Gazeta literară, iulie-decembrie 1954 (Anul 1, nr. 16-42)

1954-07-01 / nr. 16

JUM ^ Anul I. Nr. 16 — Joi 1 iulie 1954 ORGAN SAPTAMINAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. 4 pagini 35 bani Trei fetiţe trec Dunărea... Stau cu mina streaşină pe mal, jos, în lunca ţărmului natal. Apele îşi trec argintul viu, sălciei cu foşnet argintiu, şi de peste-al Dunării hotar, parc-aud un cîntec vechi bulgar: „Trei fetiţe trec — Dunărea, Dunărea; apa li se urcă tot mai lesne pe sub glezne, pin-la glezne, peste glezne. Trei fetiţe trec — Dunărea, Dună. .a; apa li se urcă pe-al lor trunchi, sub genunchi, pin-la genunchi, peste genunchi Trei fetiţe trec — Dunărea, Dunărea; apa către mijlocul de rîu, suie pin-la brîu şi peste briu. Trei fetiţe trec — Dunărea, Dunărea, apa se coboară apoi lesne pin-la brîu, pin-la genunchi şi pin-la glezne...” Nu ştiu cine-ntîi va fi văzut fetele ce-n apă au trecut. Dar de-atunci, de-atîtea ori la rînd, eu în cîntec le-am văzut trecînd, fetele — trecînd Dunărea. Şi-au trecut alaiuri Dunărea, şi pe cer de veri şi iarnă grea. ...Trece de pe-un mal pe cellalt mal un alai de nuntă-n trap de cal. Pod de ghiaţă, mirii îi desparte. ...Cîntecu-i de dragoste şi moarte. Intr-o copcă, Dunărea înghite sănii, fată, tropot de copite, şi în zări, pe naltul ţărm bulgar, mirele aşteaptă în zadar. Fete vor mai trece Dunărea, printre ele, nu-i mireasa mea, nu-i mireasa mea... Bat şi intr-un mal şi-n cellalt mal amintiri în fiecare val. Dunăre, ştii lungul pod de vase, dorobanţi cu săbiile trase, armiile ruse, uraganul, Plevna răsturnînd Aliotmanul, Sfinta Libertate de-a-n­ călare, slobozind văiugele bulgare, vrajba ce-o turnară-n unde regii, punţile-ntre inimi să dezlege, să se depărteze malurile, şi să ne despartă valurile valurile, valurile... •Dunăre, nu scrise-n vreun izved că-ntre inimi tot durarăm pod? Dar acum noi slobozi am durat pod de-oţel, un pod adevărat... Cite mîini şi inimi, cite gînduri, ridicară-a bolţilor lungi rînduri, cîţi nu coborîră în afund, ca să-mplînte podul pînă-n prund, cîţi podari vestiţi veniră-anume de pe malul Volgei lor străbune, ca-ntre ţărmuri podu-ntins să poarte oameni dintr-o parte-n altă parte, Dunăre, Dunăre? Meşteri buni, vă bat în plete vînturi, voi ce ne-aţi legat două pămînturi, răzimaţi cu coatele de baie, ştergeţi-vă fruntea de sudoare, şi spre larg, din unda înfrăţită, ascultaţi un murmur de răchită: „Trei fetiţe trec — Dunărea, Dunărea. Podu-i trec cu sclipăt de argint, podu-1 trec, batiste fîlfîind. Trei fetiţe trec — Dunărea, Dunărea, şi cum trece trenul săgetînd, undele văd fetele trecînd. Trei fetiţe trec — Dunărea, Dunărea...” Veronica Porumbacu Podul frăţiei Cînd ceru-şi pierde-n undă inele şi brăţări, şi seara se coboară ca salcia pletoasă, — privesc spre pod cum trece, prin boarea răcoroasî să lege două ţărmuri şi visu-a două ţări. Şi Dunărea bătrînă îmi spune o poveste, în timp ce-mi ţin frigarea pe tărăgăi de vreasc. „De mult, un mare meşter sosit de la Damasc un pod voinic întinse-ntre ţărmurile-aceste. Dar l-a întins să treacă războinicii încoace izbind cu spada-n scuturi a moarte şi a foc, să-şi ducă sclavi şi aur, tribut, de pe-acest loc pe care voi vă creşteţi avutu-n bună pace.” Mi-a povestit de poduri de vase-aliotmane cînd în aceleaşi lanţuri sălbatice-au gemut Bulgarii şi Romînii. Cu valul a bătut, chiar