Fulgerul, 1912-1913 (Anul 5, nr. 1-52)

1912-11-26 / nr. 4

o dovadă îndestul de semnificativă că ieşenii nu mai au nici o încredere în organizaţia liberală locală, sau, mai bine-zis, în noua direcţie dată acestei organizaţii. Se supnise mai dăună­zi că d. C. Stere s ar fi hotărât să se strămute la Bucureşti. Pentru binele organizaţiei liberale ar fi de dorit ca această hotărâre d. Stere s­ o pue în executare cât mai de­grabă, căci halul în care­ a ajuns or­ganizaţia liberală locală e prea la­mentabil când, în opoziţie fiind, ea nu găseşte să complecteze o listă de can­didaţi pentru Parlament, de­cât re­curgând la oameni de umplutură ca d. Ghiţă Săndulescu, şi alţi. In aşa împrejurări d. C. Stere ar face bine, şi poate chiar în interesul seu propriu ar lucra, părăsind un loc pentru care s'a dovedit neapt, şi lă­­sândul pe sama altora, mai destoinici. FULGERUL POLITICA NOASTRĂ XXXII Carol, ah ! ce nume Carol ! nici în proză nu o poţi pune, Nu te-atrage, nu te'ncântă, nu-i cuvânt frumos să sune, Şi de a schimbi în altă limbă, face „Charles“ şi n'aşi vrea Să te chem pe tine ,,Şarlă“, când eşti Rege 'n ţara mea Şi când ştiu că nu mă lasă muzele din ceruri sfinte, —Intr’o critică frumoasă—, să fac jocuri de cuvinte. Eşti bătrân, slăvite Rege şi de fapt n’ai scris nimic, Ca să spun cât eşti de mare şi să văd cât eşti de mic ; Iar războiul de la Plevna, nu se datoreşte ţie; Deşi crede multă lume c’ai făcut o vitejie. Când sbura prin foc şi gloanţe, bravul nostru Dorobanţ. Suveranul României n’a trecut un singur şanţ. Şi 'ţi închipui Majestate că-i Român să te slăvească Şi să ţi dee bogăţia, drept răsplată vitejească? Eus, întrunirea de mercuri In sfârşit intelectualitatea ieşană a în­ceput să se mişte în chestia ororilor, a căror victime sunt fraţii noştri din Bal­cani. Liga culturală şi centrul studenţesc au convocat pe ieşeni la o intrunire publică de protestare, ce s-a ţinut mer­curi la 21 noembre curent, în sala Tea­trului Naţional. Ieşenii s-au grăbit să răspundă la che­mare. Sala era arhiplină. Au vorbit d-nii dr. G. Bogdan, care a prezidat intrunirea, Virgil Arion, A. C. Cuza, Eugen Melic, DragomirK­urmuzescu dr. L. C. Cosmovici, I. Găvănescu, I. Pe­­trovici şi studentul Th. Naum. D-nii Virgil Arion şi Găvănescul au vorbit pentru intelectuali, ceilalţi oratori pentru marele vulg. D. Cuza a căutat să făcă, şi ’n această ocazie, puţin antisemitism, dar n’a avut succes. S’a adoptat prin aclamaţii următoarea: MOŢIUNE. Cetăţenii Iaşului, chemaţi astăzi 21 no­­embrie a. c. la marea întrunire naţională de la Teatrul Naţional de către Liga Cul­turală a tuturor Românilor şi de către Centrul Studenţilor universitari ieşeni; Ascultând cuvântările oratorilor şi lu­ând cunoştinţă de prigonirile şi sâlbătă­­ciile pe cari învingătorii din Balcani le îndreaptă împotriva fraţilor noştri din Macedonia; Văzând că acţiunea războinică a bul­garilor, grecilor şi şerbilor, departe de a avea drept scop ocrotirea celor de un neam cu dânşii, urmăreşte cu o stăruinţă unică cuceriri de ţinuturi ce nu le aparţin. Văzând că aliaţii balcanici prin cuce­riri de teritorii străine şi prin voinţa ho­tărât afirmată de a pune stăpânire pe coaste de mări şi porturi ce nu