Fulgerul, 1913-1914 (Anul 6, nr. 1-52)

1913-11-25 / nr. 4

Fi-va cu putinţă ca un profesor, ori cine-ar fi el şi ori câtă multă bună voin­ţă ar avea, să poată preda, cu succes, obiectul seu la un aşa de mare număr de elevi? Fi-va el în stare să poată asculta, nu odată pe lună, dar macar la două luni odată, pe fie­care elev? Care va fi criteriul după care va putea judeca silinţa şi aptitudinea fiecărui elev, când nu va putea fi în stare să­­ cunoas­că bine macar aşa din ochi? Rezultatul acestei stă­ri de lucruri nu va putea fi altul de­cât acela de a avea, în genere, elevi slabi şi de a da loc la nedreptăţiri strigătoare chiar şi fără voia celor ce le vor face. In aşa împrejurări nu se impune numai­de­cât rărirea numărului elevilor, prin crearea de clase divizionare pană *cand timpul şi mijloacile vor penfttfe^ntemei­­erea de şcoale secundare nouă, a cărora lipsă e aşa de muit simţită. Mai degrabă ne vine a crede că actu­alul protopop e o fire sucită şi înfumu­rată, care vrea să facă pe grozavul, şi unori atari firi locul nu li poate fi în demnităţile Bisericei creştine, care învaţă smerenia, dragostea aproapelui, blândeţa şi chiar iertarea greşelilor. Sfiştoc, părintele protopop Trăim în timpul libertăţei, pe care Con­stituţia o garantează ori­cărei suflări ome­neşti din cuprinsul Ţărei noastre. Ţiganii chiar au fost de mult dezrobiţi, iar ţăranii desiobăgiţi şi scutiţi de boe­­resc şi beilicuri. Numai preoţii din jude­ţul Iaşi, sărmanii, au rămas robiţii pro­topopului şi impuşi beilicului în folosul lui. De­şi părintele protopop primeşte de la judeţ, pe fie­care an, suma de 500 lei diurnă pentru transportul grelei şi preţioa­sei lui persoane, aceste transporturi, ori­­de câte ori părintele protopop are de făcut anchete, constatări ori inspecţii prin judeţ, sunt obligaţi preoţii respectivi să le facă, fără nici o dizdăunare bănească, ba nici macar sufletească, întru cât nimeni na prăpădit simţul recunoştinţei, ca să-l gă­sească prea cucernicul nostru protopop. Intr’adevăr, nu ştiu cum se face, dar lucru nu s a mai pomenit încă, de la în­fiinţarea celor două Mitropolii din Ţara noastră şi pănă în ziua de astă­zi, ca, întru­ un singur judeţ, în timp de doi ani, 41 de preoţi să fie trimişi înaintea con­­sistoriului sau pedepsiţi pe cale discipli­nară, cum s a întâmplat sub actualul pro­topop, de când I. P. S. S. Mitropolitul, scociorândul din culcuşul de la Cerna­voda, l-a adus pod­oii preoţior din ju­deţul şi oraşul Iaşi. Să fie oare preoţii din oraşul şi jude­ţul Iaşi cei mai răi şi mai destrăbălaţi preoţi din întreagă Ţară românească, de vedem petrecându-se aici lucruri ce nu se petrec în nici un alt judeţ al Ţărei? Lucrul nu pare de crezut, căci, dacă ar fi aşa, apoi şi sub ceilalţi protopopi, cari­ au precedat pe actualul, toţi preoţi cucernici şi cu dor de bunul mers al Bise­rică noastre, sar fi petrecut aceleaşi lucruri. De la Teatrul Naţional Sâmbătă 16 coi­, s-a jucat în premieră Pot­che, comedie în 4 acte de H. Bataille. Noutatea piesei şi numele autorului au atras mai multă lume de­cât de obiceiu, fă­când frumoasă surpriză artiştilor ce ju­cau în această piesă, montată cu multă îngrijire şi jucată întru cât­va cu un an­samblu ce-a făcut plăcere privitorilor. Subiectul e foarte simplu şi interesant tocmai prin această simplitate ce predo­mină desfăşurarea acţiunei în cursul ce­lor 4 acte . Un om în vrâstă, Didier Merreuil, se îndrăgosteşte de-o fată tănâră, Rozina de Rink, pe care-o iubeşte cu patimă neîn­vinsă şi înaintea căreia greşeşte de a fa­ce pe veselul, sburdalnicul şi indiferen­tul, în loc de a se arăta aşa cum era din firea şi creşterea lui : serios, afabil şi distins