Gândirea, 1931 (Anul 11, nr. 1-12)

1931-01-01 / nr. 1

CANDI REA 9ÊÊttmBÊÊÊÊÊtÊtÊKÊÊmÊÊtaÊKÊÊMii^mÊÊS^mM^smMm^ÊmÊmÊamimmtm EONUL DOGMATIC PARADOXIILE METAFIZICEI. DE LUCIAN BLAGA S'a propus un cuvânt deosebit de suggestiv pentru caracterizarea dogmei : paradoxia­ înadins nu l-am amintit până acum fiindcă voiam să închinăm un întreg capitol acestei laturi a chestiunei. Situația mai mult decât ciudată în care ajunge intelectul (sau rațiunea) prin afirmațiunea dogmatică a fost observată dintru început. A mustra dogma pentru absurditatea ei e cel puțin necavaleresc, căci dogma n'a voit niciodată să se prezinte altfel decât este. Intre cei dintâi cari remarcă cu o eroică satisfacție paradoxia dogmei ( a fost Tertulian. Lui i s-au atribuit faimoasele cuvinte pe care de altfel niciodată nu le-a scris : „credo quia absurdum est“ (). Dar și alți teologi din toate timpurile își dau seama de firea paradoxală a dogmei. Un Luther afirmă că revelațiile lui D-zeu sunt „impossibilia, mendacia, sturia, infirma, absurda, abominanda, haeretica et diabolica, și rationem consulas". El a istovit dicționarul injuriilor ce se pot aduce dogmei ,­și rationem consulas“. Moses Mendelssohn susținea că în dogmă intelectul începe a lua un caracter liric. De la Kierke­gaard încoace , mai ales în cadrul teologiei dialectice (Karl Barth, Gogarten, Brunner, etc.) se subliniază cu toată tăria paradoxia dogmelor. Din nenorocire însă dela niciunul dintre acești teologi nu aflăm cu suficientă preciziune în ce consistă această paradoxie și mai ales prin ce se deosebește paradoxia dogmatică de alte paradoxii cum se găsesc atâtea în istoria metafizicei. In teologia dialectică care actualmente se discută cu atâta aprindere în toate cercurile, fie protestante, fie catolice, paradoxia dogmatică e la fiecare pas confundată cu paradoxele dialectice, și uneori cu paradoxele gândirei magice, de cari ne vom ocupa într'un viitor capitol. Problema paradoxiei dogmatice pusă diferențial ne va da prilejul să relevăm o trăsătură caracteristică a metafizicei dogmatice spre deosebire de orice altă metafizică profană, fie raționalistă, fie dialectică, fie de altă natură. Toate paradoxiile asupra cărora intenționăm să ne oprim se presintă ca sinteze de afirmațiuni antinomice (reale sau aparente) despre un oarecare lucru. In cele mai multe cazuri paradoxiile metafizicei se rezolvă logic. E în ele un joc cu ochiuri și noduri cari se desfac de la sine dacă apuci și tragi bine firul adus și întors după degetele logicei. Câte­odată însă paradoxiile sunt indisolubile, cu noduri pe cari nu le pot tăia decât îngerii cu săbii de foc. Eleații, vechii închinători la altarul logicei, sunt cei dintâi cărora le revine meritul de a fi remarcat că lumea concretului (intuitiv sau imaginar, lumea spațiului, timpului, mișcărei și diversului) cuprinde din punct de vedere logic o mulțime de contradicții sau *) Adevăratele sale cuvinte au fost : Crucifixus est dei filius, non pudet, quia pudendum est. Et mortuus est dei filius ; prorsus credibile est, quia ineptum est. Et sepultus resurrexit ; certum est, quia impossibile est“ (De carne Chr. 5). 1

Next