Foaia Românească, 2003 (Anul 53, nr. 1-52)

2003-01-10 / nr. 2

FOAIA românească 10 IANUARIE 2003 Poemul-sinteză al poezi­ei eminesciene şi creaţie de vârf a liricii româneşti, po­emul Luceafărul de Mihai Eminescu continuă să ră­mână poezia cu cel mai mare coeficient de valoare şi, în acelaşi timp, piatră de încercare pentru critica şi istoria literară. Cele câteva mii de interpretări care s-au dat, de-a lungul vremii, poemului eminescian, au fost tot atâtea probe de va­lorificare a textului şi de aplicare a diferitelor meto­de şi principii critice. Poe­mul, după cum se ştie, apa­re în anul 1883, mai întâi în Almanahul Societăţii Ro­mânia Jună din Viena, apoi în revista Convorbiri literare de la Iaşi. Eminescu a înso­ţit poezia de o scrisoare explicativă, care motivează sensurile şi simbolurile adânci ale poemului. Deşi are ca punct de plecare un basm cules de germanul Kunich, poemul aduce câ­teva importante modificări, atât la nivelul poveştii pro­­priu-zise, cât şi la cel al sim­bolurilor poetice. Scrisoa­rea însoţitoare poemului avertizează cititorii că poe­mul nou construit este o alegorie, adică trebuie citit dincolo de suprafaţa înşe­lătoare a poveştii de iubire dintre cele două fiinţe di­ferite; e vorba, după spu­sele lui Eminescu, de ale­goria geniului, a fiinţei su­perioare care "aici pe pă­mânt nu este fericit, nici ca­pabil a ferici pe cineva", în acest înţeles adânc al po­veştii trebuie căutate valo­rile poetice ale textului­­sumă al lui Eminescu. Ori, tocmai această sumă de semnificaţii ne dă cheia multora dintre misterele care au dus la înscrierea poeziei printre valorile de vârf al poeziei eminescie­ne. Le punctăm aici, pen­tru vrednică şi cinstită adu­­cere-aminte, cititorului de azi al Luceafărului. Poemul este, în primul rând, un text de sinteză pentru întreaga creaţie emi­nesciană, sub aspectul ei tematic. Se întâlnesc aici toate marile teme ale crea­ţiei sale: natura şi iubirea, mitologia (mitul androginu­lui, mitul indic al unităţii şi al gemenului), cosmogonia (teoria despre naşterea, evoluţia şi stingerea univer­sului şi ierarhia lumilor cos­mice), filosofia (Platon - teoria Unului indivizibil, Parmenide - teoria identi­tăţii în Fiinţă, Schopenhauer - teoria nefericirii prin iubire, Kant - teoria ordinii lu­milor şi asupra timpului şi spaţiu­lui), concepţia de­spre poezie şi ros­tul ei în lume (po­ezia ca meditaţie superioară şi va­loare supremă). Povestea iubirii dintre fata de îm­părat şi Luceafăr, ca şi dintre Cătă­lina şi Cătălin, pune în raport două viziuni dife­rite şi aşează eroii eminescieni pe trepte de înţelege­re a acestei iubiri. In vreme ce Că­tălina aspiră, prin vis, la lu­mea cosmică a Luceafăru­lui, eroul stelar al nopţii tin­de, în planul real, spre iu­birea pământeană a Cătă­linei. După cum constată şi Constantin Noica, cele două iubiri nu se împlinesc, fiindcă fiecare dintre cei doi are alte coordonate şi alte direcţii ale iubirii: unul se mişcă în planul ireal al vi­sului, celălalt în planul real al faptelor şi acţiunii; unul, Cătălina, argumentează viaţa, existenţa măsurată de timp, celălalt, Luceafărul, aduce argumentul nemu­ririi, o existenţă eternă în timp infinit; unul doreşte coborârea celui din cer pe pământ, celălalt încearcă înălţarea Cătălinei în lumea de sus. Luceafărul răspun­de de două ori chemării aprinse a feţei, coborându­­se şi luând chip de om, în vreme ce Cătălina nu reu­şeşte gestul înălţării, solici­tând desprinderea definiti­vă a celuilalt din cerul lui, în episodul Cătălin-Cătă­­lina, cel din finalul poeziei, s-a produs o modificare de substanţă în iubirea pămân­teană a celor doi: un Cătă­lin luceferizat, care medi­tează profund la iubirea Cătălinei, mai aproape de o Cătălină luceferizată prin visul ei de aspiraţie la con­diţia Luceafărului. Distan­ţa dintre iubirea trecătoa­re şi schimbătoare a aces­tor doi eroi pământeni şi iubirea rece, distantă, trăi­tă prin contemplaţie seni­nă şi împăcare a lui Hype­rion dă şi soluţia acestei fru­moase, dar tragice, poveşti de iubire. O iubire sortită trecerii şi pieirii, supusă unei sorţi a norocului, pen­tru cei doi, o iubire filtrată, raţională, prin cuvântul de­spre iubire, a lui Hyperion. Text-sumă este poemul eminescian şi la nivelul filosofiei Fiinţei, în sensul lui Parmenide şi Platon. Ceea ce fusese dezvoltat în poe­me precum Gemenii, Me­mento mori, Povestea