Gazeta literară, ianuarie-iunie 1956 (Anul 3, nr. 1-26)

1956-01-05 / nr. 1

tfr­.rra» PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ! GAZETA LITERARĂ Anul III, nr. 1 (95)-Joi 5 ianuarie 1956 ORGAN SAPTAMÎNAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R.6 pagini 50 bani Sarcini de cinste E­venimentul cel mai important care marchează începutul nou­lui an pentru poporul nostru este, fără îndoială, păşirea în cel de al doilea plan cincinal de dez­voltare a economiei naţionale pe anii 1956—1960. Directivele Congresului al II-lea al Partidului Muncitoresc Ro­mín, cu privire la acest plan conţin un program concret, indicaţii limpezi şi precise, a căror înfăptuire va asi­gura apropierea considerabilă a Repu­blicii Populare Romíne de socialism. Fiecare om al muncii din ţara noastră socoteşte pe bună dreptate că directi­vele î se adresează şi lui însuşi, îl cheamă şi-i arată locul de cinste pe care trebuie să-l ocupe în uriaşul pro­ces de transformare a Romîniei popu­lare, într-o ţară industrială înaintată, într-o ţară socialistă, după măreţul exemplu al Uniunii Sovietice. S-a spul­berat de mult legenda veche, întreţi­nută savant de imperialiştii cotropitori, după care Romînia trebuia să rămînă eminamente agricolă. Teoria aceasta, menită să ţină poporul nostru mereu înrobit de către profitorii dinăuntru şi mai ales de cei dinafară, a fost răsturnată încă din primele luni de după alungarea fascismului de la noi. La Conferinţa Naţională din 1945, Par­tidul comuniştilor a arătat că singura cale pentru a se asigura dezvoltarea neîntreruptă a ţării, suveranitatea şi independenţa ei, iar poporului un trai la un nivel tot mai înalt, este calea industrializării. Pentru aceasta existau toate posibilităţile, date fiind noile condiţii de viaţă liberă dobîndită de popor după actul de la 23 August, spri­jinul şi exemplul sovietic multilateral, înţeleaptă conducere a partidului că­lăuzit de învăţătura marxist-leninistă, date fiind bogatele resurse naturale ale pămîntului, atîta timp nevalorifi­cate sau jefuite. De atunci şi pînă astăzi, trecerea timpului a verificat justeţea liniei partidului. Romînia a de­venit azi o ţară în care volumul pro­ducţiei industriale a crescut de aproape trei ori faţă de nivelul dinainte de război. Iar faţă de primul cincinal, produc­ţia globală industrială va creşte pînă la sfîrşitul celui de al doilea cincinal cu 60—65 la sută. Aceasta va însemna, în primul rind, o creştere substanţială a nivelului de trai al populaţiei, în spiritul legii eco­nomice fundamentale a orînduirii pe care o construim, şi pentru care creş­terea şi perfecţionarea neîntreruptă , producţiei socialiste, pe baza tehnicii celei mai înalte, aşa cum o indică Di­rectivele pentru noul cincinal, sînt în­chinate operei de satisfacere într-o măsură tot mai mare a nevoilor ma­teriale şi culturale mereu crescînde ale întregii societăţi. Suntem­ în primele zile ale noului plan cincinal, dar de pe acum putem să ne dăm seama de măreţia perspec­tivelor spre care ne îndreptăm şi în realizarea cărora noul plan cincinal este o treaptă de o importanţă deose­bită, ce nu poate scăpa scriitorilor. Orientîndu-se din capul locului către ceea ce este esenţial în viaţa patriei noastre, în actuala etapă de dezvoltare, scriitorii vor putea sezisa încă de pe acum elementele cele mai expresive pentru noul care apare şi se dezvoltă in ţara noastră, vor putea axa cărţile lor pe cele mai acute probleme ale actualităţii, acele probleme în jurul cărora se vor da marile bătălii. „Sarcina fundamentală a celui de­­ al doilea plan cincinal — a spus tova­răşul Gh. Gheorghiu-Pej, primul secre­tar al CC. al P.M.R. in raportul de activitate al C.C. al P.M.R. prezentat la Congresul al 11-lea al Partidului •— este făurirea economiei socialiste uni­tare în care, pe baza