Gazeta de Duminică, iulie-decembrie 1996 (Anul 3, nr. 26-50)

1996-07-04 / nr. 26

Pag.3 De De ce a obținut PDSR rezultate atât de modeste la alegerile locale, riscând să repete această contraperformanță în noiembrie? Se poate, credem, trece cu zâmbetul de rigoare (deși fumătorilor numai de așa ceva nu le arde) peste celebra de acum explicație a premierului Văcăroiu privind efectele tutunului (scumpit) asupra moralului electoral. Dar primul ministru nu făcea, prin argumentația sa, decât să reia “metodologia” practicată cu prilejul celorlalte alegeri, din ’90 și ’92, în preajma scrutinului se făceau toate eforturile pentru mărirea veniturilor pentru ca acestea să fie anulate apoi prin creșterea prețurilor. Cu alte cuvinte, dl. Văcăroiu își făcea un fel de “autocritică” pentru faptul de a nu fi fost suficient de “orientat” cu această ocazie. Pe de altă parte însă, explicația semi­­eșecului pedescrist pare să fie ceva mai complicată de această dată. Scumpiri și căderi ale nivelului de trai au fost și înainte de ’92. Ba chiar, șocul produs asupra unei populații obișnuite cu o anumită monotonie și siguranță a zilei de mâine a fost mai puternic atunci decât în ’96. Cu alte cuvinte, nu “jocul de-a prețurile și salariile” a fost cel care ar fi putut influența hotărâtor rezultatele PDSR în acest moment. Chiar și o mărire substanțială a salariilor, concomitent cu blocarea prețurilor, nu ar fi adus, probabil, mult mai multe voturi partidului de guvernământ. Și aceasta mai ales datorită faptului că alegătorul român a reușit “să prindă șmecheria”, cusută cu ață destul de subțire. De altfel, PDSR nici n-a mai practicat-o în preajma alegerilor locale­­ și ar fi o greșeală s-o încerce înspre toamnă, cu prilejul campaniei pentru “generale”. Nu de alta, dar câștigul ar fi minim, iar pierderea suferită în planul credibilității, în interior, ca și în afară, ar fi maximă. Dacă nu prețurile au fost cauza căderii PDSR, ce anume atunci? Ar fi, mai întâi, oboseala electoratului care a fost fidel PDSR-ului în ’92 (sau FSN-ului în ’90). Credul, cum a fost numit el de cei exasperați datorită înfrângerilor de atunci, entuziast câteodată, amăgit cel mai adesea, acest electorat “de stânga” pare azi derutat și neinteresat de soarta oamenilor politici care i-au promis mai mult decât se putea face. Din ce în ce mai apăsat de amenințarea unor dificultăți materiale cotidiene, acest electorat, destul de pasiv și înainte, s-a retras acum de pe scenă, fapt care explică în parte procentul extrem de scăzut al participării; în schimb, alegătorii Opoziției, activi și în ’90 și în ’92, a reușit să încline balanța din punct de vedere electoral, fără să fi crescut semnificativ ca dimensiune. N-ar fi ceva foarte neobișnuit aici, câtă vreme este știut că așa-numita “majoritate tăcută” este îndeobște înclinată să se așeze de partea partidului de guvernământ. Or, de vreme ce PDSR n-a dat în ultimii ani semne serioase de bunăvoință față de acest electorat al său, “pedeapsa” nu putea fi alta decât părăsirea sa în momentul decisiv al alegerilor. Una dintre cheile întâmplării electorale din toamnă pare să fie deci capacitatea partidului de guvernământ de a-și schimba imaginea în ochii electoratului său tradițional, aducându-l astfel în fața urnelor. Nu știm care sunt resursele PDSR în acest sens, dată fiind o anumită “inerție a victoriosului” care s-a instalat în acest partid, îndeosebi după '92. Pe de altă parte, mișcarea de trezire a electoratului de stânga este cu atât mai dificilă pentru PDSR cu cât el are deja câțiva concurenți serioși în acest domeniu: PSM, PS și chiar PUNR și ————— PRM încearcă să smulgă cât mai mult OISW U £ 30% din acest corp relativ imobil al celor mulți și necăjiți, în același timp, datorită tergiversării reformei, prin complicarea sa birocratică, partidul de guvernământ a pierdut, în bună măsură, încrederea celui mai im­portant segment al societății românești: clasa oamenilor de afaceri. Procesul este, desigur, mai complicat decât poate fi schițat aici. Adevărul este, se pare, că în România de azi avem de-a face cu două categorii de oameni de afaceri: cei care au crescut în umbra PDSR, sprijinindu-se în afaceri pe protecția puterii politice, și cei care au încercat, sau au fost nevoiți s-o facă fără acest avantaj. Firește, peste tot în lume puterea eco­nomică nu poate face abstracție de puterea politică. Numai că, acolo unde sistemul democrat modern s-a stabilizat, în general economicul este cel care domină politicul, fie și prin aceea că poate face abstracție de el. Cei mai mulți oameni de afaceri străini declară cu seninătate că nu fac poli­tică. Și chiar așa și este, aceasta neînsemnând însă că nu i-ar interesa deloc ce se întâmplă în viața politică, la ei sau în altă