Dunărea gemuse atuncea în bulboane. Dar iată azi ce mîndră-i că-n undă oglindeşte minunăţia asta de fier şi de beton. Şi valurile parcă dau întecului zvon şi pescăruşul parcă a ţîşnit mai tinereşte. Pe cele două ţărmuri e-aceeaşi bucurie ; şi e mîndria-aceeaşi că braţu-a plămădit un pod pentru frăţie şi pentru-un trai tihnit, e un pod ce poartă-n forme a vremii poezie. „Noroc şi voie bună!” au chiuit Carpaţii. „Noroc şi sănătate !” — Balcanii au strigat. Şi între două ţărmuri, cu vis într-aripat, Bulgarii şi Romînii-s îmbrăţişaţi ca fraţii. Noi puntea intre ţărmuri,~in sunet şi in vise, de mult am fost întins-o, — muncind, luptînd, cîntînd, — de cînd cu libertatea al nostru-avut pământ, sub semnul stelei roşii, pe veci se ortăcise. Ostaşul sovietic şi-a lepădat vestonul, şi-a sumecat cămaşa şi a purces la muncă. Maşinile acestea din dunăreană luncă, el ni le-a dat, în maluri să revărsării betonul.­­ Cînd ceru-şi pierde-n undă inele şi brăţări, şi seara se coboară ca salcia pletoasă, — privesc spre pod cum trece, prin boarea răcoroasă­­ să lege două ţărmuri şi visut-a două ţări. Guatemala Aşa-ntr-o bună zi mi s-au trezit bancherii hoţ’’, stăpînitori de fructe, că într-o ţară-s lanţurile rupte şi fructul, pentru ei, e fruct oprit. Au mîrîit cum cîinii cînd le furi din gură osul. Au lătrat cu larmă. Din guşa grasă iese vorba „armă”, osînza prinde boiul negrei uri. Lăudăroşii cinstitori ai păcii au tăbărît, ca haitele lupeşti, spre tine, ţară ce te primeneşti şi ţi-au umbrit fruntarele cu lăncii. Ei­, mincinoşii cinstitori ai vieţii, cu paseri de oţele ţi-au spurcat seninul cer, — pornind la semănat seminţa morţii, pulberile ceţii. Crezură că e vraişte hotarul şi e grădina fără păzitor dar sumeţitu-mi-s-a un popor şi-a ,groază-şi muşcă buza mercenarul Plătiţi ca să ucidă şi să moară, uitînd mirajul marii aventuri, sînt sub­ soldaţii ca vestonul sur şi viaţa cu clipita şi-o măsoară.­­ Căci tu, voinică ţară, Guatemala şi lumea-ntreagă, î ntoarceţi altcum treaba. Se spune simplu, răspicat: „Jos laba voi cei deprinşi cu jaful şi năvala !” Ce-i fruct oprit rămîne fruct oprit chiar dacă-o să-l mai pipăiţi sub ghiară, că nu îşi lasă-al său avut o ţară să fie peste graniţi sorocit. Nu cu picioare-n cisme noi, prusace, se poate cuceri puterea-n lume ! Ci eu, guatemalezilor le-oiu spune cu glas de prietenie şi de pace : Vei fraţilor ţărani, cu palme aspre, fiţi tari şi îngrijiţi-vă bananii, culegeţi fructe, creşteţi-vă anii cum îi doriţi în inimile voastre ! Lăsînd din mînă plugul pentru arme, vă apăraţi al traiului belşug, — dar mina s-o întoarceţi iar la plug după ce-o fi pe mercenari să-i sfarme. Cît despre haita lacomă de pradă, ea-şi simte balamalele plesnite. Şi multe fructe fi-vor fructe­ oprite, pînă ce-odată haita va să cadă. V­I Către un general imperialist­ ­, tu ce-ai spintecat, rîzînd, copiii şi-ai opărit, cu apă fiartă, mume, crezîndu-te un zeu al vitejiei, tu, ce te vrei stăpînitor pe lume, să tragi pe hărţi hotarele ci sînge şi-n glas de tun ecoul să-ţi răsune, tu, ce hlizeşti cînd inima se strînge şi sameni molimă şi sameni moarte şi rîzi hirsut cînd suferindul plînge, tu, cart-ţi temi pecetluita soarte c-ai să te sfarmi sub pumni de braţe aspre, tu, cel ce cînţi pe cobitoare coarde, tu, urîciunea, hula erei noastre, — ţi-aduni comori din umbră de cadavre, vnsă apun a’tale negre