dezvoltării conti­nue a industriei socialiste, să se asi­gure transformarea socialistă a agri­culturii astfel că în 1960 sectorul so­cialist în agricultură să fie preponde­rent, atît ca suprafaţă, cit şi ca pro­­ducţie-marfă“. Aşadar, vom trăi dezvoltarea mai departe şi intr-un ritm sporit a indus­triei şi în primul rind a industriei grele, baza industrializării socialiste. Vom produce la sfîrşitul celui de al doilea cincinal cu 80—85 la sută mai multă energie electrică decit în 1955, de cinci ori mai mult cocs metalurgic, de două ori mai multă fontă şi încă mai mult oţel, de patru ori mai multe instalaţii de foraj, de două ori şi ju­mătate mai multe locomotive, de cinci ori mai multe autocamioane, de pa­­tru-cinci ori mai multe îngrăşămin­te minerale, se vor construi noi cen­trale hidro şi termo­electrice, va în­cepe să dea curent hidrocentrala „V. I. Lenin“ de la Bicaz, a cărei producţie de 110 mii kW la sfîrşitul cincinalului se va dubla aproape la începutul ce­lui de al treilea cincinal. Vom con­strui de aproximativ două ori mai mult, vom avea cu 45 la sută mai multă încălţăminte şi ţesături de tot felul, de două ori mai multe obiecte de uz casnic, de două ori mai mult unt, şi încă mai mult zahăr; autovehicolele pentru transporturile publice îşi vor spori parcul de peste două ori, se vor executa de trei ori mai multe lucrări de îmbunătăţire şi modernizare la drumuri şi şosele, vom avea de trei ori şi jumătate mai multe vase de transport pe apă. La toate acestea, care nu sunt decit sumare spicuiri, trebuie adăugată crea­rea unor industrii noi cum e aceea a celulozei obţinută din stuful Dunării, şi din care se vor mai fabrica de ase­menea vâscoză pentru mătase şi lână artificială, alcool, furfurol pentru in­dustria cauciucului sintetic şi a răşine­­lor sintetice, drojdie furajeră pentru hrana animalelor, precum şi plăci pen­tru construcţie. O imensă bogăţie pînă acum complet neutilizată ! Un domeniu care oferea scriitorilor peisaje sălba­tice, nelocuite, înapoiate, va deveni teatrul unor mari bătălii pentru socia­lism ! Apoi industria minereului de uranium, creată încă in anii primului cincinal, va deschide căi nebănuite pentru dezvoltarea tuturor ramurilor tehnicii. O astfel de desvoltare impetuoasă a industriei va avea drept rezultat un ritm incomparabil mai viu decit pînă acum, al transformării socialiste a a­­griculturii. Pînă la sfîrșitul celui de al doilea cincinal, puterea, întinderile de pămînt cultivate, productivitatea gospodăriilor agricole colective şi de stat vor spori in așa măsură, incit în 1960 cantitatea de produse agricole-marfă, provenită din sectorul socialist al agriculturii, va ajunge la 60—70 la sută din în­treaga producţie-marfă agricolă. Vom asista în aceşti ani la o masivă ac­ţiune de creştere a prestigiului gos­podăriei socialiste în ochii şi in viaţa ţăranului muncitor cu gospodărie indi­viduală. Cele 250 mii hectare de pămînt, fost inundabil sau sărătură, ce vor fi redate agriculturii prin îndiguiri, desecări şi amenajări în regiunea Dunării şi în alte regiuni, apoi recuperarea supra­feţelor ocupate de nisipuri, vor putea prilejui pagini pline de patos despre imensa forţă ,a omului socialist, în luptă triumfătoare pentru transforma­rea naturii. Procese de intensă construcţie socia­listă vor ridica nivelul oraşelor şi sa­telor noastre într-o măsură sporită faţă de anii care au trecut. Scriitorii au da­toria să contribuie din plin la oglin­direa acestor procese şi să sprijine re­zolvarea lor în sprijinul socialismului, să prezinte clar, atrăgător, convingă­tor, prin imaginile artistice ale cărţi­lor, ideile socialismului în marş bi­ruitor, procesul de pătrundere a acestor idei către sufletele milioanelor de oa­meni ai muncii. Mari probleme umane, pasiuni vii şi intense frămîntări se vor declanşa