Gândirea, 1929 (Anul 9, nr. 1-12)
1929-03-01 / nr. 3
omului mijlociu : nici genial, nici ratat, ci omul de rând, individul etalon-statistic. Acelaș, pe care îl speculează și în cele două volume ale sale „Omul din vis" și „Omul care și-a găsit umbra" , amândouă constituind ceia ce s’a numit, poate impropriu, „nuvela fantastică a d-lui Cezar Petrescu”. Un înțeles curent, „fantastic” numește realitatea de dincolo de judecată. Deci un fapt care scapă explicației normale : ceva care se acceptă chiar fără obișnuita apropiere pe cale logică: fantasticul lui Poe, bunăoară. Dar nu acesta este cazul d-lui Cezar Petrescu. Fantasticul său pornește de la elemente reale și se termină în plin real : el reiese simplu, din opunerea firească a mediului de fiecare zi, acelaș ca în toate celelalte nuvele, cu ceea ce pare că se petrece, aparent anormal și ilogic, în individ. Atât eroul din „Omul care și-a găsit umbra" cât și acel din „Semnul” trăesc, într'un fel, o aventură extraordinară. Nu însă din motive exterioare , mobilul real rămâne mai totdeauna de sursă intimă. Cu aceasta, o apropiere se cade negreșit făcută , cu toate că, prin înalta lor tensiune psihologică, eroii lui Dostoievschi duc deseori o viață supranaturală, nimeni nu spune însă despre autorul lor că este un „scriitor fantastic” , fără să coboare până la hotarele nelămurite unde se adâncește și susține autorul „Fraților Caramazov", fantasticul d-lui Cezar Petrescu este, totuș mai curând, un fantastic în sens Dostoievschi decât gen Poe... Reluând, cu „Întunecare", idei și material care circulase altă dată până la epuizare, d. Cezar Petrescu face, alături de valoarea în sine a cărții, această dovadă , că atât materialul cât și ideologia semănătoristă, socotite îndeobște perimate prin exces liric, pot fi, chiar în retorta artei și gustului contemporan, oricând recompuse epic. Privit, la apariția izolată a primului volum din editura „Universului”, drept un roman al războiului nostru, ,,întunecare” se definește acum complet, în această elegantă ediție de două volume a „Scrisului Românesc” , romanul d-lui Cezar Petrescu nu este o carte propriu zis consacrată războiului , o carte care să-l urmărească, exclusiv și organizat, în toată imensa lui desfășurare. Este, însă, primul roman românesc, folosind esteticește războiul, just la ceia ce el a fost în realitate , un determinant de nouă realități sufletești și sociale ; de aceia războiul nu apare în romanul d-lui Cezar Petrescu decât atât cât, artistic, este nevoie pentru a legitima un act uman, colectiv sau individual. Mai mult decât un roman al războiului, „întunecare" este romanul unei generații. Confesiunea epică a generației care s’a format și a mers lăuntric sub steaua semănătoristă, formulându-și concret visurile, subt acest dublu aspect : social, în împroprietărire și în vot universal , național, în unirea cu Ardealul. Generația aceasta, a cărei monografie epică a scris-o d. Cezar Petrescu, a fost cu adevărat o generație torturată de ideal : a luptat și a suferit pentru el, l-a aspirat și asimiliat în fiecare fibră a sufletului ; a făcut, în fine, din destinele ideologiei semănătoriste propriul ei destin. „întunecare" surprinde și fixează procesul acestei generații, în cel mai tragic al său punct de frângere , în momentul când, împlinind idealul semănătorist, războiul anulează spiritualicește întreaga generație care îl militase. De aci, și tema intimă a romanului , tocmai această dramă a idealului realizat. Deasupra întregei fresce a romanului, colorată și numeroasă, se detașează, singulară aproape, silueta eroului principal, Radu Comșa , închizând între liniile sale firul dramatic al generației și ideologiei semănătoriste, el capătă natural proporții de sens și se impune interpretat simbolic , construit și continuu justificat psihologicește, Radu Comșa poate fi considerat, alături de eroul primului roman al d-lui Liviu Rebreanu, drept cel mai amplu și susținut tip al epicei mari românești. Om de rând, plecat din cea mai joasă pătură rurală, Comșa a ajuns prin muncă orășean, cum au plecat și ajuns cu el atâția alții ; logodit cu Luminița, fiica deputatului Alexandru Vardaru, în urma stăruințelor acestuia, el consimte temporar să facă războiul într-un birou de serviciu sedentar. Asistă pasiv la toată zbaterea primelor luni de luptă și abia pe drumul retragerii, în vecinătate directă cu marea suferință colectivă. Comșa se gândește pentru prima oară adânc, privind soldații cari trec prin noroi sau pe tărgi , unul ca aceștia ar fi trebuit să fiu și eu! La Iași înțelege, în cele din urmă, acest indiscutabil adevăr : războiul este o verificare necesară tuturor. Se întreabă, deci, firesc , lipsit de ea, nu voi fi mai târziu un om incomplet, care nu se cunoaște nici pe sine și nici pe alții? împotriva întregii coaliții de reținere a Vardarilor, Comșa se decide atunci să plece pe front. Acolo începe într’adevăr să se cunoască. Să se cunoască pe sine prin ceilalți. Să se presimtă membru al aceleiași generații care lupta și pierea în numele unui ideal, alături de el. Pe nesimțite egoismul său personal cedează prin contactul fără rezervă din preajma morții cu sufletul generației sale, el se regăsește definitiv asemenilor. Deși tardivă, adolescența sa ideologică se schimbă totuș, curând, în maturitate. In plus, mai intervine încă un fapt care înlesnește această rapidă maturizare; rănit la ochi și față, Comșa este internat într'un spital ; în întunericul de sub bandajul, care îi înfășură capul, el se adâncește și mai mult în sine. Se simte fără rezervă pătruns de ideologia generației sale. Intre timp războiul se sfârșește. Viața se reîntoarce aparent la vechile ei cursuri. Singur Comșa revine acasă altul: desfigurat la față de rană, desfigurat la suflet de ideologia semănătoristă. Se simte iremediabil strein printre oamenii în mijlocul cărora trăise altă io5