astre. Ţi-a dat viaţa vrednice poveţe că ai pierdut avuturi şi pămînturi, — ţi-s mai puţine bietele pieţe. Ceri sînge şi nu te ascultă nime şi ai ajuns să ţii doar cu simbrie împuţinata, şubreda-ţi oştime. Pe-a feţii tale searbădă mărime juvăţu-şi lasă umbră şi-ameninţă că-ţi dă răsplată pentru furt şi crime. Cînd bate ceasul, jalnica-ţi credinţă în suflet strigă: „ceasul cel din urmă ! E timpul să te treci în nefiinţă!” Şi tu mai crezi că lumea e o turmă pe care-o ciobăneşti precum îţi place? In moarte-al tău baston degeaba scurmă. Tu vrei război şi-auzi cîntînd de pace, vrei moarte şi-auzi chiot de viaţă, — fie că-ţi place, fie că nu-ţi place. De eşti viteaz, ce spaimă te îngheaţă şi de ce simţi că moartea-ţi dă tîrcoale? O ! ştreangu-o fi statuia ta măreaţă şi te vor rîde oamenii-n piaţă. Alexandru Andriţoiu ­­ntilnirea dintre fructe, aur şi singe are, în acea parte a lumii, un trecut dureros. Ea dovedeşte cum fructele pot deveni aur, cum aurul poate deveni singe şi cum oame­nii pot deveni robi. Şi aceeaşi alchi­mie a crimei a putut transforma un pămînt al abundenţei intr-un pămînt al dezolării. Dar pe stîncile aride s-a stirnit vîntul fecund al libertăfii. Din acel punct fierbinte al globului pleacă patru poduri gigantice, dintre care două de pămînt şi piatră, două de apă. In acel loc, de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific sint doar ciţiva kilo­metri ; in acel loc sfirşeşte America de nord, pentru ca să înceapă America de sud In acel loc al lumii bogăţia exube­rantă face ca fiecare republică să fie un trandafir de aur, pe care conquis­­tadorii l-au transformat în trandafir de singe. începutul l-a făcut, in 1493, Guana­­hani. Dintr-o insulă de lumină ea a devenit o insulă de flăcări Ca­tedralele pădurilor au ars. Pomenii au fost uciși. In 1519, prin Veracruz, s-au năpustit asupra America centrale ca­valerii spaimei: Arias, Reyes Rojos, Maldonados Don Quijotte paduchios s-a repezit asupra uriașei prade. Cor­tez a inundat cu singe cîmpiile pînă la T­laxe­ala, Alvarado — cuceritorul Guatemalei — a împins crima pînă la fluviul Papaloapan, fluviul fluturilor, Jimenez de Puesada a năvălit, în 1536, în Colombia. Iar alde Almagros, Pizarros, Valverdes, Castrillos, Urilas, Beltranes, după ce şi-au împărţit — la Panama — prada, au început, ca toţi bandiţii, să se lovească pe la spate cu pumnale fierbinţi de Toledo, să se otrăvească, să se inesere pe un conti­nent uriaş şi devastat. Legenda bogăţiei — Eldorado, pă­­mintul de aur — a străbătut Europa. Negustorii şi filozofii au început să vorbească unii de pietre preţioase care se găsesc pe drum, alţii de „bunul sălbatic" care demonstrează că omul s-a născut bun, dar civilizaţia l-a corupt. Uluit, conquistadorul contempla con­tinentul acoperit de cauciuc, tutun şi porumb. Animale ciudate umpleau pă­durile parformate: furnicarul, guanaco, maimuţa, jaguarul — iar în apele calde şi tulburi naviga — asemeni unui submarin — caimanul. Deasupra continentului curgea un flu­viu colorat şi strident de păsări: tu­­cani, colibri, papagali, condori. Dar această simfonie de culori şi explozia abundentă de parfumuri nu tulburau retina şi nările co­nquistadorului, vi­­nătorul de aur. Şi toată acea parte a lumii a răsunat din strigătele prelungi de groază şi sufe­­rinţă ale oamenilor torturaţi, ale unui­­ popor în agonie. Dar strigătele