pretutindeni unde se vor da marile bă­­talii ale construirii socialismului, pre­tutindeni unde comuniştii vor duce cu­­vîntul partidului, conducîndu-i pe oa­menii muncii la victorii fără precedent în ţara noastră. Conştienţi de rolul lor în viaţa pa­triei, scriitorii vor răspunde cu promp­titudine sarcinilor de cinste care le stau în faţă şi care reies atît de clar din chemarea adresată în Raportul de activitate al C.C. al P.M.R. prezentat la Congresul al II-lea al Partidului; ei vor răspunde acestor sarcini creînd opere de un înalt nivel ideologic şi ar­tistic, în care „să înfăţişeze esenţa fenomenelor social-istorice descrise, să prezinte realitatea noastră nouă în continuă dezvoltare, să redea toată bogăţia ei inepuizabilă, toată multi­lateralitatea ei şi, înainte de toate, să înfăţişeze uriaşa muncii creatoare, prin care poporul construieşte noua orînduire şi se transformă el însuşi". Gazeta Literară N­u voi muri pe de-a-ntregul, nu murim de tot. In „Trăinicie“ Mihai Beniuc lărgeşte sen­sul versului horaţian. Nu numai că dăinuie poezia nemuritoare (fireşte, aceea care este), dar eternitatea este promisă tuturor. Dacă, volumul anterior, constatam că este o ars poetica, o poezie a poeziei, noul volum este o meditaţie asupra existenţei, o poezie (Beniuc ar spune) poliedrică. Montaigne afirma că a filosofa înseamnă a învăţa să mori. Concepţia după care actul morţii cere o pregătire îndelungă, o tehnică specială, e foarte veche şi cunoscută. Dar noi răs­­turnăm afirmaţia lui Montaigne, spunînd că a fi­losofa asupra morţii, înseamnă a învăţa să tră­ieşti. Căci a trăi presupune o pregătire îndelungă, o tehnică specială. Fireşte, nu o viaţă alandala, trăită la întîm­­plare, ci confruntată cu progresul infinit, orga­nizată organic în jurul unei concepţii ferme. O viaţă plina, deplină, trăită în spontaneitate lucidă. De­ aceea, înfruntînd bătrîneţea şi moartea, poe­tul le confruntă cu viaţa. Beniuc, spre deosebire de poeţii burgheziei, nu porneşte de la viaţă spre a ne ispiti cu îngerul negru, ci începe izbindu-se de extrema limită spre a spori intensitatea vieţii. Şi tăria idealului de viaţă. O spusese nu de mult, magistral. In mine moartea s-a izbit de-un rost De altfel, simburele „Trăiniciei“ e în „Mărul de lingă drum“, neuitatul poem ce dă titlul volu­mului anterior. Observam în recenzia acelui vo­lum o transformare în evoluţia sentimentelor poe­tului : mutaţia amărăciunii în bucurie. Această transformare e accentuată acum fiindcă poemele lui Beniuc cresc unele dintr-altele. Observam atunci — şi această trăsătură s-a generalizat în noul volum, — că poetul trece de la atitudinea o­­mului care iubeşte poporul şi profet merge, stîlp de foc, înaintea maselor revoluţionare, trece acum la contopirea cu poporul, la identificarea cu nă­zuinţele lui cele mai înaintate. Căci, pe scurt, care este mesajul poetului nu al a­cest volum ? Eul limitat se vrea infinit, însetat soarbe sen­zaţii, doreşte putere şi neputînd distruge tot ce e non-eu, suferă şi se zbate. Dar realizează nemu­rirea aceea care, lepădînd, dizolvînd tot ceea ce limitează şi desparte, se unesc cu poporul crea­tor de istorie, cu ceea ce este mai înaintat în etapa respectivă a drumului ce suie în spirală. Concret: iubeşte tot ce ajută, grăbeşte construirea socialismului, urăşte tot ce stăvileşte vremelnic construirea lumii noi iar iubirea şi ura intense se fac fapte. Meditaţia şi activitatea nu sînt an­tagonice, ci complimentare, trec una într-alta, decurg una din alta. De aceea, „Trăinicie“ e un manual al luptătorului meditativ. De aici şi expresia trece adesea de la vechiul romantism furtunos (drum în sus printre stînci arse de fulger, tristeţea miriştelor coperite de brume, mulţimi lăruind în revoltă şi răsturnînd Carpaţii peste exploatatori), la versul lapidar,, clasic, în