Foaia Românească, 2019 (Anul 69, nr. 1-52)

2019-08-02 / nr. 31

2 AUGUST 2019 I STUDIU I www.foaia.hu FOAIA I românească I 9 (Urmare din pagina a 5-a) în momentul trezirii la conşti­inţă naţională şi românii au avut nevoie de un simbol mobilizator, de un model de urmat în lupta pentru făurirea unităţii politice şi cucerirea independenţei naţio­nale. Un moment istoric mai mă­reţ decât acela de la 1600, când neobositul luptător Mihai-Vodă reuşeşte să unească sub domnia sa Ţara Românească, Moldova şi Ardealul nu prea este în trecutul românilor. Popoarele nu ştiau atunci ce-i conştiinţa naţională, dar ulterior, în veacul romantismului naţional sunt ridicate în fruntea „minuna­tei reînnoiri” naţionale faptele vitejeşti ale lui Mihai Viteazul, iată ce citim în opera lui Bălcescu: după ce a scăpat Ţara Româneas­că de „o ruinare totală...” „Mihai întreprinde Unirea Românilor. Spi­ritul şi individualitatea naţiei se întrupează într-însul... Mai no­rocos decât Ştefan, el izbuteşte, dar cade în aceasta, întâmpinând vrăjmăşia Austriei, care scoală pe unguri împotriva românilor. Aceste naţii generoase, cărora atâtea interese le impun datorinţa de a trăi frăţeşte împreună, se zdrobesc una pe alta în folosul Austriei. Mihai cade ucis hoţeşte de austrieci şi cu dânsul cade şi puterea românilor şi sperările ce creştinătatea, cu toate naţiile orientului, pusese în români, pe al căror şef îl numeau Steaua lor de la Răsărit.” Visul lui Bălcescu a fost să compună un imn patriei sale. Mihai Viteazul este prezentat nu numai ca un „înger de mântuire” al ro­mânilor, ci şi al popoarelor balcanice, iar românii ca un popor care „vărsară şiroaie de sânge şi se jertfiră ca nişte martiri pentru apăra­rea civilizaţiei în contra barbariei.” înainte de unirea Principatelor Române, Bălcescu tratează istoria lor ca pe a unei patrii comune. Despre domnitorul Moldovei Ştefan cel Mare, de exemplu, spu­ne următoarele: „Patruzeci de ani de-a pururea călare, pe câmpul bătăliei el apără voiniceşte ţara şi creştinătatea. Moldova e atunci în culmea sa şi atrage asupra-şi mirarea lumii. Papa îl numeşte pe Ştefan soldatul lui Christos." „Povestirea mea, mărturiseşte Bălcescu, va cuprinde numai opt ani, 1593—1601, dar anii din istoria românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în exemple minunate de jertfire către patrie.” Păcat că frumoasa povestire nu a putut-o duce la bun sfârşit. Dar scopul urmărit şi-l obţinuse căci a dorit să ofere exemple glorioase de urmat, de întărire sufletească, căci luptele pentru făurirea unităţii şi cucerirea independenţei naţionale abia acum au început. Cartea I, Libertatea naţională începe în felul următor: „Deschide sfânta carte unde se află scrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagine din viaţa eroică a părinţilor lor.”10 Bălcescu şi-a conceput lucrarea ca o „piatră de temelie a unităţii naţionale.”11 După înăbuşirea revoluţiei din Muntenia,în toamna anului 1848, Bălcescu trece în Transilvania şi apoi în Ungaria, pentru că acolo lupta pentru independenţă a ungurilor acum începuseră. Fiind un luptător care nu era dispus să renunţe la drepturile neamului său, începe tratative cu un alt devotat adept al ideii naţionale, al independenţei naţionale a ungurilor, Kossuth Lajos, care între timp, susţinut de revoluţionarii liberali maghiari, la 14 aprilie 1849, votează, în dieta întrunită la Debreţin, detronarea Curţii vieneze. Bălcescu, într-o anumită fază a luptelor, credea în reuşita unei colaborări cu ungurii în vederea reluării luptei naţionale a poporului său. Un real impedi­­ment era însă conflictul dintre unguri şi naţionalităţi, respectiv dintre românii din Ardeal şi guvernul maghiar. La un anumit consens s-a ajuns în ultimele zile ale războiului civil dintre unguri şi austrieci. La 14 iulie 1849, aici, la Seghedin este semnat Proiectul de împăciuire, urmat de proiectul de lege pentru naţionali­tăţi, aprobat la 28 iulie de Camera deputaţilor, tot în oraşul de pe malurile Tisei. Aceste documente au stat la temelia con­troversatei legi din 1868, în baza Proiectului de îm­păciuire, semnat de Kos­suth, Bălcescu şi Bolliac, românii din Ungaria sunt recunoscuţi ca o entitate naţională aparte, punând capăt pentru totdeauna politicii de identificare a cetăţeniei cu identita­tea naţională. Totul era însă prea târziu. Bălces­cu ajunge cu Proiectul... la Avram Iancu într-un timp relativ scurt, dar „Craiul munţilor” prea mult nu mai putea face. Răspunsul lui din 3 august ar putea fi surprinzător pentru mulţi unguri: „pentru a vă dovedi sentimentele noastre frăţeşti pe care le nutrim faţă de naţiunea maghiară am hotărât să rămânem neutri faţă de armata ungară în tot timpul acestor lupte...”12 Peste câteva zile, la 13 august, armata maghiară capitulează la Siria. Odată cu înăbuşirea luptei pentru unitate şi independenţă naţi­onală a ajuns în impas şi viaţa revoluţionarilor. Kossuth trebuie să ia calea emigraţiei, rămânând în străinătate (Rodosto, Torino) până la sfârşitul vieţii. Bălcescu merge la Paris, unde lucrează intens la capodopera sa. în 1852, silit de boala sa tot mai necruţătoare, se stabileşte la Palermo. Aici moare la 28 noiembrie 1852, la vârsta de 33 ani. Fiind sărac, este înmormântat în groapa comună a oraşului. Un caz deosebit este al marelui poet Petőfi Sándor, care, conform opiniei oficiale, ar fi murit în bătălia de lângă Sighișoara.E o mare enigmă ce anume s-a întâmplat cu el. Nu este exclusă ipoteza conform căreia ar fi fost capturat de armata rusească, continuându-şi viaţa în Rusia ţaristă. Astfel, poetul maghiar de origine slovacă şi sârbă ar fi revenit la rădăcinile lui slave. Cert este că marele poet şi revoluţio­nar maghiar a dispărut, nimeni nu l-a mai văzut. A trăit 26 de ani... Gheorghe Petruşan Note 1. T. Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui, Critice, Bucureşti, 1966, p. 466. 2. M. Eminescu, Opera etico-socială, 1870-1879, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 122. 3. Istoria literaturii române II, Bucureşti, 1968, p. 507. 4. Ibidem, p. 508. 5. Ibidem. 6. Ibidem, p. 511-512. 7. Nicolae Bălcescu, Scrieri alese, Bucureşti, 1961, p. 183-190. 8. Ibidem. 9. Citatele sunt scoase din ediţia a IV-a a Istoriei românilor sub Mihai-Vodă-Viteazul, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1937­ 10. V. Cristian, Istoriografia paşoptistă, Iași, 1996, p. 174. 11. Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. II, București, 1998, p. 1101-1102. *Prelegere rostită la Seghedin, pe 12 iulie 2019, la „Ziua Culturii Române”, organizată de Autoguvernarea Românească din Seghedin şi din județul Ciongrad. Bicentenar Nicolae Bălcescu* (1819-1852)

Next