le apar­ţin etniceşte, dovedesc pănă la evidenţă gândul de subjugare a celorlalte neamuri şi încercarea de a dobândi pentru viitor un rol precumpănitor în viaţa economică şi culturală a peninsulei Balcanice . Pe de altă parte fiind convinşi că o a­­semenea schimb­are în Balcani ar prici­­nui României însemnate daune . Cetăţenii ieşeni declară solemn, alătu­rea de întreaga ţară românească, că vor lupta cu energie pentru ca România să nu iasă micşorată din actuala criză bal­canică , cerând în acelaş timp guvernu­lui român să vegheze ca nici o ştirbire să se aducă drepturilor şi demnităţei noas­tre naţionale. Este de asemenea pentru România o înaltă datorie morală să lupte pentru drepturile Aromânilor, protestând cu cea din ură energie împotriva sălbătăciilor şi fără de­legilor comise faţă de ei, de ban­dele greco-sărbo-bulgare şi cerând gu­vernului românesc să intervină cu hotă­râre pentru a asigura Aromânilor o via­ţă de stat aromânesc înăuntrul unei Ma­­cedonii autonome. Cetăţenii ieşeni se leagă solemn să continue fără şovăire această luptă pen­tru apar­ar­ea drepturilor şi onoarei noas­tre naţionale. Bursele de la facultatea de litere Ni se spune că, la facultatea de lite­re, cea mai desăvârşită nedreptate a pre­zidat la acordarea burselor din fondul de 300.000 lei, dăruit de M. S. Regele. Pe când studenţi sirguitori şi cu adevă­rat săraci, pentru cari o bursă ar fi fost un real ajutor, au fost înlăturaţi, s’au ac­cordat burse la studente cari au termi­nat deja de urmat cursurile şi de dat exa­­menele, dar cari—d-le lor ştiu pentru ce—întârzie cu trecerea examenului de licenţă, la studente mediocre, căzute la examene, unei domnişoare suplinitoare a unui membru din învăţământul primar, numit funcţionar la ministerul instrucţiei, unui student ce suplineşte­­a doua ca­tedre pe­ un profesor de curs secundar care­ a obţinut un concediu de un an, etc.. O atare distribuire de burse ne­putând fi de­cât în dauna învăţământului supe­rior, s’ar fi cuvenit ca d. decan să nu se potrivească sfaturilor şi stăruinţelor cari i-au impus-o, şi cel mai drept şi mai cuviincios lucru ar fi să se revie a­­supra distribuirei burselor, acordându-se celor cari cu drept cuvânt au nevoie de ele. CERŞETORII O­­privelişte pe cât de înduioşătoare, pe atât şi de disgustătoare, se prezintă och­iu­­lui trecătorului, aproape la fie­care pas, în oraşul nostru. La Hală, la biserica Sf. Neculai, ba chiar în Piaţa Unirei şi pe strada Lăpuş­­neanu întâlneşti indivizi schilozi, cari î şi etalează sub ochii trecătorilor infirmităţile cu cari i-a dăruit natura, rănile puroioa­­se şi disgustătoare, ori alte beteşuguri. Pe lângă aceşti nenorociţi vrednici de milă şi de ajutat, o sumă de şarlatani le­neşi găsesc prilejul a cutriera străzile şi mahalalele oraşului, pentru a cerşi milos­tenie, în loc de a se duce sa şi câştige existenţa prin muncă. Acestei stări de lucruri ar trebui să i se pue un capăt. Statul, care dispune de atâtea fonduri şi de atâtea localuri cari stau in părăsi­re, ar trebui să creeze câte­va aziluri în cari să interneze pe aceşti dezmoşteniţi ai soartei. Şi, dacă mijloacele financiare mai per­mit să facă aceasta, la nevoie ar pitea crea chiar o nouă taxă