formulă: WT on omnis moriar, nu voi muri pe de-a-ntregul, nu voi muri de tot. Moartea este neputin­cioasă asupra luptătorilor ce au călărit pe fulgere fiindcă ea : Găseşte doar păstăile deşarte Căci faptele nu se supun la moarte. Faptele nu mai sînt, aşa­dar, rezultate mecanice ale individului silit de societatea burgheză să ac­ţioneze doar pentru a-şi menţine fiinţa biologică, ci devin — în orînduirea socialistă — expresia însăşi a umanităţii omului, a cărui substanţă trece în fapte, în procesul muncii fără exploatare, munca omului pentru om: Atit cit­eşti, acolo eşti in fapte Precum lumina stelelor in noapte, Şi mică de-fi e steaua doar cu­ macul, Ea-nfruntă întunericul şi veacul. („Atit“) Şi poetul stabileşte în „Atît“ un­­program mi­nimal, de alt fel destul de încărcat. Elanul tre­buie să devină sabie-adevăr, desţelenire, lucratul pămîntului, prelucratul fierului, cercetare ştiinţi­fică. Dar nu e de-ajuns să-ţi treci elanul în fa­ptă, ci rodul muncii trebuie apărat. Goneşte lupi­i ce umblă pe imaş, Neiertător fii faţă de vrăjmaş. Şi fii vrăjmaşul celor ce nu vor să fie drumul muncii drumul lor. („Atît“) Poezia lu­i Beniuc devine — lucrul acesta s-a observat prea puţin —■ o poezie a muncii socialiste, a unei noi atitudini faţă de muncă, concepută ca un transfer de energie, de lumină. Intr-o ţară care construieşte socialismul, munca încetează a mai fi o înstrăinare a muncitorului, un chin obligat, şi începe a deveni expresia firească, naturală a con­structorului. Acest sentiment nou apare cu inten­sitate în multe din poemele care alcătuiesc volu­mul „Trăinicie". Munca văzută ca realizare, ca o creaţie, se asemuieşte poeziei, e generatoare de poezie. Ogorul bine arat, strungul bine mînuit de­vin ca şi versul bine făcut, o expresie a trăiniciei, un fapt ce nu se supune la moarte, o negare a ne­fiinţei.­­Dar munca nu e numai atî­t. Fiind o manifes­tare spontană a posibilităţilor creatoare ale indi­vidului, ea devine şi un mijloc de comunicare cu oamenii. Ca solidaritate umană, ea poartă un me­saj de dragoste receptat şi retransmis. Iată de ce, în noile versuri ale poetului, dragostea de oameni (de oamenii muncii, fireşte), constituie un senti­ment profund, integrat în aliajul eternităţii. Acest sentiment musteşte pretutindeni, fiind exprimat la tonuri diferite. Cu o simplitate profetică , In via inimii omeneşti Se coc strugurii bunătăţii. („In loc de vinul vieţii“) cu o simplitate cronicărească: Ca Şincai bătrtn cronicar Purtind adevăru-n desagă. In inimă dragoste car Să satur o lume întreagă. („Dragostea mea“) Sentimentul acesta nu are, fireşte, nici o legă­tură cu grandilocventul umanitarism mic burghez, ci este dragostea constructorului pentru construc­tor, manifestată In opera comună : Poate, poate, insă am Pus In toate cite-un dram, De iubire pentru oameni, Şi culegi ceea ce sameni. („Constructorii“) Lirica lui Beniuc exprimă, aşa­dar, un aliaj par­ticular al sentimentelor ziditorilor socialismului, atitudinea creatorilor faţă de opera lor comună care este materializarea substanţei lor umane. De aici şi pasionata dorinţă de a stîrpi pălămida din ogorul socialist, de a fi strajă vie operei amenin­ţate de duşmani. Lirica lui Beniuc dintotdeauna dîrză, marchează în acest volum o combativitate deosebită, legată, fireşte, şi de prezenţa poeziei lui în primele linii ale frontului ideologic, îndemnul la vigilenţa revoluţionară creşte în energie odată cu înălţarea construcţiei, faţă de ne-om, de anti-om — duşmanul de clasă — cu­noaşte o frecvenţă şi o varietate de expresie im­presionantă. Lupta pentru pace nu este doar apărarea indi­vidului ameninţat în tihna-i, ci a creatorului ame­ninţat de aţîţătorul la război, în însăşi nemuri­rea sa : uriaşa creaţie comună. Poetul apără nu numai viaţa indivizilor, ci trecutul şi