magu­lui călător în stele, apare aici în relaţie cu iubirea fiinţei cosmice. Dialogul Hype­­rion-Demiurg scoate în evidenţă distanţa dintre substanţa pieritoare a lumii pământeşti, incapabilă să se închege în Fiinţă şi substan­ţa trăirii în Unul nedesfăcut şi nedespărţit a lui Hype­rion şi a Demiurgului. Des­coperirea acestui ultim ade­văr de către Fiul în unitate cu Tatăl se face prin rapor­tarea lumilor: lumea pă­mânteană, supusă ritmului şi ciclului existenţial (naş­­tere-moarte-renaştere), în vreme ce lumea fiinţei în Unul, este în afara timpu­lui, spaţiului şi al morţii ci­clice („Noi nu cu­noaştem moarte"). în plus, cei doi eroi pământeni cunosc identitatea în for­mă şi destin, o identitatea de su­prafaţă, trecătoare, fiindcă fiecare sunt altceva, în vreme ce Fiul şi Tatăl cu­nosc identitatea în substanţă şi esenţă, sunt în Fiinţă şi nu cunosc înfăţişări şi schimbări de for­mă. De aceea, Că­tălina nu are acces la condiţia eroului cu nume de Hype­rion, ci doar la for­ma lui ciclică, de Luceafăr, devenit în final un lucea­făr hyperionizat. De observat că strofele fi­nale punctează această dis­tanţă dintre lumi, stări de existenţă şi atitudini, prin­­tr-o aşezare în opoziţie a ca­tegoriilor celor două lumi, cu mijloacele lingvistice şi stilistice adecvate: lumea Cătălinei se închide, deve­nind „cerc străin” în care verbul este cel al existenţei efemere „trăind", având sentimentul posesiunii şi al comunităţii uniforme („vos­tru"); lumea lui Hyperion- Demiurg se deschide fiind „lumea" (a-spaţială şi a­tem­­porală, în plenitudinea ei), în care verbul este cel al stă­rii de adevăr şi substanţă plenară, „mă simt", cu sen­timentul unităţii cu­ lume şi al unicităţii, („lumea mea"). „Nemuritor şi rece", versul care închide poemul-stimă al lui Eminescu adună în­treaga concepţie despre existenţă, iubire, fiinţă şi nefiinţă. E nemurirea geni­ului creator, al logosului superior, iar răceala este afectul, erosul filtrat de lo­gos, prin abandonarea erosului fragil şi consumat în ciclu existenţial, într-o formulă personală a lui Eminescu despre poet şi poezie: nemurirea se atin­ge prin armonia şi sinteza dintre marea poezie (pro­dus al logosului) şi trăirea, existenţa în iubire (produs al erosului). Ce altceva sunt treptele intermediare în creaţia lui Eminescu, pre­cum Şi dacă, Sara pe deal, Dorinţa, Lacul, decât poezie nemuritoare a iubirii, în formula genială din finalul Luceafărului, „nemuritor şi rece". Nu în ultimul rând, po­emul Luceafărul este şi o creaţie-sumă la nivelul ima­ginarului eminescian şi al limbajului poetic Motive poetice precum: zborul cosmic între lumi, compo­nentele genezei şi pre-ge­­nezei, figura Demiurgului­­arhitect divin al construirii lumilor şi veghetor al ordi­nii universale, visul noc­turn, teiul plouând peste cei doi, toate acestea se mişcă în întreaga creaţie eminesciană. Dascălul din Scrisoarea I, Cezarul din împărat şi proletar, iubita din Mortua est, fiul în călătoria spre găsirea stelei sale, din Povestea magului călător în stele, blestemul dacului la adresa împăratului roman învingător din Memento mori, îndrăgostitul de natu­ră,­­ natura ca iubită­­, din poemele erotice, toate se topesc în substanţa Lucea­fărului. Chiar şi limbajul po­­emului-sinteză, un limbaj conceptual, cu o mare în­cărcătură filosofică adună imagini şi expresii din scri­sul eminescian de până la anul 1883, imaginea roti­rii lumilor cosmice, călăto­ria inversă, în regres, către pre-geneză, portretul fetei şi al luceafărului întrupat, le putem recunoaşte în tex­te precum Fata în grădina de aur, Miradonia, Miron şi frumoasa fără corp, Sărma­nul Dionis. Nu întâmplător Eminescu a valorificat în poemul său sinteză profun­zimea liricului şi deschide­rea epicului, într-o armonie de structuri poetice care-i conferă valoare şi origina­litate. La 120 de ani de vieţui­re a capodoperei emines­ciene, poemul Luceafărul continuă să rămână un text deschis, oferind cu ge­nerozitate multiple lecturi şi, cândva poate, întâlnirea fericită dintre starea origi­nară, iniţială de creaţie, şi starea de lectură a cititoru­lui contemporan. Ambele pot confirma, cu temei, unicitatea şi plenitudinea geniului eminescian. prof. dr. Cornel Munteanu, ELTE, Budapesta LA ANIVERSARA 1883-2003 120 ani de capodoperă literară românească: LUCEAFĂRUL ____________________________________________________________

Next