pentru alimenta­rea fondului calităţei publice, pe care ori­cine ar plăti-o cu mulţumire, ştiind că prin aceasta va fi­ scutit şi de spectacolul desgustător ce-l prezintă adevăraţii infirmi, şi de exploatarea celor ce simulează infir­­mitatea pentru aşi câştiga venituri lesni­cioase. SCRISOARE fkeleiaşi femei. Mă doare singurătatea !... • Stau închis­ ca ’ntr’un sicriu­­ Şi atât mi-i dor de tine, jJ Că nici nu ştiu ce să’ţi scriuţ ! Căci aşi vrea să pun în slove I tot ce simt , şi cât mă dorii Amintirile ’ngropate sub al vreunei trist decor,­­ ...Pe masă cărţi răvăşite. Un plic roz, uitat deschis...] Adresa lui mi-aminteşte mâna albă ce l-a scris! Şapte fire de mimoză, ] şapte crengi de chilimbar ! îmi reamintesc femeea ce le-a pus într’un pahar.­­ Trei jurnale, cinci reviste­­ sub o şuviţă de păr | Spun c’aceia ce mi-a dat-o • m’a iubit în adevăr, i Un portret cu faţa ştearsă, J dar cu ochi plini de ’nţeles I E dovadă pentru tine * c’a fost sărutat adest I Note de pian alături : * Serenade d'autrefois, I De-or trece­ anii cum trecură... * O! Marie !...­ et coetera... I Mii nimicuri pentru alţii, pentru mine mari averi . I Ori­ce lucru­ ascunde ’ntrînsul » taina multelor dureri. I Uneori îmi pare casa­­ transformată în muzeu... Ţintirim de visuri moarte al cărui paznic sunt eu. Şi de-ascult înduioşarea frunzelor ce la geam plâng Ştiu că nu’i a bucurie de se mişcă ochiul stâng, Dar destul!... Să ’nchei scrisoarea!­­ Im­i simt sufletul pustiu Căci atâta ’mi eşti de dragă!... că nu mai ştiu ce să’ţi scriul... Bucureşi, april lul-J . Iov. Juvaer de stareţ De­sigur I. P. S. S. Mitropolitul Pi­m­en a avut gugnon în alegerea clericilor din Eparhia Dunărei-de-Jos, pe cari i-a transplantat în cea a Mitropoliei Moldo­vei, în scopul de a se încunjura numai de oameni în cari să poată avea toată încre- I derea. Printre aceştia e şi un călugăr basa-­­­rabean infirm, cu numele de Arsenie Gra­ C­tic, pe care nu s'a mărginit numai a’l­o-1 ploşi la Mănăstirea Vorona, din judeţul­­ Botoşani, dar l-a cocoţat şi la demnitatea 11 de stareţ al acelei mănăstiri. Despre acest călugăr ni se spun lucruri­­ cari, dacă sunt adevărate, ar merita nu­­ protecţia înalt Prea Sfântului Părinte, ci rigorile parchetului. Ca stareţ al schitului Sanu, din Do-­­brogea, a comis escrocherii cari i-au a- i POEMĂ Plouă. Precum d­in văzduhul plumbu­riu se­ cerne ploaea fină, îndărătnică şi răce, tot ast­fel se cern în sufletul meu mohorât melancolii sfâşietoare. E atât de trist, e o imensitate de melancolie privind prin fereastră la atâta mohorât decot ce se întinde la infinit, nostalgii îţi răsco­lesc fiinţa, ai vrea ceva şi nu ştii ce, ai vrea pare­ că pacea cea eternă şi mocnită a pământului. Poesis, dragă l’oesis, cu ochii mari şi umezi de linguşiri şi de viclenii, cu părul lung, maestos ca o coa­mă. Poesia facea cea dulce, perduta mea amantă, unde eşti tu, şi de ce pe aceas­tă vreme tristă de ploae şi de melancolie nu'm­i vii să pui lumină întunecatului ta­­buru al vieţii mele*? Cu atâta iubire te­­aş primi şi s ar frânge sufletul meu de plăcere ! Tu, ca altă­dată să-ţi culci capul pe peptul meu, să-ţi treci amândouă bra­ţele pe după gât, să mă priveşti în ochi, uşa vicleană, tuşa