parte. La noi însă, se pare că succesul în afaceri este încă masiv condiționat de apartenența sau non-apartenența politică. Accesul la resurse, la piețe de desfacere, la contracte avantajoase trece prin furcile caudine ale unui sistem de aprobări tot mai complicat. Politizarea excesivă a clasei economice este, așadar, cu totul explicabilă. Dar nu și profitabilă, fie că o privim din perspectiva omului de afaceri, nevoit să consume timp și bani pentru a obține bunăvoința omului politic, fie din perspectiva consumatorului, care trebuie să plătească, în ultimă instanță, toate spezele acestui joc complicat. Pe scurt, asistăm în acest moment la o ofensivă a întreprinzătorilor “liberi” pentru eliberarea lor reală de sub tutela clasei politice. Crescând în acești șase ani atât numeric cât și ca putere economică, acești alegători “speciali” împing întregul spațiu poli­tic românesc spre “dreapta”. Ar fi de mirare ca Opoziția, mai ales prin componența ei “populistă” să poată opri acest proces. T. NICOLAE ce a pierdut PDSR-ul? — COMBATEREA ȘOMAJULUI PRIN INTERMEDIUL ORGANIZAȚIILOR TRIPARTITE în ultimii ani piața forței de muncă s-a confruntat și se confruntă cu o situație precară. Amplificarea numărului șomerilor în rândul populației a atras după sine necesitatea unei contribuții sociale tot mai mare. Șomajul nu este o problemă numai pentru România, este o problemă generală pe plan european dar care din păcate are consecințe dintre cele mai nedorite pentru coeziunea so­cială și solidaritatea umană. Faptul că o anchetă economică nu ne poate furniza cea mai bună rețetă pentru combaterea șomajului, nu trebuie să constituie un motiv pentru a nu mai întreprinde nimic în această direcție sau pentru a ne abandona iluziei că dezvoltarea economică v­a rezolva totul de la sine. De asemenea situația de față are consecințe organizatorice importante în direcția adaptării unei strategii optime. România ar fi trebuit să găsească soluțiile necesare dar aceasta ar fi necesitat în primul rând o poziție cât mai detașată a Guvernului față de cea a partidelor aflate la putere. Și datorită faptului că acest lucru nu s-a realizat și nici nu cred că se va realiza deocamdată, soluția democratică ar putea fi implicarea organizațiilor tripar­tite (Sindicat-Primărie-Patronat) în realizarea și aplicarea unor strategii fo­cale de creere a locurilor de muncă. Primăria, Sindicatele și Conducerea Societăților sunt mult mai apropiate de problemele populației decât ministerele și mult mai puțin afectate de conflictele de interese care îngreunează azi redresarea economică a țării. Activitatea sindicatelor, primăriilor și a societăților ar fi cu atât mai eficientă cu cât rata șomajului pe plan local ar fi mai scăzută. Credibilitatea externă a unor asemenea organizații (cu adevărat democratice) este mult mai mare decât a Puterii deci și posibilitatea atragerii unor surse financiare externe, pentru realizarea unor programe de combatere a șomajului, este mult mai sporită. Cine preferă să rămână totuși încorsetat în uniforma rigidă a politicii de la București privind crearea locurilor de muncă nu trebuie să piardă din vedere faptul că în ultimii ani atât Guvernul cât și Parlamentul au reacționat mult prea lent în fața evidentelor carențe în aplicarea unor măsuri de redresare a economiei, în condițiile unei nesiguranțe atât de mari în ceea ce privește soluția optimă pentru reducerea șomajului, se pare că experimentarea pe plan local este mai îndreptățită și mai logică decât așteptarea unui consens în politica de la București. Experiența de până acum ne îndreptățește să credem că aceste organizații tripartite vor fi capabile să învețe repede cum se creează și se implementează strategii sociale mai eficiente decât până acum. Strategia creării de noi locuri de muncă nu pare dificilă în teorie dar realizarea ei practică v­a depinde în cea mai mare măsură de o conlucrare eficientă între cei trei poli ai organizației. Deci să creăm asemenea organizații, care vor fi capabile să transpună în muncă fondurile primite, numai în interesul urbei. 4 - 10 IULIE 1996 SCRISORI • SCRISORI • SCRISORI Cizer, la 24.VI. 1996 Dragă “GAZETĂ DE DUMINICĂ” La aniversarea celor 100 de numere, serie nouă, îți doresc “LA MULȚI ANI”. Te­am citit din “doască-n doască”. Te-am citit fiindcă mi-ai plăcut! Am răsfoit și înaintașele tale: “GAZETA DE DUMINICĂ” 1904-1911 și 1920-1937 de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca, unde a publicat și “Veronica din Sălaj”, ce-și doarme somnul de veci în cimitirul din Cizer. Felicitări și sănătate puținilor dar harnicilor oameni, care te fac să apari săptămânal, în mod deosebit d-lui Lupu, care ți-a redat viață! Să ne întâlnim sănătoși și la numărul 1001! Cu drag, GAZETA DE DUMINICĂ

Next