prin manierile bune ce le avea. Din pricina aceasta Rozina nici nu bă­­nueşte că el ar fi nutrind pentru dânsa simţirea aleasă a dragostei adevărate și’l tratează de paiaţ’a amorului, pănă când, din întâmplare, Bondier, un prieten al lui Didier, îi descoperi adevărul. Desco­perirea se făcu tocmai la timp, căci Ro­zina, trădată de amantul ei Saint-Vust, în brațele căruia se aruncase dornică de dragoste, găseşte acum în Didier omul pe care -l vizase : iubitor pasionat, sta­tornic şi prevenitor, aşa în­cât ea crede că va fi pentru totdeauna fericită. — In liniştea vieţei de la ţară, răsfoindu-şi tre­cutul, îi revine în minte Saint-Vust, pe care i l-a furat prietena Pauline Laub şi cu care el trăeşte foarte bine. Gelozia o face să se gândească de-acum numai la Saint-Vast şi să conceapă planul cum să'şi reia amantul.—Intr’o bună zi spune lui Didier că pleacă şi a plecat condusă de dânsul chiar, spre a se duce la ve­chiul ei amant. Bietul Didier se despar­te de adorata lui, pe peronul gărei, în­­tr’un plâns cumplit. Piesa, in genere, s'a jucat bine şi cu pricepere. D-na Pruteanu, în Rozina de Rink, a dat dovada talentului seu prin­­tr’o concepţie justă în interpretarea aces­tui rol predominat de setea de dragoste şi nestatornicie.—D-na Zoe Condurat, în Pauline Laub, de­şi poate nu destul de suficient pusă în evidenţă simplicitatea ce-o caracterizează, totuş, în trăsături ge­nerale, a contribuit să deie tipul trebui­tor pentru susţinerea contrastului cu Ro­zina.—D-na Profir a fost drăguţă în The­­resette.—D. Damira a ţinut să ne dove­dească, în Bondier, că începe a se dez­gheţa, şi bine-a făcut, căci numai aşa a reuşit să pledeze cauza prietenului seu.— Saint-Yast, d. Profir, a fost fluturele ce zboară de la o floare la alta, dar are un pacat cu dicţia, că o prea supune re­ticenţei.­In sfârşit, d. Cuzinschi, în Di­dier Merreuil, a mai făcut o creaţie in stagiunea aceasta, o creaţie reuşită mai ales prin transiţiile foarte grele, pe cari le-a subliniat cu mare succes. A studiat rolul cu atenţie şi l-a redat cu toată ga­ma sufletească ce-o cere rolul, făr’ a de­păşi peste natural. Vom zice şi de astă dată însă: păcat că vorbeşte prea răpede. * Duminică 17 nov. s’a reluat Zile ve­sele după răsboiu, piesă localizată de­ un mucenic de la Mănăstirea Neamţ. Cu toate că anul trecut s'a jucat cu mult brio, de an pănă acuma s’a văzut o schim­bare în rău, cum nu se poate mai regre­tabilă. Nu se ştiau rolurile, şi aceasta-i de neiertat, întru­cât artiştii au tot timpul material a se ocupa numai de rolurile ce le au, făr’ a fi îngrămădiţi cu altele nouă pe cari să fie nevoiţi să­ le studieze—lucru ce reiesă evident din numărul noutăţilor jucate—şi nici nu sunt siliţi a se gândi la ziua de mâne, căci—slava Domnului — traiul li este asigurat pe tot anul, de când s’a pus în aplicare legea regretatului Ha­­ret, şi nu ca mai înainte, când actorul din Iaşi trebuea să trăiască un an din pro­dusul angajamentului de patru luni, şi era silit să înveţe câte două roluri nouă pe săptămână. Astă­zi, d-nii artişti tră­­esc, relativ, în huzur şi ceva mai multă silinţă şi tragere de inimă nu le-ar stri­ca nici lor, nici instituţiunei. Banca VII. O noua instituţie folositoare » E cunoscut modul mizerabil de neigie­nic in care locueşte populaţia evreiască lipsită de mijloace. Aceste locuinţe neigienice, dacă ame­ninţă în mod permanent sănătatea acestei populaţii, apoi ele constitue un pericol e­­vident pentru femeile lehuze şi pentru pruncii nou născuţi. Această stare de lucruri a făcut pe so­cietatea femeilor israelite pentru ajutora­rea lehuzelor sarace din Iaşi să se gân­dească la mijloacele prin cari ea s'ar pu­tea