lor n-au ajuns în Eu­ropa, ele au foşt­ acoperite de vuietul oceanului. Multă vremi­e corăbiile au purtat spre Europa, hrănind burghezia, aurul roşcat şi ad­ucînd, din Africa în Ame­rica, negri în lanţuri de fier. Şi aşa, aurul a dev­­enit sînge, iar oamenii au devenit scla­ivi. Acolo un­de există sclavie, există şi luptă pentr­u libertate Trei veacuri au rezistat p­opoarele America centrale şi sudice năvălitorilor. Masele ridică eroi aşa cum masivul muntos înalţă piscuri: Cuauhtemoc, in 1520, Toqui Caupolican, Lautero, in 1550, Tupac Amaru, in 1781 şi atîţia alţii au făcut faţă puhoiului. Dar la începutul celui de al XIX-lea secol, o serie de explozii violente au zguduit continentul și A­­merica s-a acoperit de republici inde­pendente. Istoria Americii Latine e stră­bătută de fulgere de o mare intensi­tate: José Miguel Carrera (1810), Ma­nuel Rodriguez, Bolivar (1822), Tous­saint Louverture in Haiti, au luptat pentru libertate. Pe stema republicii Guatemala stă scris: Libériad — 15 de Settembrie 1821. Conquistadorii nu poartă acum ar­mură, ci frac. Ei nu vinează aur fiind­că știu că cel mai strălucitor aur e munca omenească. Ei fac aur din fructe, din sudoare şi din singe So­cietăţile anonime cumpără plantaţii de banane şi cafea, mine şi zăcăminte de petrol, generali şi posturi de radio, e­­nergie electrică şi umană, scriitori şi agenţi secreţi, căi ferate şi navale, — toate pot fi cumpărate, afară de setea popoarelor pentru libertate. Au cumpărat totul, dar popoarele nu se supun. Şi atunci negustorii trimit soldaţi. Armata americană năvăleşte în 1824 în Porto Rico, în 1846 ocupă o mare parte din Mexic, in 1864 ocupă Panama, in 1898 zmulge Spaniei Cuba Dar popoarele nu se supun La începutul secolului XX, în 14 ani, Statele Unite intervin In viața po­litică a Americii centrale de 13 ori. De 13 ori în 14 ani au fost aruncate bombe, tunurile au incendiat sate și orașe, peste sacii cu cafea a curs sînge omenesc. Dar popoarele nu se supun. Statele Unite distrug atunci toate libertăfile democratice, aduc tancuri, avioane, soldaţi, improvizează dicta­tori (generali fără armată). Dar popoarele nu se supun. In 1926, Sandino ridică poporul din Nicaragua la luptă. Şi ciţiva ani, a­­vioanele şi tancurile S.U.A. nu reu­şesc să stingă flăcările răscoalei care este pretutindeni şi nicăieri, inconju­­rindu-i pe invadatori cu un cerc in­candescent de ură. Pentru a-l prinde, invadatorii îl poftesc pe Sandino la tratative şi doar aşa, tilhăreşte, o pot răpune. Dar popoarele nu se supun. Lupta spontană devine o luptă organizată : comuniştii se află în frunte ! Recabarren aprinde pe munţii An­­zilor steagul libertăţii, iar Carlos Prestes, cavalerul speranţei, azvîrle pe plantaţiile de cafea ale Braziliei, sim­­burele libertăţii. Şi în fruntea po­poarelor, stîncă de flacără, luminează partidele comuniste calea libertăţii de­finitive. ★ A fost mai întîi o uriaşă uimire: un stat minuscul, în plină bătaie a tunu­rilor dolarului, înconjurat de atotpu­ternicia Wall­ Street-ului, a îndrăzniţ. Bancherii au privit stupid harta. Gua­temala a expropriat 95.000 ha. de plantaţii ale trustului „United Fruit Company" Popoarele Americii au privit harta cu bucurie: un stat atît de mic a in­drăznit ! Apoi Wall­ Street-ul a fost cuprins de furie. John Foster Dulles, secreta­ oameni­s­ rul Departamentului de stat, este