Gândirea, 1933-1934 (Anul 13, nr. 1-8)

1933-01-01 / nr. 1-2

CANDI REA PÂRVAN SINGURATICUL DE AL. BUSUIOCEANU La cinci ani de la moartea lui Vasile Pârvan, când pentru mulți e încă familiară pre­zența lui austeră, aproape monacală, la Universitate sau la Academie, nu s’ar putea spune că personalitatea lui e cunoscută cum s’ar cuveni. Pentru cei mai mulți, Pârvan e istoricul a cărui uimitoare viziune a străbătut până în cele mai îndepărtate zări ale trecutului nostru. Pentru alții, e profesorul a cărui știință se înveșmânta în prestigiul frumuseții de gândire și de exprimare. Pentru mai puțini, e scriitorul lapidar și sentențios care în Memorialele sale a creeat literaturii noastre stilul ei academic cel mai înalt. Dar Pârvan gânditorul și omul în sine, omul interior, plin de adâncime și turmentat de nevoia de a-și găsi rațiunile ultime ale existenței sale, rămâne aproape necunoscut, deși sub acest aspect vom întâlni ce era mai esențial și mai adânc personalității sale. Despre această latură încă umbrită a existenței lui Pârvan încerc să vorbesc aici, nu fără a-mi da seama de dificultățile încercării. Despre Pârvan omul singur, omul tragic și meditativ, pe care cei ce au venit în contact mai de aproape cu el l-au putut cu­noaște câteodată în clipele lui de confesiune. Căci confesiunea era una din formele cele mai obișnuite și mai impresionante ale expresiei lui Vasile Pârvan. Confesiuni erau multe dintre cursurile lui de la Universitate, ne­uitatele cursuri unde mergeai pregătit să asculți savante expuneri grele de erudiție și eșeui nu odată tulburat, emoționat de neașteptatele mărturisiri ale unui suflet ce ți se desvăluia de dincolo de știință. Confesiuni erau cele mai adânci și mai muzicale dintre eseurile lui, splen­didele meditații de o armonie clasică, în care gândurile se învălue de atâtea ori în cel mai pur lirism. Și confesiuni erau cele mai calde clipe ale prieteniei lui, incomparabila prietenie a acelui om care, sub masca unei tragice severități umbrită de amărăciune și dispreț de viață, păstra totuși suavități de sentiment pe care tristețea vieții nu isbutise să le tulbure. Sub aceeași mască, sufletul lui Pârvan mai ascundea însă și o altă taină, a cărei urmă se întipărea în tot ce era gândul și expresia lui mai adâncă. Era acea sbuciumată încordare, abia disimulată, a spiritului său — din fire sceptic și înclinat spre toate îndoelile — de a se domina și de a găsi în sine justificarea superioară a vieții, căreia el îi dădea înțelesul unei misiuni. In zbuciumul acesta mai ales, pentru dobândirea propriilor sale certitudini, pentru acea seninătate și împăcare cu sine pe care el o numea cu cuvântul stoicilor, eu­­demottia, în ele stă întreaga adâncime și valoare a personalității lui Pârvan. Nu avem, pentru scrutarea amănunțită a acestei personalități, decât prea puține date esențiale, privind viața lui intimă și morală. Activitatea lui chiar, nu e cuprinsă decât în I

Next