remedia, şi aceste mijloace au fost gă­site­ în fondarea unei maternităţi. Cu­ o sirguinţă demnă de toată lauda, această societate, a căreia inimă şi su­flet sunt d-nele Pozalia Bergher, prezi­­denta şi Amalia Ghet­zer, secretara socie­­tăiiei, s-a pus la lucru şi, din economiile făcute din cotizaţiile membrelor societăţei şi din ofrandele publicului a izbutit să ridice,pe un teren oferit cu generozitate de Epitropia spitalului israelit, o clădire solidă şi igienică, ce va servi de materni­tate pentru femeile sarace. Astă­zi, clădirea fiind gata, înzestrată cu toate aparatele şi mobilierul necesar, duminică, la 1 decembre, se va face inau­gurarea­ acestei nouă instituţiuni de bine­facere, prilej de care ne vom folosi pen­­a reveni asupra ei. Preotul de la Erbiceni Din Erbiceni ni se vesteşte că sătenii au reclamat autorităţilor bisericeşti contra preotului lor I. Simionescu, cerând an­chetă asupra faptelor nu prea creştineşti ale acestui slujbaş al altarului. Faptele ce i se impută sunt multe. Aşa, în 1910, printr’un comunicat, pre­otul anunţă pe săteni că s’a hotărât de cătră Casa Bisericei să li se închidă bi­serica pentru trei ani, din lipsă de fon­duri. Li s’a părut, bieţilor oameni, lucru de şagă , dar duminica următoare s’au po­menit fără slujba religioasă. Obştea sătească a hotărât atunci să dă­ruiască bisericei, pentru existanţa ei, un imobil cuprinzând şase odăi. După un an, preotul, fără ştirea nimănui, vându crâşmarului Ion a Sandei imobilul dăruit de obştie. La înmormântarea unei copile, în vrâstă de 16 ani, preotul, fiind invitat, n’a voit să oficieze prohodul, până când săteanul Damaschin nu i-a pus în palmă şapte lei. Pe lângă aceste apucături, părintele mai are obiceiul să găsească prilej în slujba bisericească, pentru a ţinea în bi­serică, ocazional, discursuri politice. O anchetă serioasă ar avea multe de discoperit în sarcina acestui slujitor al altarului şi aşteptăm rezultatul ei, pentru a reveni. S. V. Numai Lei 1875 cu începere de la 1 octombre 1913 Marele magazin de sticlării, porce­lanuri, lămpi şi obiecte de menaj Fraţii HIRSCHENSOHN Iaşi, strada Ştefan-cel-Mare 2 bis a redus preţurile BECURILOR ELECTRICE cu filament metalic (economie colosală) de 10, 16, 25, 32 şi 50 lumini la Lei 1.75 buc. Cinema-modern Acest nou local de spectacole îşi me­rită cu drept cuvânt supranumele de mo­dern. Sală drăguţă, mobilier nou şi confor­tabil, orchestră escelentă, sunt îndestule elemente pentru a atrage pe spectatori. Proprietarii lui însă nu s’au mulţumit nu­mai cu atâta, ci au căutat a bine-merita nu­mele de modern, angajând pe cel mai bun operator cinematografic din Ţară, d. A. C. Botez, şi dându’şi ştiinţi­i încununate de altmintrelea de cel mai desăvârşit suc­ces—de-a face să se proiecteze pe ecra­nul lor tot ceea ce arta cinematografică a creat mai bogat, mai măreţ şi mai splendid. Şi ce dovadă mai bună de­cât filmul Ultimele zile ale Pompeei, film ce-a atras admiraţia ieşenilor şi care, pentru mulţu­mirea lor, va mai rula şi astă­zi, dumi­nică, pentru ultima oara ? PACATUL (Urmare) După o şedere de vre­o doi ani în mănăstire, Silvia devenia din zi în zi mai suferindă. Temperamentul delicat l şi tine­­reţa ei abia în floare nu puteau îndura mediul otrăvitor al înănăstirei. Aci, închisă între cei patru păreţi, departe de alintă­rile părinţilor şi rudelor, se perdea cu încetul. G gtasurile piţigăiate ale maicilor îi răscoliau nervii; apasată de acea severă şi chiar brutală disciplină, corpul ei fra­ge­­ suferia îngrozitor, faţa ei pală şi tristă avea ceva din melancolia toamnei ce moare. Stareţa înănăstirei scrisese în căte­va rânduri mamei Silviei, dar niciodată nu primia răspuns. D­e-atunci au trecut căte­va luni. Spre asfinţitul soarelui o trăsură ţărănească urcă dealul spre mănăstirea de călugăriţe . . . Ieşită Silvia din mănăstire, Justin căută un prilej să se introducă în casa părin­ţilor ei. Mama Silviei era de astă dată mulţumită de prietenia lui Justin şi î i arăta o afecţie crescândă. Dar Silvia devenia mai suferindă, mi­crobul boah­i îşi urm­a drumul distrugător. Acum sărmana mamă îşi da samă de greşala ce făcuse, de păcatul ce-l avea pe conştiinţă, ca un spin înfipt adânc în inim­ai vinovată. Nopţi întregi îngenun­­chia în faţa icoanei lui Crist, rugându-se pentru sănătatea iubitului copil, singura mângâiere a vieţei sale amărâte. Ar fi dat ori­ce s-o vadă bine, vesela, aproape de .Justin, la care ţinea aşa de mult­­. Intr’o seară Silvia şedea pe terasa ce da în grădină, contemplând pământul, cerul, stelele, luna. Era mai veselă de­cât altă dată, mai zimbitoare, lumina o­­chilor mai vie, simţea în suflet dorin­ţele unei alte vieţi. Cănd Justin întră, îl întâmpină râzând. — Vezi, aşa mi placi dragă Silvie, aş vrea să te văd totdeauna astfel. Şi luându-i amândouă manele o atraşi­ pe un scaun. Silvia ridică ochii spre cer şi deveni tristă. Un suspin adânc îi străbă­tu peptul. — Priveşte cele două stele ce stau aşa iie aproape de parcă se ’n premia ! Ele nu mor niciodată !.. Şi cât vor fi ele de fericite acolo, în lumea frumuseţilor, a visurilor! . . . pe când noi suferim, ne perdent cu încetul! . . Nimic nu-i nemuritor pe pământ, numai un singur lucru, o singură ntrupare nu moare nici­odată ! E ca şi destinul ce ne urmăreşte, ne torturează, ne rupeşte pacea, somnul, şi ne aruncă într'un sbucium­ otrăvitor !... Totuş, nimic nu poate fi mai măreţ !..., m­ai subi­t !... — Şi cum se numeşte acea întrupare divină, care învălue atâta mister? — X'ai ghicit-o?... Privirile lui Justin se fixară adânc în ochii Silviei. Voia să se asigure despre un adevăr, pe care-l bănuia numai, îl neliniştea... Brațele celor doi tineri se deschiseră şi buzele lor tremurătoare simţiră vraja primului sărut al dragostei. — Silvie, te-am iubit în­totdeauna cu o dragoste ascunsă..., mi era frică să ţi-o spun, mă temeam să nu te superi, căci nu știam de mă iubeşti !... — De te iubesc?... Te ador Justine !... Aş vrea să mor în braţele tale, căci simt că voi muri răpede. Numai gândind p-nă că va trebui să te părăsesc, aceasta mă nfioară !... — Nu-mi vorbi de moarte, Silvio, când fericirea vieţei ne-aşteaptă. Cât de fru­­moasă-i viaţa!.... şi ce fericiţi vom fi!... — Da,­voi rămânea lângă tine, dragul meu Justin, şi nu­­te voi părăsi nici­odată. In clipa aceasta ochii Silviei se măriră în orbite, braţele ei cântară un sprijin, i se făcuse rău. Câte­va ceasuri de odihnă îi erau de trebuinţă. Justin luându-şi ramas bun se anunţă pentru a doua seară. Abia se’ntunecase, Justin intra. O găsi în pat. Nişte friguri arzătoare o scuturau. — Adio, Justin, zise ea, rădicând ochii asupra lui şi apucându-i măna. Justin se crede nebun, prin corp îi trece un fior rece. Se aşează lângă ea şi luându-i în unele diafane i le sărută mult. Din sina aceia boala părea că dă îna­poi. Acum venise toamna. Frunzele că­deau ofelite, zilele erau lungi şi mono­tone. In sufletul întristatei mame mai licăria o ultimă speranţă de s­capa­re. Dar mic­robul lucra incet şi pe ascuns. Era la sfârşitul lui noembrie. Starea Silviei mergea spre mai rău. Slăbise într'un hal nemaipomenit, ochii înfundaţi în orbite, faţa de-o paloare cadaverică, avea un aspect ingrozitor. Justin v ghia la căpătâi. — Justine, odată cu apusul soarelui, eu nu voi mai fi. — Nu vei muri, Silvio, răspunse el plângând. Vei trăi pentru mama ta care

Next