Foaia Românească, 2003 (Anul 53, nr. 1-52)
2003-01-10 / nr. 2
FOAIA românească 10 IANUARIE 2003 Poemul-sinteză al poeziei eminesciene şi creaţie de vârf a liricii româneşti, poemul Luceafărul de Mihai Eminescu continuă să rămână poezia cu cel mai mare coeficient de valoare şi, în acelaşi timp, piatră de încercare pentru critica şi istoria literară. Cele câteva mii de interpretări care s-au dat, de-a lungul vremii, poemului eminescian, au fost tot atâtea probe de valorificare a textului şi de aplicare a diferitelor metode şi principii critice. Poemul, după cum se ştie, apare în anul 1883, mai întâi în Almanahul Societăţii România Jună din Viena, apoi în revista Convorbiri literare de la Iaşi. Eminescu a însoţit poezia de o scrisoare explicativă, care motivează sensurile şi simbolurile adânci ale poemului. Deşi are ca punct de plecare un basm cules de germanul Kunich, poemul aduce câteva importante modificări, atât la nivelul poveştii propriu-zise, cât şi la cel al simbolurilor poetice. Scrisoarea însoţitoare poemului avertizează cititorii că poemul nou construit este o alegorie, adică trebuie citit dincolo de suprafaţa înşelătoare a poveştii de iubire dintre cele două fiinţe diferite; e vorba, după spusele lui Eminescu, de alegoria geniului, a fiinţei superioare care "aici pe pământ nu este fericit, nici capabil a ferici pe cineva", în acest înţeles adânc al poveştii trebuie căutate valorile poetice ale textuluisumă al lui Eminescu. Ori, tocmai această sumă de semnificaţii ne dă cheia multora dintre misterele care au dus la înscrierea poeziei printre valorile de vârf al poeziei eminesciene. Le punctăm aici, pentru vrednică şi cinstită aducere-aminte, cititorului de azi al Luceafărului. Poemul este, în primul rând, un text de sinteză pentru întreaga creaţie eminesciană, sub aspectul ei tematic. Se întâlnesc aici toate marile teme ale creaţiei sale: natura şi iubirea, mitologia (mitul androginului, mitul indic al unităţii şi al gemenului), cosmogonia (teoria despre naşterea, evoluţia şi stingerea universului şi ierarhia lumilor cosmice), filosofia (Platon - teoria Unului indivizibil, Parmenide - teoria identităţii în Fiinţă, Schopenhauer - teoria nefericirii prin iubire, Kant - teoria ordinii lumilor şi asupra timpului şi spaţiului), concepţia despre poezie şi rostul ei în lume (poezia ca meditaţie superioară şi valoare supremă). Povestea iubirii dintre fata de împărat şi Luceafăr, ca şi dintre Cătălina şi Cătălin, pune în raport două viziuni diferite şi aşează eroii eminescieni pe trepte de înţelegere a acestei iubiri. In vreme ce Cătălina aspiră, prin vis, la lumea cosmică a Luceafărului, eroul stelar al nopţii tinde, în planul real, spre iubirea pământeană a Cătălinei. După cum constată şi Constantin Noica, cele două iubiri nu se împlinesc, fiindcă fiecare dintre cei doi are alte coordonate şi alte direcţii ale iubirii: unul se mişcă în planul ireal al visului, celălalt în planul real al faptelor şi acţiunii; unul, Cătălina, argumentează viaţa, existenţa măsurată de timp, celălalt, Luceafărul, aduce argumentul nemuririi, o existenţă eternă în timp infinit; unul doreşte coborârea celui din cer pe pământ, celălalt încearcă înălţarea Cătălinei în lumea de sus. Luceafărul răspunde de două ori chemării aprinse a feţei, coborânduse şi luând chip de om, în vreme ce Cătălina nu reuşeşte gestul înălţării, solicitând desprinderea definitivă a celuilalt din cerul lui, în episodul Cătălin-Cătălina, cel din finalul poeziei, s-a produs o modificare de substanţă în iubirea pământeană a celor doi: un Cătălin luceferizat, care meditează profund la iubirea Cătălinei, mai aproape de o Cătălină luceferizată prin visul ei de aspiraţie la condiţia Luceafărului. Distanţa dintre iubirea trecătoare şi schimbătoare a acestor doi eroi pământeni şi iubirea rece, distantă, trăită prin contemplaţie senină şi împăcare a lui Hyperion dă şi soluţia acestei frumoase, dar tragice, poveşti de iubire. O iubire sortită trecerii şi pieirii, supusă unei sorţi a norocului, pentru cei doi, o iubire filtrată, raţională, prin cuvântul despre iubire, a lui Hyperion. Text-sumă este poemul eminescian şi la nivelul filosofiei Fiinţei, în sensul lui Parmenide şi Platon. Ceea ce fusese dezvoltat în poeme precum Gemenii, Memento mori, Povestea