ac­ţionar al lui „United Fruit" Asupra Guatemalei s-a pornit puhoi de ame­ninţări şi calomnii. Cabot Lodge, ad­junctul lui Dulles şi reprezentant al S.U.A. la O.N.U., este acţionar al lui „United Fruit". Au fost cumpărate tancuri, avioane, aventurieri şi tunuri, au fost masate pe teritoriul statului Honduras. Sin­clair Weeks, ministrul comerţului S.U.A. este acţionar al lui „United Fruit". Derbedeii înarmaţi au trecut graniţele Guatemalei. ★ Dacă avioanele pot depăşi viteza sunetului, zgomotul primelor explozii care au răsunat pe teritoriul Guate­malei a făcut ocolul lumii cu o in­­spăimîntătoare viteză. Exploziile bom­bardamentelor din Guatemala au ră­sunat în inimile oamenilor. Şi dacă urechile domnului Lodge, care respin­gea la O.N.U. discutarea agresiunii împotriva Guatemalei, par surd- ure­chile noastre prind asemănarea cu celelalte explozii — din Indochina şi Coreea. Valul fascismului vrea iarăși să a­­copere pămîntul. Dar popoarele luptă, Guatemala e un stat mic. Dar minia pe care a stirnit-o agresiunea Statelor Unite este uriașă. Zona tropicului e fosforescentă de ură. Orenocul, Ama­zonul și Tequendama, fluvii ale miniei, zvîcnesc asemeni arterelor. Prin Pam­pas vîntul libertăţii stîrneşte nori de minte. Pe pămîntul Americii înfloreşte Ceibo, arborele cu flori roşii. Pe virfu­­rile munţilor Anzi scapără un tranda­fir de fulgere. Paul Georgescu Fructe, flăcări şi De vorba cu Pe tovarăşul Aurel Baranga l-am găsit în biroul său de la revista „Urzica" unde îndeplineşte funcţia de redactor şef. In răgazul pe care i l-au dat co­laboratorii — redactori, scriitori, cari­­caturişti — am reuşit să obţinem din partea autorului pieselor „Iarbă rea“, „Bulevardul împăcării", „Intr-o noap­te de vară“.....Mielul turbat"—clteva răspunsuri la întrebările noastre : dramaturgul Aurel Baranga — Ce ne-aţi putea spune cu privire la realizările dramaturgiei noastre In acest glorios deceniu? — Nu vom înţelege deplin însemnă­tatea şi proporţiile revoluţiei culturale care a avut loc în ţara noastră in ulti­mul deceniu şi în domeniul creaţiei dramatice originale, dacă nu vom în­cerca să aruncăm o privire spre tre­cut. Deşi scrisul dramatic original are în ţara noastră o bogată şi frumoasă tradiţie — este suficient să ne gîndim la opera unui Alecsandri, Haşdeu sau Caragiale — totuşi. In timpul scurs între cele două războaie mondiale, din pricina condiţiilor vitrege impuse de o stăpînire duşmănoasă omului şi culturii, literatura noastră dramatică originală a fost împiedicată in dez­voltarea ei. Pe vremea cînd funcţionam ca secre­tar literar al Teatrului Naţional din Bucureşti, m-am îndeletnicit cu stu­dierea repertoriului dintre anii 1920— 1940. Iată o primă observaţie: în două stagiuni ale acestui ultim de­ceniu s-au jucat pe scenele teatre­lor noastre din Bucureşti şi provin­cie mai multe piese originale decît au promovat pontifii culturii burgheze vreme de douăzeci de ani. Explicaţia politicii anti-culturale burgheze este limpede: regimului trecut ii conveneau mai degraba lucrări bulevardiere fran­ţuzeşti şi italiene, decît piese de tea­tru care să reflecte viaţa şi năzuinţele­ poporului. Trebuie spus însă că, în aceeaşi epocă, o serie de scriitori conştienţi de menirea lor n-au plecat steagul. Ar putea fiecare dintre ei să povestea­scă prin cîte greutăţi au trecut. In această direcţie stă mărturie acade­micianul Camil Petrescu, autorul „Falsului tratat pentru uzul autorilor dramatici“, în care scriitorul relatează cu umor, dar şi cu multă amără­ciune, tribulaţiile unei lucrări origi­nale. Regretatul regizor Ion Aurel Maican povestea de asemenea, cu foar­te mult haz, cum erau „ocrotite“ pie­sele originale Înainte de 23 August. Unele teatre le programau în cele trei zile de dinaintea Paștelui, cînd ef­actrscu s!