viitorul po­porului, fiindcă — aşa cum am mai remarcat — acestea sînt dimensiunile vieţii colective, dimen­siuni pe care Beniuc le trăieşte cu o intensitate patetică. Am putea spune chiar că Mihai Beniuc, care se mişcă ager prin secoli, cînd înainte, cînd înapoi, simte istoria (prezentul şi viitorul) ca pe o reali­tate mai vie decit viaţa limitată a individului. Omul este aşa­dar, o fiinţă ziditoare care-şi mani­festă esenţa în creaţie şi care îşi apără cu minte construcţia. Am spus „omul“ ca un plural omogen al individului, colectivitatea nefiind a personali­tăţii, ci prilejul deplin de afirmare al capacităţilor creatoare. P­recizăm că umanitatea, atribut al individului din specia om, constituie o funcţie care se dobîndeşte greu şi se pierde uşor. Pierderea atri­butului de umanitate, îl prăbuşeşte pe individ la nivel zoologic. Acest adevăr Beniuc îl exprimă în sistemul alegoric al folclorului care îl aruncă pe ne­om printre dobitoace. Duşmanul de clasă, aţâţă­torul la război fiind anti-con­structori, dărîmători, au decăzut din specia umană devenind lupi, şerpi, gaie. Caracterul popular al poeziei lui Beniuc se manifestă încă o­ dată în atitudinea faţă de duşma­nul de clasă în numeroase poezii, dintre care ci­tăm: „Duşmanul“, „De-o fi furtună“, „împungi un brad“, „Nu doarme“, „Pălămida“, etc. Făt Frumos luptă cu balaurul ţinînd în faţa lui spada „tăioasă, dreaptă şi necruţătoare“. Reptilei i se cîntă descîntec în care gluma şi mînia se îm­pletesc în incantaţia populară : Şarpe, cind te doare capul Ieşi la drum de-fi cată leacul. Om o fi, dar nu e om de treabă, Iar pentru viaţă nu-i podoabă. Şarpe, cind te doare capul, Ieşi la drum de-ţi cată leacul. E simplitatea stilizată a „Descîntecului“ zis din fluier cu revenirea obsedantă a motivului ame­ninţător. Aţîţătorul la război care „nu doarme“, face a­­lianţe militare, baze militare, trimite spioni în ţara noastră, vrea cu orice preţ „un prăpăd cum n-a mai fost“, e îndemnat să se astîmpere, fiindcă alt­fel va fi pedepsit. Şi fiind el un anticreator, va fi legat „pe un pom uscat numit spînzurătoare“ Se poate scrie foarte mult despre substanţa fol­clorică a imaginii la Mihai Beniuc, despre carac­terul popular al poeziei lui. Abdicarea de la umanitate şi prăbuşirea pe tă­­rîm zoologic apare şi în „Viaţă“. Căzuţii de la starea de om, trăiesc „cum pot“ în neştire. Fie mel­cul egocentric, fie lupul apucător, fie gaie cu zbor fără urme,­­ sînt modalităţi de viaţă, dar moda­lităţi de viaţă degradate şi degradante. Ele mor aşa cum au trăit, la întîmplare. Dar chiar umani­tatea omului uman este împuţinată în orînduirile bazate pe exploatare, unde se trăieşte în neorîn­­duială, sub presiunea unor forţe mînuite de tron­­oameni : Cum poate o trăieşte omul Cind casa lui nu este casă, Cînd pentru alţii el brăzdează Cind o culeg tot alţii pomul. Doar în „era fără lanţuri“ poate fi realizată li­bertatea reală care este lichidarea conflictului dintre existenţă şi esenţă, prin manifestarea crea­toare a esenţei omeneşti în munca omului pentru om. Aşa se crează opera trainică şi nemuritoare . Fii mindru că eşti fiul ţării tale, Că poţi să faci plăceri din vechea jale Şi din tristeţi şi vechi amărăciuni, Noi bucurii vieţii, noi minuni". („La drum“) Paul Georgescu NON OMNIS MORI AR! I. MOLNÁR — Al doilea plan cinci nai OCTAV ANGHELUŢA — Fruntaş în muncă din Hunedoara (Expoziţia interregională de arte pla­stice) $)hU&j&n&fr €Î& N­u-i nevoie să fii nici profet, nici poet deosebit înzestrat, spre a vedea ce vor însemna pentru ri­dicarea patriei noastre cifrele noului nostru plan cincinal. E deajuns să cu­noşti inima fierbinte a comunis­tului şi să crezi in ea; apoi te poţi aşeza liniştit, cu faţa către plaiurile ţării, cu atit mai bine dacă fereastra casei late va fi plină de un amurg prelung, care cuprinde