmura cuminte a ţiului curat), dar şi-n puritatea originară a vieţii de ţară, a cărei complexă cunoaştere copilul o soarbe de timpuriu şi de la izvor. O şezătoare, în miez de iarnă, cu fete stînd pe ţolul aşternut în jurul focului, întreţinut cu vreascuri, şi dărăcind lîna (cînd crivăţul cu iarna din nord vine în spate), îl ţine treaz pînă ce jarul cu mirajele lui incandescente şi basmele de pe tărîmul celălalt îl strămută în împărăţia viselor, la pieptul mamei, ce, surîzînd, îl veghează... (P P. Perpessicius) *81 . Raluca, mama poetului Fiind băiet păduri cutreieram Fiind băiet păduri cutreieram Şi mă culcam ades lingă izvor, Dar braţul drept sub cap eu mi-l puneam S-aud cum apa sună-ncetişor. Un freamăt lin trecea din ram în ram Şi un miros venea adormitor. Astfel adeseu nopţi întregi am mas, Blind îngînat de-al valurilor glas. Răsare luna,-mi bate drept în faţă: Un rai din basme văd printre pleoape, Pe dimpi un văl de argintie ceaţă, Sclipiri pe cer, văpaie preste ape, Un bucium antă tainic cu dulceaţă, Sunînd din ce în ce tot mai aproape... Pe frunze uscate sau prin naltul ierbii Părea c-aud venind în cete cerbii. Alături teiul vechi mi se deschise: Din el ieși o tînără crăiasă, Pluteau în lacrimi ochii plini de vise, Cu fruntea ei într-o maramă deasă, Cu ochii mari, cu gura-abia închisă, Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, Călcnd pe vîrful micului picior, Veni alături, mă privi cu dor. Şi, ah, era atîta de frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta Un înger blind cu faţa radioasă, Venind din cer, se poate arăta; Iar păru-i blond şi moale ca mătasa Grumazul alb şi umeri-i vădea. Prin hainele de tort subiie, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin.