Fulgerul, 1913-1914 (Anul 6, nr. 1-52)
1913-11-25 / nr. 4
Fi-va cu putinţă ca un profesor, ori cine-ar fi el şi ori câtă multă bună voinţă ar avea, să poată preda, cu succes, obiectul seu la un aşa de mare număr de elevi? Fi-va el în stare să poată asculta, nu odată pe lună, dar macar la două luni odată, pe fiecare elev? Care va fi criteriul după care va putea judeca silinţa şi aptitudinea fiecărui elev, când nu va putea fi în stare să cunoască bine macar aşa din ochi? Rezultatul acestei stări de lucruri nu va putea fi altul decât acela de a avea, în genere, elevi slabi şi de a da loc la nedreptăţiri strigătoare chiar şi fără voia celor ce le vor face. In aşa împrejurări nu se impune numaidecât rărirea numărului elevilor, prin crearea de clase divizionare pană *cand timpul şi mijloacile vor penfttfe^ntemeierea de şcoale secundare nouă, a cărora lipsă e aşa de muit simţită. Mai degrabă ne vine a crede că actualul protopop e o fire sucită şi înfumurată, care vrea să facă pe grozavul, şi unori atari firi locul nu li poate fi în demnităţile Bisericei creştine, care învaţă smerenia, dragostea aproapelui, blândeţa şi chiar iertarea greşelilor. Sfiştoc, părintele protopop Trăim în timpul libertăţei, pe care Constituţia o garantează oricărei suflări omeneşti din cuprinsul Ţărei noastre. Ţiganii chiar au fost de mult dezrobiţi, iar ţăranii desiobăgiţi şi scutiţi de boeresc şi beilicuri. Numai preoţii din judeţul Iaşi, sărmanii, au rămas robiţii protopopului şi impuşi beilicului în folosul lui. Deşi părintele protopop primeşte de la judeţ, pe fiecare an, suma de 500 lei diurnă pentru transportul grelei şi preţioasei lui persoane, aceste transporturi, oride câte ori părintele protopop are de făcut anchete, constatări ori inspecţii prin judeţ, sunt obligaţi preoţii respectivi să le facă, fără nici o dizdăunare bănească, ba nici macar sufletească, întru cât nimeni na prăpădit simţul recunoştinţei, ca să-l găsească prea cucernicul nostru protopop. Intr’adevăr, nu ştiu cum se face, dar lucru nu s a mai pomenit încă, de la înfiinţarea celor două Mitropolii din Ţara noastră şi pănă în ziua de astăzi, ca, întru un singur judeţ, în timp de doi ani, 41 de preoţi să fie trimişi înaintea consistoriului sau pedepsiţi pe cale disciplinară, cum s a întâmplat sub actualul protopop, de când I. P. S. S. Mitropolitul, scociorândul din culcuşul de la Cernavoda, l-a adus podoii preoţior din judeţul şi oraşul Iaşi. Să fie oare preoţii din oraşul şi judeţul Iaşi cei mai răi şi mai destrăbălaţi preoţi din întreagă Ţară românească, de vedem petrecându-se aici lucruri ce nu se petrec în nici un alt judeţ al Ţărei? Lucrul nu pare de crezut, căci, dacă ar fi aşa, apoi şi sub ceilalţi protopopi, cari au precedat pe actualul, toţi preoţi cucernici şi cu dor de bunul mers al Biserică noastre, sar fi petrecut aceleaşi lucruri. De la Teatrul Naţional Sâmbătă 16 coi, s-a jucat în premieră Potche, comedie în 4 acte de H. Bataille. Noutatea piesei şi numele autorului au atras mai multă lume decât de obiceiu, făcând frumoasă surpriză artiştilor ce jucau în această piesă, montată cu multă îngrijire şi jucată întru câtva cu un ansamblu ce-a făcut plăcere privitorilor. Subiectul e foarte simplu şi interesant tocmai prin această simplitate ce predomină desfăşurarea acţiunei în cursul celor 4 acte . Un om în vrâstă, Didier Merreuil, se îndrăgosteşte de-o fată tănâră, Rozina de Rink, pe care-o iubeşte cu patimă neînvinsă şi înaintea căreia greşeşte de a face pe veselul, sburdalnicul şi indiferentul, în loc de a se arăta aşa cum era din firea şi creşterea lui : serios, afabil şi distins prin manierile