coloşii munţilor, şes­urile, riurile, satele şi ce­tăţile, ca într-o purpură antică, încet, încet închipuirea va transforma cifre­le şi cuvintele. Din cuprinsul cuvintu­­lui „irigaţie“ vor răsări cîmpii scoase din gura apelor, lanuri noi de porumb, griu şi floarea-soarelui, se vor adăuga la bogăţiile de azi... Dar acest cuvint are atitea alte înţelesuri, va fi tradus in atitea fapte, de către oamenii de is­pravă. El va schimba mare parte din geografia ţării; la anii viitorului apro­piat, 1960, mulţi din cei ce se vor în­toarce prin locurile bătătorite azi, se vor freca pe la ochi, vor întreba nedu­meriţi oamenii din partea locului: — Nu-i aşa, prietene, că acum cîţiva ani se afla aici balta Ciurarului? Era o milişte grozavă, cu stufării, raţe săl­batece şi scufundări... Aşa e, sau am greşit eu, şi am ajuns in altă parte... Oamenii din partea locului vor zimbi in barbă, cu abia reţinută mîndrie: — Nu, n-ai greşit, străine! Intr-a­devăr, in anii de mai ieri, 1955, se afla aici balta amintită. Insă am secat-o şi am semănat deocamdată in. Iain uită-te! Şi drumeţul se va uita la iniştea un­­duindu-se în viaţ, ca la o semănătură de ochi albaştri... In tot întinsul, va vedea numai flori de in, de o prospe­ţime dulce, c­a albastrul cerului de vară şi ca ochii fetelor... La marginea iniştei, Ungă­ria, va auzi lemnarii ri­­dicind deocamdată o topitorie mică... Iniima lecţie despre înalta poezie a cifrelor, mi-a dat-o acum citva timp, in acceleratul Bucureşti-Bicaz, un mari­nar. Eram mai mulţi călători, un cu­peu. Deodată, marinând acela voinic ca ursul, şi-a luat servieta din plasă şi a scos un dosar plin de cifre. S-a adin­­cit In fire. Fruntea i se tot încreţea. Apoi a căzut în visare, cu dosarul pe genunchi. La ce se gindea, oare? După ce am intrat in vorbă şi am spus fiecare încotro şi cu ce rost mergem, marina­rul a rostit, simplu: — Eu, mă duc la Bicaz pentru nişte şalupe şi remorchere... — Cum? m-am mirat eu... — M-ai înţelege bine de tot, dacă ai şti cit de mare e poezia cifrelor... Iată... fiecare cifră corespunde unei piese sau unui şurub. La un loc, alcătuiesc şalu,­pete ce vor brăzda pline apele mării din munţii Neamţului, alcătuiesc flo­tilele, şi cine mă opreşte să le văd de pe acum săgetînd ca rindimichle, valu­rile mării în devenire... Oare putem în­făptui ceva durabil şi frumos... ceva care să minuneze vremurile... dacă nu prevedem capătul lucrurilor, dacă nu credem in viitor ? Măi fraţi... a reluat după o clipă... Şi tot drumul am grăit împreună despre viitor. Mi-ar trebui pană prea măiastră, imaginaţie prea bogată, ini­mă mai tînără, spre a descrie marea Bicazului, aşa cum va fi şi cum ne-a descris-o el. Parcă vedeam aevea flo­tilele, brăzdînd marea către cetăţile Ceahlăului. Auzeam sirenele, zăream şlepurile încărcate, şi deodată ni s-au năzărit stoluri de păsări venite de pe alte mări, chemate la marea cea nouă, din munţi, săpată de mina omenească. Zăream cormoranii şi pescăruşii, să­geţi­nd printre crestele valurilor înspu­mate, tot în sus către Răpciuri şi Că­­lugăreni... De la marea Bicazului, ma­rinarul a trecut la amintiri de pe fluvii străine şi oceane, şi parcă zăream flora şi fauna din amincul Pacificului... Ve­deam făpturi bizare înzestrate cu niş­te lanterne şi străbâtînd aşa noaptea eternă din adincimile compacte, minuni ale adaptării la mediu şi dovezi despre viaţa nemuritoare. In cupeul accelera­tului era ca un sălaş al farmecului des­prins din încrederea acelui călător, în viitor, şi-n atotputernicia fiinţei ome­neşti. Mărturisim că ne-a părut rău cind au prins să bată în geam fulge­rele cele dinţii ale răsăritului. Trebuia să ne despărţim de omul acela deosebit, de acel mare poet ce ne preumblase pe fluvii tropicale, prin adinei­mile mărilor şi oceanelor şi mai ales prin viitorul nostru. L-am