iubitoare precum numai tu ştii privi;... şi eu să mă simt peraut, aiurit de adorat«*/... şi când cu gura ta ferbinte vei spune vorbe dulci, aproape în şoaptă, vorbe ne mai auzite şi fără de înţăles, m'aş înfiora. Tot s ar lumina ; şi vieaţa mea şi ce­rul l-ai însenina cu privirea cea dulce a ochilor tăi. — Te iubesc, ţi-aşi spune. O ! te iu­besc; precum n’am­ iubit încă; te iubesc cu frenezie,... şi zi tu că eşti a mea, nu­mai a mea, să nu mă mai simt de feri­cire,... să’mi pară că visez şi să mă tem a nu te frânge în braţe când te-ai înlăn­­ţui frenetic,... şi tu sa te laşi, fioroasa mea panteră de amor ! Aide cu mine un­de singuri vom fi, şi atât de fericiţi!... — Unde, dragul meu ? — Unde! Oh! unde n ar fi lumină, n’ar fi eternă serbătoare de frumuseţi,când tu ai fi cu mine? O! ce urgie de iubire, de adorare, de selbatecă frenezie e în su­fletul meu!... îmi simt inima atât de revoltată de iu­bire, că m­i vine să ţip Poesis, draga mea !Poesis, atât de iubită şi apururi îndum­nezeită de mine ! mintea mea, vezi tu, e rătăcită şi de nu te văd e atâta pustiu­­ premnii­i«b­ui, atâta­­noapte, atâta molan­» cobe in greaţa area!... Şi cine, impreţuire dulce, vc.u Vrabia albe—două laturi de marmoră—te-ar pu­tea iubi mai mult de­cât mine? Aide da­ră, palida mea suverană, aide tezaur cu mine, tu pe gânduri dusă nu mai sta, ci vino­­cu mine, ca altă dată, singuri să fim, şi să fim ca altă dată atât de fericiţi! Ajunge cu câte suferinţă te-am purtat ca într'o raclă de aur, o comoară, „tu", în inima mea, şi atâtea îndoeli ajunge cât mi-au mâncat inima, precum carii rod în­­tr un sicriu,—ajung lacrimile cari mi-au orbit privirea şi mi-au îndurerat vieaţa, şi fii a mea, şi pentru totdeauna. Toate acestea le voiu uita ca să încep a trăi de-acum înainte şi ca tot­deauna pănă acum, de-acuma înainte să te slă­vesc !... De-ai vrea să te port în braţe, ca pe-o dulce, nepreţuită sarcină, te-ai purta ; voea ta îndeplinită va fi apururea şi eu feri­cit mai mult voi fi­­... Şi de-aş putea să topesc soarele în ochii tăi, să te pot privi veşnic şi lumină în vieaţa mea apururi să fie! Ţi-ai îndeplini menirea pentru ca­ri­ eşti creată, menirea dulcea fi cea mai iubită femeie din lume, şi privindu-te perilut de iubire, să mi pară că te­ pri­vesc pe ritm întâia oară.­... aşa... dulce’... să stai înainte'mi zimbitoare şi senină ca un început de zi. — Taci, O ! taci amante, căci îmi în­moi sufletul cu vorbele tale şi înebunesc ascultându-le cum picură în sufletul meu fermecat ca suspine, într’o tăcere plină de taină şi de amor ;... dar pricepe : „tu“ iubite, că sunt a ta, şi numai a ta, şi pen­tru totdeauna. Du-m­ă departe de tot, să fim singuri, de tot singuri!... — Ca un vis, ca însăşi fericirea Ce’mi dărueşti, pătrunzi în sufletul meu... ... Şi vis a fost ! Cum se cerne ploea din văzduhul plum­buriu, mohorât şi­ răce de pare un linţo­liu de moarte şi te cuprinde groaza... Plouă afară precum plouă in sufletul meu.—un mormânt—, şi care mi­-am în­­jch­is cel mai spân şi trist amor! Stropii bat in guraiu, şi această tristă stare a sufletului meu, pai­ degetele us­­­cate ale iuorţei muiuiindu'şi sosirea, plouă,, şi e trist şi e întuneric şi Petru T. G­â­de­iu.

Next