bune ce le avea. Din pricina aceasta Rozina nici nu bănueşte că el ar fi nutrind pentru dânsa simţirea aleasă a dragostei adevărate și’l tratează de paiaţ’a amorului, pănă când, din întâmplare, Bondier, un prieten al lui Didier, îi descoperi adevărul. Descoperirea se făcu tocmai la timp, căci Rozina, trădată de amantul ei Saint-Vust, în brațele căruia se aruncase dornică de dragoste, găseşte acum în Didier omul pe care -l vizase : iubitor pasionat, statornic şi prevenitor, aşa încât ea crede că va fi pentru totdeauna fericită. — In liniştea vieţei de la ţară, răsfoindu-şi trecutul, îi revine în minte Saint-Vust, pe care i l-a furat prietena Pauline Laub şi cu care el trăeşte foarte bine. Gelozia o face să se gândească de-acum numai la Saint-Vast şi să conceapă planul cum să'şi reia amantul.—Intr’o bună zi spune lui Didier că pleacă şi a plecat condusă de dânsul chiar, spre a se duce la vechiul ei amant. Bietul Didier se desparte de adorata lui, pe peronul gărei, într’un plâns cumplit. Piesa, in genere, s'a jucat bine şi cu pricepere. D-na Pruteanu, în Rozina de Rink, a dat dovada talentului seu printr’o concepţie justă în interpretarea acestui rol predominat de setea de dragoste şi nestatornicie.—D-na Zoe Condurat, în Pauline Laub, deşi poate nu destul de suficient pusă în evidenţă simplicitatea ce-o caracterizează, totuş, în trăsături generale, a contribuit să deie tipul trebuitor pentru susţinerea contrastului cu Rozina.—D-na Profir a fost drăguţă în Theresette.—D. Damira a ţinut să ne dovedească, în Bondier, că începe a se dezgheţa, şi bine-a făcut, căci numai aşa a reuşit să pledeze cauza prietenului seu.— Saint-Yast, d. Profir, a fost fluturele ce zboară de la o floare la alta, dar are un pacat cu dicţia, că o prea supune reticenţei.In sfârşit, d. Cuzinschi, în Didier Merreuil, a mai făcut o creaţie in stagiunea aceasta, o creaţie reuşită mai ales prin transiţiile foarte grele, pe cari le-a subliniat cu mare succes. A studiat rolul cu atenţie şi l-a redat cu toată gama sufletească ce-o cere rolul, făr’ a depăşi peste natural. Vom zice şi de astă dată însă: păcat că vorbeşte prea răpede. * Duminică 17 nov. s’a reluat Zile vesele după răsboiu, piesă localizată de un mucenic de la Mănăstirea Neamţ. Cu toate că anul trecut s'a jucat cu mult brio, de an pănă acuma s’a văzut o schimbare în rău, cum nu se poate mai regretabilă. Nu se ştiau rolurile, şi aceasta-i de neiertat, întrucât artiştii au tot timpul material a se ocupa numai de rolurile ce le au, făr’ a fi îngrămădiţi cu altele nouă pe cari să fie nevoiţi să le studieze—lucru ce reiesă evident din numărul noutăţilor jucate—şi nici nu sunt siliţi a se gândi la ziua de mâne, căci—slava Domnului — traiul li este asigurat pe tot anul, de când s’a pus în aplicare legea regretatului Haret, şi nu ca mai înainte, când actorul din Iaşi trebuea să trăiască un an din produsul angajamentului de patru luni, şi era silit să înveţe câte două roluri nouă pe săptămână. Astăzi, d-nii artişti trăesc, relativ, în huzur şi ceva mai multă silinţă şi tragere de inimă nu le-ar strica nici lor, nici instituţiunei. Banca VII. O noua instituţie folositoare » E cunoscut modul mizerabil de neigienic in care locueşte populaţia evreiască lipsită de mijloace. Aceste locuinţe neigienice, dacă ameninţă în mod permanent sănătatea acestei populaţii, apoi ele constitue un pericol evident pentru femeile lehuze şi pentru pruncii nou născuţi. Această stare de lucruri a făcut pe societatea femeilor israelite pentru ajutorarea lehuzelor sarace din Iaşi să se gândească la mijloacele prin cari ea s'ar putea remedia, şi aceste