iubit mai mult pentru preumblarea prin viitor. Ne-am dat în­­tilnire, peste ani, pe Marea Bicazului, pe atunci săgetată de pescăruşi şi cor­morani; şi sînt încredinţat că intr-o bună zi, peste cinci naiuri, ii voi afla în Bicaz, poate căpitan de port, poate la cîrm­a unui vaporaş... îmi aduc aminte de o altă lecţie des­pre uriaşa poezie a cifrelor, pe care am invăţat-o de la un om simplu, abia ieşit din analfabetism. E de pe melea­gurile mele, din Nord. Cred că se nu­mără printre primii d­intre cei ce s-au înfăţişat la pragul partidului, îndată după august 1944. Acum cîţiva ani, mă aducea cu căruţa de la trig. Era noapte neagră. Ploua şi ningea. Călu­ţul abia urca dealurile. La leucă era legată o faclă de smoală in virful unui par. Stăm amlndoi sub coviltir. Tă­ceam. Am închis ochii, strins, şi deoda­tă m-am închipuit pe vremea migrării Sciţilor. Aşa era şi-n acele veacuri risi­pite in timpul necuprins: străbunii noştri, migrau cu facla la leucă, sub coviltir. Auzeam pe sus cocoarele întir­­ziate, cum le auzeau sciţii în nopţile vremurilor migrării. Prietenul meu că­ruţaşul doinea şi din cînd în cind îşi îndemna căluţul. Străbătusem aproape douăzeci de kilometri, pe şosele, pe drumuri de cară, trecuse răni prin sate şi cătimuri, şi totul era stins, pierdut şi înmormintat în noapte. Doar din cinci in cinci ne ieşeau în faţă ochii roşii, gata să se stingă, ai felinarelor din crucile drumurilor, prin sate. Şi ploua, şi ningea, iar pe sus s-auzeau cocoarele... Deodată, „scitul" meu a oprit în deal și după ce a pus dinaintea căluțului o mină de trifoi, de sub co­viltir, a spus: — ...cit de bine are să fie pe aici, peste un an, doi... Am tăcut, crezind că aruncă o ironie. — Peste un an, doi, a reluat el, sa­tele de pe aci au să fie electrificate... A pomenit o cifră destul de mare, de cai-putere şi de voltagii. — Crezi? l-am întrebat, revenind cu totul din timpurile negre ale mi­gra­fi­unilor. — Cum cred in lumina soarelui? In­tr-un an, doi, vom avea electrică şi la Bosanci, şi la Plopeni, şi la Vereşti, şi la Dumbrăveni. Aş putea jura pe lumi­na ochilor... Şi astfel, a început să descrie viito­rul, şi din cuvîntul lui se desprindea un fluid fierbinte ca sîngele. Mergea in­tr-o latură a căruţei, împingea greu la deal, călca prin şanţuri pline de apă, şi istorisea înainte, ca un basm neîn­chipuit de frumos, cum va fi prin acele locuri după venirea electricităţii. Se muncea ca un mucenic, impingind că­ruţa prin păcura întunericului, şi cu cit dealurile erau mai avane, cu cit căruţa urca nud greu, el descria şi mai fru­mos viitorul cu electricitate... — Domnia ta crezi ce spun eu? m-a întrebat la o vreme. Nu te-aş învino­văţi, dacă n-ai crede. Să nimereşti cu ochii in gard, din pricina nopţii, şi să grăieşti despre anii electricităţii: nu e ca o glumă? Am ajuns în zori. Cintau cocoşii. Că­ruţa „scitului" a cotit spre casă, in cotina lui Silim. Şi dacă e adevărat că munte cu munte se întilneşte, cu atît mai firească e intîlnirea dintre oamenii Anul acesta, prin noiembrie, am pornit din Suceava către satul meu, intr­im amurg. Gră­beam să nu mă apuce noaptea pe la Ră­­goazele Bosancilor. Şi iar mă gîndeam la sciţi, vremuiţii străbuni pri­begi. După o vreme lungă de mers, m-a ajuns din urmă prietenul meu. Era pe jos, numai cu băţul în mină. Venea noaptea, din tuspatru părţile întinderi­lor. Grăbeam, la dealul cel mare. Şi deodată, cum stăm pe creastă să ne tragem sufletul, s-au aprins luminile electrice in Bosanci. Şi s-au aprins, la stingă noastră, peste apa Sucevei, la Plopeni. Şi la Dumbrăveni. Şi la Ve­­reşti. Şi mai în jos, la Liteni, în veci­nătatea codrilor celor mari de la Vor­­ona... „Scitul" meu le arăta cu băţul de drum, pe rind. A spus deodată, min­­giind cu glasul luminile: — Aşa, aşa, steluţele tatei... Apoi s-a întors spre