*----.—.__________________ In acest timp, se instalase un re­pertoriu care promova sau morala tri­unghiului adulterin, sau lucrări dra­matice de import transoceanic, cu un conţinut morbid, psihologicist, deca­dent. Cu atît mai preţioase ne sînt nou, deci piesele scrise de autorii pro­gresişti originali la perioada dintre cele două războaie. Lucrările lor trebuie preluate în spirit critic. Acest lucru nu trebuie însă să ducă la o exagerare neîngăduită, la o­ preluare cu ghiotura, ci la o reconsiderare în spirit ştiinţi­fic a acelor lucrări care la vremea lor au însemnat un protest, o luare de poziţie împotriva unei societăţi duşmănoase. Literatura noastră originală con­temporană înnoadă firul celor mai valoroase tradiţii, preţuind experienţa înaintaşilor noştri şi încercînd să dezvolte creator zestrea culturală pro­gresistă a trecutului. — Care este după dumneavoastră caracterul major al noilor piese create în ultimii zece ani? — Au fost create o sumedenie de piese valoroase, a căror primă ca­racteristică este dată de izvorul ins­piraţiei lor. Piesele dramaturgiei ori­ginale contemporane îşi trag seva din lupta şi năzuinţele poporului nostru, angajat pe drumul făuririi unei societăţi noi. Aceste lucrări reflectă domenii diferite de activitate, probleme şi preocupări diverse, oa­meni feluriţi. Nu-mi propun să fac o enumerare completă, dar lucrări cum sunt : „Cumpăna“, „Minerii“, „Ce­tatea de foc“, „Vadul nou“ „Oameni de azi“, „Ziua cea mare“, „Mireasa desculţă“, „Lumina de la Ulmi“, au darul să ilustreze cîmpuri diferite de activitate, caractere diverse, probleme complexe de viaţă. Cu piesele scrise in acest deceniu urcă de fapt pe sce­nele noastre un erou nou, cu o pro­blematică inedită : poporul, constructor al unei vieţi noi. — Care este explicaţia interesului pe care-l stirnesc piesele noi? — In locul unei tematici sterile, ne­interesante, dedicate unei minorităţi de Îmbuibaţi, publicul nostru nou gă­seşte în piesele sale răspuns la pro­blemele de muncă şi de viaţă pe care şi le pune tn munca şi-n viaţa lui de fiecare zi. De aici interesul mereu crescînd pentru dramaturgia noastră originală, dragostea cu care este Înconjurată de un public entu­ziast, dornic să-şi vadă­­exprimate in mod artistic întrebările vieţii de construcţie în care este angajat. — V-am ruga să ne spuneţi clteva cuvinte despre frontul dramaturgilor noştri. —­ Dramaturgia noastră originală contemporană se desfăşoară pe un front larg, în care sînt angajaţi şi scriitori vîrstnici, cu o bogată expe­rienţă literară, care au dat dovada talentului, a experienţei lor literare şi înainte de 23 August, şi tineri, abia începători, învăţăcei în arta scri­sului. Fructele acestei strădanii co­lective sunt piese ca „Bălcescu“ şi „Matei Millo“, alături de încercări promiţătoare, ca „Simeon­­Albac“ sau „Furtuni de primăvară“. — In ce condiţii s-au afirmat noile lucrări de teatru? — Ar fi o greşeală de neiertat, dacă, acum, cînd