mijloace au fost găsite în fondarea unei maternităţi. Cu o sirguinţă demnă de toată lauda, această societate, a căreia inimă şi suflet sunt d-nele Pozalia Bergher, prezidenta şi Amalia Ghetzer, secretara societăiiei, s-a pus la lucru şi, din economiile făcute din cotizaţiile membrelor societăţei şi din ofrandele publicului a izbutit să ridice,pe un teren oferit cu generozitate de Epitropia spitalului israelit, o clădire solidă şi igienică, ce va servi de maternitate pentru femeile sarace. Astăzi, clădirea fiind gata, înzestrată cu toate aparatele şi mobilierul necesar, duminică, la 1 decembre, se va face inaugurarea acestei nouă instituţiuni de binefacere, prilej de care ne vom folosi pena reveni asupra ei. Preotul de la Erbiceni Din Erbiceni ni se vesteşte că sătenii au reclamat autorităţilor bisericeşti contra preotului lor I. Simionescu, cerând anchetă asupra faptelor nu prea creştineşti ale acestui slujbaş al altarului. Faptele ce i se impută sunt multe. Aşa, în 1910, printr’un comunicat, preotul anunţă pe săteni că s’a hotărât de cătră Casa Bisericei să li se închidă biserica pentru trei ani, din lipsă de fonduri. Li s’a părut, bieţilor oameni, lucru de şagă , dar duminica următoare s’au pomenit fără slujba religioasă. Obştea sătească a hotărât atunci să dăruiască bisericei, pentru existanţa ei, un imobil cuprinzând şase odăi. După un an, preotul, fără ştirea nimănui, vându crâşmarului Ion a Sandei imobilul dăruit de obştie. La înmormântarea unei copile, în vrâstă de 16 ani, preotul, fiind invitat, n’a voit să oficieze prohodul, până când săteanul Damaschin nu i-a pus în palmă şapte lei. Pe lângă aceste apucături, părintele mai are obiceiul să găsească prilej în slujba bisericească, pentru a ţinea în biserică, ocazional, discursuri politice. O anchetă serioasă ar avea multe de discoperit în sarcina acestui slujitor al altarului şi aşteptăm rezultatul ei, pentru a reveni. S. V. Numai Lei 1875 cu începere de la 1 octombre 1913 Marele magazin de sticlării, porcelanuri, lămpi şi obiecte de menaj Fraţii HIRSCHENSOHN Iaşi, strada Ştefan-cel-Mare 2 bis a redus preţurile BECURILOR ELECTRICE cu filament metalic (economie colosală) de 10, 16, 25, 32 şi 50 lumini la Lei 1.75 buc. Cinema-modern Acest nou local de spectacole îşi merită cu drept cuvânt supranumele de modern. Sală drăguţă, mobilier nou şi confortabil, orchestră escelentă, sunt îndestule elemente pentru a atrage pe spectatori. Proprietarii lui însă nu s’au mulţumit numai cu atâta, ci au căutat a bine-merita numele de modern, angajând pe cel mai bun operator cinematografic din Ţară, d. A. C. Botez, şi dându’şi ştiinţii încununate de altmintrelea de cel mai desăvârşit succes—de-a face să se proiecteze pe ecranul lor tot ceea ce arta cinematografică a creat mai bogat, mai măreţ şi mai splendid. Şi ce dovadă mai bună decât filmul Ultimele zile ale Pompeei, film ce-a atras admiraţia ieşenilor şi care, pentru mulţumirea lor, va mai rula şi astăzi, duminică, pentru ultima oara ? PACATUL (Urmare) După o şedere de vreo doi ani în mănăstire, Silvia devenia din zi în zi mai suferindă. Temperamentul delicat l şi tinereţa ei abia în floare nu puteau îndura mediul otrăvitor al înănăstirei. Aci, închisă între cei patru păreţi, departe de alintările părinţilor şi rudelor, se perdea cu încetul. G gtasurile piţigăiate ale maicilor îi răscoliau nervii; apasată de acea severă şi chiar brutală disciplină, corpul ei frage suferia îngrozitor, faţa ei pală şi tristă avea ceva din melancolia toamnei ce moare. Stareţa înănăstirei scrisese în căteva rânduri mamei Silviei, dar niciodată nu primia răspuns. De-atunci au