mine: — Atunci cind te duceam cu căruţa, ţi-am spus numai nişte numere. Şi acum, iată... Am pornit în tăcere, privind conste­laţiile noi, apărute din „numerele“ rostite de un „seif care credea în forţa creatoare a oamenilor, ca-n ochii lui şi ca-n lumina soarelui. Iar înainte, în negura nopţii, s-auzea o cintare: erau difuzoarele de la Bosanci. Şi melodia ne-a urmărit multă vreme in noapte, am tot auzit-o, pînă in deal la fîntiniţa Casandrei. Fulgura şi auzeam în adîn­­cul sufletului meu ca un imn antic: „O, preafericite locuri natale“... Şi in vremea asta constelaţiile răsă­rite din „numerele" „scitului" luceau ca grădinile cu mere de aur, din bas­mele noastre de demult. Sunt clipe cind îţi simţi inima prea grea, de prea multă bucurie. Luindu-şi rămas bun, prietenul meu, „scitul", spunea: — ...inchipuie-ţi însă, cum vor arăta locurile, intr-o vreme, peste cincina­­luri... ★ Cifrele noului plan cincinal sunt isto­ria şi geografia viitorului. Şi istoria şi geografia vor fi determinate de mina oamenilor neînfricaţi, scumpi la vorbă şi neîntrecuţi la fapte. Unde se ridică azi, in zorii cincinalului al doilea, să­tucul vechi acoperit cu stuf, miine, în curgerea altui cincinal, va fi ridicat un orăşel, unde se află acum nişte dimburi calcaroase sau cu pietriş colo-­ rat, miine se vor afla centre industria­le, cu linii ferate. Să nu mai grăim de locurile unde apar la faţa pămîntului semnele petrolului! In multe locuri unde azi se întinde cimpia goală, cindva, intr-o vreme de noi hotărită, ne vom odihni în livezi cu meri și peri; putem spună de pe acum: „lasă, peste ani, cind vor fi pe aici numai grădini!" încet, încet, cartea aceea neagră, istoria zilelor de demult, se îneacă în uitare. Scriem o altă carte de istorie, schimbăm geografia, aşa cum vrem noii Zăriţi, preaiubiţi cititori ai mei, cum răsar din cifre hornurile fabrici­lor? Dar aşezămintele de cultură? Dar marile combinate industriale? Cifrele, însemnează forţa noastră creatoare, ţinută atita vreme in cătuşe; căci ce-i istoria zilelor de ieri? Nu e, oare, po­vestea robiei noastre şi a zbaterilor noastre spre lumină? Acum, după ce am izbutit să opărim timpul ca pumnul nostru, îl îndreptăm încotro vrem noi. Trebuie să nu ne precupeţim nici sufle­tul, nici mintea, nici forţa fizică; toate trebuiesc puse în slujba istoriei, alcă­tuită din pagini luminoase, cincinalu­­rile... Nu ne trebuie să fim nici Pro­­feţi, nici poeţi înzestraţi deosebit, pen­tru a vedea cum va arăta ţara noastră, dacă vom munci cu entuziasm. Ne aş­teaptă piedici şi greutăţi, amărăciuni şi decepţii, dar nimic şi nimeni nu ne va răpune dacă vom sta strins uniţi lingă partid, inima fierbinte a patriei noastre... Eusebiu Camilar C­OLOS Colosul doar în basme îl aflam, cînd focu-n sobă scotea limbi de aur şi îl aflam în carte, — licean Citind de brontozauri, dinozauri, Zgîrie-norii îmi erau străini, maşinile doar namite enorme. La fizică a fost să le mai ştim, — le-nc­hipuiam ciudate şi diforme. Azi cu colosul m-am obişnuit, cum m-am obişnuit şi cu tutunul căci rind pe rind cu noi s-au încuscrit giganţi metalici, unul cite unuL Escavatorul muşcă din pămînt, cu dinţii lui ce intră pe de-a-ndosul, noi îl privim cîntînd şi fluierînd, obişnuiţi de-acuma cu colosul. Statui înalte, turnuri de beton şi viaducte mari şi cite cele, — azi nu mai miră pe-ncercatul om chiar dacă vor să crească pîn-la stele. Jos etalonul vremilor de ieri liliputan şi anacronic! Iată, din lemn, beton sau marmură, sau fier giganţii lumii noastre se arată. S-a spart chenarul vechilor măsuri, — prea mică-i leghea, prea mică-i o milă Se ruşinează tona deseori cînd zeci de tone o privesc cu milă. Renăscători a totul, proletari, — prieteni întru dragoste şi ură, pentru aceste vremuri mari şi tari colosul ne e unica măsură. Al. Andriţoiu

Next