ne apropiem de bilanţul unui deceniu de activitate dramaturgică, am uita în ce condiţii s-a afirmat noul nostru repertoriu. Piesele noastre nu şi-au creat dru­mul într-un climat liniştit, lipsit de obstacole. Să nu uităm că prin 1947 circulau o sumedenie de teorii dușmă­noase conform cărora actualitatea era considerată „nepoetică" și „nedrama-­ tică“. Neinteresantă deci. Conflictele erau socotite mediocre, cenușii, inca­pabile să stîrnească interesul. Se ve­hicula teoria „desfătării pure“, con­form căreia teatrul n-ar avea decît rostul să destindă frunţile şi să amu­ze. Să nu uităm teoria „perspectivei“. Funcţionau „teoreticieni“ care băteau la răspîntii toba acestei „perspec­tive“, după care scriitorul ar avea nevoia unui răgaz de cel puţin 30—40 de ani ca să poată analiza fenome­nul social şi să-l exprime artistic. Să le mai aducem aminte acestor jalnici „teoreticieni“ de exemplul lui Cara­giale, care a scris „O scrisoare pier­dută“ în chiar anul „revizuirii con­­stituţiunii“, de pilda unui Gorki şi Maiakovski, care au creat opere ne­muritoare în focul celei mai ascuţite actualităţi? Să ne mai amintim de asemenea de neîncrederea unor oameni de teatru care, neînţelegînd valoarea noului, ri­dicau din umeri şi spuneau: „publicul nu vine la aceste piese“? Greşeala a­­cestor oameni de teatru era că ei con­fundau publicul cu gaşca snobă­ şi premieristă de pe vremuri, care într­­adevăr vedea în teatru doar un mijloc de amuzament facil. Publicul nou în schimb aşteaptă piesele noastre şi le pretinde să fie cît mai actuale, cît mai îndrăzneţ scrise, ridicînd probleme cît mai diverse, înfăţişînd ciocniri cît mai elocvente, între caractere cît mai bine definite. Toate aceste obstacole n-ar fi fost trecute fără îm­hrumarea plină de gri­jă a partidului şi guvernului, care au­ condus paşii dramaturgilor şi le-au creat condiţii morale şi materiale pro­pice dezvoltării artei lor. — Aţi putea să ne spuneţi cum s-a muncit în acest timp­ în domeniul dra­maturgiei ?­­ Principiul muncii colective a dat in această direcţie cele mai frumoas: (Continuare în pag. 4-a) Foto A. BAUH Acum Acum din nou aud în vînt rafala Cu ploaia ei de plumbi şuierători Şi iarăşi văd cum peste albii zori Pornesc zăvozii nopţii-n Guatemala. Acum din nou aud în vînt rafala... Pe calea urii, neagră cum e smoala, Pe calea-nsîngerată-n noaptea grea, Stăpînii peste fructe şi cafea Trimit năimiţii lor spre Guatemala Acum cînd iar aud în vînt rafala. Acum din nou e-nconjurată sala Din Casa Albă a negrelor porunci Cu stelele din ochii-acelor prunci Care se sting, sub foc, în Guatemala Acum din nou aud în vînt rafala... Şi zi şi noapte-mi amintesc zicala Cu lupii care nu se schimbă-n el De-acum ,şi pînă-n veacul de apoi. • • • Cu haita lor se luptă Guatemala Acum cînd iar aud în vînt rafala. Chiar dac-ar fi să mă încerce boala Şi febra să mă ardă ca un jar, Cît timp în pieptul libertăţii iar Trag cei ce-au năpădit în Guatemala, Cu pieptul meu aş înfrunt rafala! Ca floarea să nu-și scuture petala, Visul copiilor să fie vis, Ca să nu cadă tînărul ucis, Să nu mai ardă case-n Guatemala, Cu pieptul meu aș înfrunta rafala. Cu sînge parcă mi-e stropită coala Pe care scriu chemarea mea de-acum. Sub pleasna fulgerelor, pe sub fum, Eu Inima-mi trimit în Guatemala Să-nfrunte­ alături de ostași rafala. Ion Brad Cluj, iunie 1954.

Next