trecut căteva luni. Spre asfinţitul soarelui o trăsură ţărănească urcă dealul spre mănăstirea de călugăriţe . . . Ieşită Silvia din mănăstire, Justin căută un prilej să se introducă în casa părinţilor ei. Mama Silviei era de astă dată mulţumită de prietenia lui Justin şi î i arăta o afecţie crescândă. Dar Silvia devenia mai suferindă, microbul boahi îşi urma drumul distrugător. Acum sărmana mamă îşi da samă de greşala ce făcuse, de păcatul ce-l avea pe conştiinţă, ca un spin înfipt adânc în inimai vinovată. Nopţi întregi îngenunchia în faţa icoanei lui Crist, rugându-se pentru sănătatea iubitului copil, singura mângâiere a vieţei sale amărâte. Ar fi dat orice s-o vadă bine, vesela, aproape de .Justin, la care ţinea aşa de mult. Intr’o seară Silvia şedea pe terasa ce da în grădină, contemplând pământul, cerul, stelele, luna. Era mai veselă decât altă dată, mai zimbitoare, lumina ochilor mai vie, simţea în suflet dorinţele unei alte vieţi. Cănd Justin întră, îl întâmpină râzând. — Vezi, aşa mi placi dragă Silvie, aş vrea să te văd totdeauna astfel. Şi luându-i amândouă manele o atraşi pe un scaun. Silvia ridică ochii spre cer şi deveni tristă. Un suspin adânc îi străbătu peptul. — Priveşte cele două stele ce stau aşa iie aproape de parcă se ’n premia ! Ele nu mor niciodată !.. Şi cât vor fi ele de fericite acolo, în lumea frumuseţilor, a visurilor! . . . pe când noi suferim, ne perdent cu încetul! . . Nimic nu-i nemuritor pe pământ, numai un singur lucru, o singură ntrupare nu moare niciodată ! E ca şi destinul ce ne urmăreşte, ne torturează, ne rupeşte pacea, somnul, şi ne aruncă într'un sbucium otrăvitor !... Totuş, nimic nu poate fi mai măreţ !..., mai subit !... — Şi cum se numeşte acea întrupare divină, care învălue atâta mister? — X'ai ghicit-o?... Privirile lui Justin se fixară adânc în ochii Silviei. Voia să se asigure despre un adevăr, pe care-l bănuia numai, îl neliniştea... Brațele celor doi tineri se deschiseră şi buzele lor tremurătoare simţiră vraja primului sărut al dragostei. — Silvie, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste ascunsă..., mi era frică să ţi-o spun, mă temeam să nu te superi, căci nu știam de mă iubeşti !... — De te iubesc?... Te ador Justine !... Aş vrea să mor în braţele tale, căci simt că voi muri răpede. Numai gândind p-nă că va trebui să te părăsesc, aceasta mă nfioară !... — Nu-mi vorbi de moarte, Silvio, când fericirea vieţei ne-aşteaptă. Cât de frumoasă-i viaţa!.... şi ce fericiţi vom fi!... — Da,voi rămânea lângă tine, dragul meu Justin, şi nute voi părăsi niciodată. In clipa aceasta ochii Silviei se măriră în orbite, braţele ei cântară un sprijin, i se făcuse rău. Câteva ceasuri de odihnă îi erau de trebuinţă. Justin luându-şi ramas bun se anunţă pentru a doua seară. Abia se’ntunecase, Justin intra. O găsi în pat. Nişte friguri arzătoare o scuturau. — Adio, Justin, zise ea, rădicând ochii asupra lui şi apucându-i măna. Justin se crede nebun, prin corp îi trece un fior rece. Se aşează lângă ea şi luându-i în unele diafane i le sărută mult. Din sina aceia boala părea că dă înapoi. Acum venise toamna. Frunzele cădeau ofelite, zilele erau lungi şi monotone. In sufletul întristatei mame mai licăria o ultimă speranţă de scapare. Dar microbul lucra incet şi pe ascuns. Era la sfârşitul lui noembrie. Starea Silviei mergea spre mai rău. Slăbise într'un hal nemaipomenit, ochii înfundaţi în orbite, faţa de-o paloare cadaverică, avea un aspect ingrozitor. Justin v ghia la căpătâi. — Justine, odată cu apusul soarelui, eu nu voi mai fi. — Nu vei muri, Silvio, răspunse el plângând. Vei trăi pentru mama ta care