Gândirea, 1928 (Anul 8, nr. 1-12)

1928-01-01 / nr. 1

silește carnea ,și osul să funcționeze într’o lu­mină pe cari viața fiziologică sau socială nu le-ar putea-d­­­a. Nepricinuind transfigurarea sufletului pr­intr’o experiență, îm­bțum­indu-se să-l neliniștească fără să-l zdruncine, să-l sfarme și să-l cristali­zeze din nou — viața spirituală cunoscută, mai ale a tineretului, sub­ acea confuză formă de idealism, rămâne stearpă. Idealismul ajunge astfel suma încordărilor spirituale a tuturor conștiințelor mediocre cu neliniști ș­i forțe me­diocre. Eroismul propriu zis nu se împlinește cu do­ruri sau nostalgii. Eroi sunt cei ce actualizează continuu și intens o viață care ne depășește. Așa­dar, sufletele cari experimentează, cari îndură în trup o viață creiată și organizată la lumina altor valori. Creștinismul autentic, viețuirea u­­nei spiritualități care răstoarnă omenescul în rosturile lui politice și sociale — e, înainte de toate, realizare efectivă, experiență concretă cu rezultate imediate și vădite. Astfel Dante în nebuneasca exaltare a Bea­­tricei, și Don Quichotte în mai perfecta lui ne­bunie, adică în mai reala lui viață — pentru că un personagiu judecat în cadrele duhului, e în­totdeauna superior unui om; aceasta se știe — sunt creștini, și buni creștini. Iată nebunia lor­­­în înțelesul ei sfânt — ne e dată drept pildă și îndemn. Nu știu dacă nu suntem datori — ca oameni și creștini — să ajungem fiecare dintre noi un cavaler rătăcitor, și un îndrăgostit de Beatrice. Cred în nesfârșita fecundare spirituală prin cucerirea acestor două poziții. E o depășire e­­videntă a ceia ce fără dreptate, obieinuim numi „omenie“. Ni se spune, de două mii de ani,­­ trebuie să ne întrecem, trebuie să întrecem bes­tia și să ne facem oameni de ai lu­i Dumnezeu. Aceștia nu pot fi decât eroi, cu suflete vaste, și tragice De ce să nu ne trudim a ajunge fiecare dintre noi un Dante, transfigurat într’o dragoste de aspră și sălbatecă spiritualitate? De ce să ac­ceptăm în duhul nostru valorile strecurate de iubiri mediocre împărtășite sentimental și­ gra­vitând fatal către aceiaș copulație, oficială sau clandestină? De ce să disprețuim, să bagateli­zăm, să extirpăm elanul nebunesc al renunțării la desfătările cotidiane, acea curajoasă înflorire a conștiinței etice? De ce să nu căutăm o­icatri­ce prilej de eroism — iar nu dragostea senti­mentală și satisfacerile senzuale? De ce să ce­dăm ispitelor unei fericiri mediocre, omenești, prea omenești” — când dantesca austeritate ne înalță și ne ancorează într’o fericire de o cereas­că seninătate? Zi­ ce exaltarea valorilor comu­ne, impuse de slăbiciunea generațiilor, de bun simț și de comunitate — când suntem datori să ținem privirile sus, și să ostenim voința întru pogorârea virilei spiritualități în noi? Și iarăș, nu trebuie să ne mulțumim cu admi­rația lui Don Quichotte. La ce bun acel dile­tantism ce nu angajează viața pe un drum numai simpatizează cu feluriți oameni, cu feru­ci­tite idei? Să ne învățăm a slăvi iubirea sau ura, patima. Prin ele ne transfigurăm, ne depășim. Din Don Quichotte să nu facem pretext de în­săilări cri rec, de divagări poetice — ci îndrep­tar al vieței spirituale. Să ne don­quich­ottetiz­ăm­ cu frenezie. Să facem din nebunia noastră lume de carne. Să coborâm valorile duhului nostru in viață, și să luptăm veșnic alături de ele. Vom vedea atunci uriași în morile de vânt și caste­lane în slujnicile cârciumilor. Viața decolorată, monotonă, veștedă — va ajunge frământată de diavolești și dumnezeești porniri. Vom fi creș­tini, pentru că vom înstăpâni viața duhului în locul vieței trupești și sociale. Această răsturnare de valori se împlinește firesc prin experimen­tarea patimei dante și și a nebun­ei don Quicho­­tești. Lichidarea „idealismului“ nostalgic și nicio­dată concretizat în viață — se înfăptuește de mi­nune prin experiențele tragice ale lui Dante și Don Quichotte. Ei pot rămâne încă în cărți pen­tru uzul liceelor și universităților europene. Transsubstanțializarea lor în efectivă și vie spi­ritualitate nu le ciuntește prețuirea estetică. E­­roismul se luminează la capătul unui itinerar ce trece alături de estetică și istoriografie, și pe cari, totuș, nu le neagă nici nu le anulează. MIRCEA ELIADE IONEL TEODOREANU nco. Vino Alter-Ego să te fac părtaș la euta­­siasmul cu care am citit minunata biologie l­a Medeleni, a celui „mai reprezentativ, mai bogat mai talentat prozator dintre tineri­­ ca să mă exprim cu vorbele criticului. Alter-Ego. Și eu vin să caut în convorbirea cu sine o înviorare a minții m­ele, obosite de o lec­tură lungă și plictisitoare. E. Despre ce este vorba? A.­E. Despre minunata triologie La Medeleni, a celui „mai­ reprezentativ, mai bogat mai talen­tat prozator dintre tineri” ca să mă exprim cu vorbele criticului. E. O. varietate a judecăților umane, cât ești de ciudată! Dar în sfâr­șit, care este, după tine, vina autorului meu, dacă nu cumva ți găsești mai multe? A.­E. Am să-ți spun. Dar mai înt­îi In aripi entuziasmului, pentru că săgețile mele să aibă o țintă. (Confidențial). Iți mărturisesc că mi-e tea­mă să iau parte în public la astfel de dialoguri platonice de când criticul Pantalone dei Biso­­gnosi a pângărit Empireul cu nesfârșitele lui co­locvii. E. Cred că, în primul rând, autorul are me­ritul de a fi introdus copilul ca erou principal in literatura românească. A.­E. Dacă lauzi intenția adm­ist, dacă însă gân­dul tău cuprinde și o prețuire i­n­ sine a faptei, neg. E. Nu-1 laud pentru intenție ci pentru lucrul isprăvit. El aduce tot atâta adevăr, cită poezie și merită deopotrivă elogiul materiei ca și acel al formei. Spune-mi însă: Alter-Ego care este după tine felul deosebit al sufletului copilului? 32

Next