magului călător în stele, apare aici în relaţie cu iubirea fiinţei cosmice. Dialogul Hyperion-Demiurg scoate în evidenţă distanţa dintre substanţa pieritoare a lumii pământeşti, incapabilă să se închege în Fiinţă şi substanţa trăirii în Unul nedesfăcut şi nedespărţit a lui Hyperion şi a Demiurgului. Descoperirea acestui ultim adevăr de către Fiul în unitate cu Tatăl se face prin raportarea lumilor: lumea pământeană, supusă ritmului şi ciclului existenţial (naştere-moarte-renaştere), în vreme ce lumea fiinţei în Unul, este în afara timpului, spaţiului şi al morţii ciclice („Noi nu cunoaştem moarte"). în plus, cei doi eroi pământeni cunosc identitatea în formă şi destin, o identitatea de suprafaţă, trecătoare, fiindcă fiecare sunt altceva, în vreme ce Fiul şi Tatăl cunosc identitatea în substanţă şi esenţă, sunt în Fiinţă şi nu cunosc înfăţişări şi schimbări de formă. De aceea, Cătălina nu are acces la condiţia eroului cu nume de Hyperion, ci doar la forma lui ciclică, de Luceafăr, devenit în final un luceafăr hyperionizat. De observat că strofele finale punctează această distanţă dintre lumi, stări de existenţă şi atitudini, printr-o aşezare în opoziţie a categoriilor celor două lumi, cu mijloacele lingvistice şi stilistice adecvate: lumea Cătălinei se închide, devenind „cerc străin” în care verbul este cel al existenţei efemere „trăind", având sentimentul posesiunii şi al comunităţii uniforme („vostru"); lumea lui Hyperion- Demiurg se deschide fiind „lumea" (a-spaţială şi atemporală, în plenitudinea ei), în care verbul este cel al stării de adevăr şi substanţă plenară, „mă simt", cu sentimentul unităţii cu lume şi al unicităţii, („lumea mea"). „Nemuritor şi rece", versul care închide poemul-stimă al lui Eminescu adună întreaga concepţie despre existenţă, iubire, fiinţă şi nefiinţă. E nemurirea geniului creator, al logosului superior, iar răceala este afectul, erosul filtrat de logos, prin abandonarea erosului fragil şi consumat în ciclu existenţial, într-o formulă personală a lui Eminescu despre poet şi poezie: nemurirea se atinge prin armonia şi sinteza dintre marea poezie (produs al logosului) şi trăirea, existenţa în iubire (produs al erosului). Ce altceva sunt treptele intermediare în creaţia lui Eminescu, precum Şi dacă, Sara pe deal, Dorinţa, Lacul, decât poezie nemuritoare a iubirii, în formula genială din finalul Luceafărului, „nemuritor şi rece". Nu în ultimul rând, poemul Luceafărul este şi o creaţie-sumă la nivelul imaginarului eminescian şi al limbajului poetic Motive poetice precum: zborul cosmic între lumi, componentele genezei şi pre-genezei, figura Demiurguluiarhitect divin al construirii lumilor şi veghetor al ordinii universale, visul nocturn, teiul plouând peste cei doi, toate acestea se mişcă în întreaga creaţie eminesciană. Dascălul din Scrisoarea I, Cezarul din împărat şi proletar, iubita din Mortua est, fiul în călătoria spre găsirea stelei sale, din Povestea magului călător în stele, blestemul dacului la adresa împăratului roman învingător din Memento mori, îndrăgostitul de natură, natura ca iubită, din poemele erotice, toate se topesc în substanţa Luceafărului. Chiar şi limbajul poemului-sinteză, un limbaj conceptual, cu o mare încărcătură filosofică adună imagini şi expresii din scrisul eminescian de până la anul 1883, imaginea rotirii lumilor cosmice, călătoria inversă, în regres, către pre-geneză, portretul fetei şi al luceafărului întrupat, le putem recunoaşte în texte precum Fata în grădina de aur, Miradonia, Miron şi frumoasa fără corp, Sărmanul Dionis. Nu întâmplător Eminescu a valorificat în poemul său sinteză profunzimea liricului şi deschiderea epicului, într-o armonie de structuri poetice care-i conferă valoare şi originalitate. La 120 de ani de vieţuire a capodoperei eminesciene, poemul Luceafărul continuă să rămână un text deschis, oferind cu generozitate multiple lecturi şi, cândva poate, întâlnirea fericită dintre starea originară, iniţială de creaţie, şi starea de lectură a cititorului contemporan. Ambele pot confirma, cu temei, unicitatea şi plenitudinea geniului eminescian. prof. dr. Cornel Munteanu, ELTE, Budapesta LA ANIVERSARA 1883-2003 120 ani de capodoperă literară românească: LUCEAFĂRUL ____________________________________________________________