Gazeta literară, ianuarie-iunie 1956 (Anul 3, nr. 1-26)
1956-01-05 / nr. 1
Monografie a satului romînesc fusese numită opera lui Coşbuc de către Dobrogeanu-Gherea. Asemenea calificare se referă la ciclul elementar al vieţii reflectat în imaginea satului: naştere, copilărie, fericire, dragoste, nuntă, familie, bătrâneţe, moarte... Se referă implicit la ciclul muncilor agricole care repetă prin intermediul omului marele ciclu: aruncarea seminţei germinative, înblţirea, creşterea, adunarea roadei, transformarea ei în hrană fundamentală... Vin în adaos datinile şi obiceiurile a căror geneză e legată de însăşi viaţa milenară, invariabilă în aspectele ei esenţiale, a pămîntului şi a oamenilor care îi lucrează. Monografia satului îşi are deci capitolele ei „eterne", stabilite In corespondenţă cu mişcarea de rotaţie şi de revolufie a pămîntului şi cu circuitul existenţei omului. De la Hesiod şi Virgiliu pînă la Coşbuc, capitolele determinante ale monografiei rămîn aceleaşi, cum aceleaşi rămîn şi mai departe. Ele se regăsesc în literatura noastră actuală, în „Desculţ" al lui Zaharia Stancu, ca şi în poemul lui A. E. Baconsky „Despre anotimpuri sau mişcarea de revoluţie“. Epicul declanşează însă pe primul plan forţa unui conflict social — localizat şi determinat istoric. Drama lui Ion se desfăşoară şi culminează pînă la desnodănântul ei tragic, subsumîndu-şi capitolele veşnice ale vieţii satului. Prezentarea monografică a satului poate fi reconstituită în unele aspecte ale ei, numai prin desprinderea lor din acţiunea epică propriu-zisă. Circuitul vieţii omului legat de pămînt îşi trece curentul de mare tensiune în romanul lui Zaharia Stancu, dar explozia dramei lui 1907 răstoarnă însuşi calmul imens al naturii. Vrem să spunem că epicul, implicind o luptă acută, precis determinată istoric şi social, concentrează şi reconstruieşte viața prin prizma conflictului social, spărgînd cercul „etern“. Cartea lui Marin Preda Încalcă în aparenţă legile epicului. Aici episoadele nu se supun, evident, unui conflict acut; dimpotrivă. Se desfășoară parcă paralel, întretăindu-se adesea fără să se determine reciproc, ceea ce l-a și făcut pe un cronicar să creadă că „o oarecare slăbiciune a romanului rezidă în insuficienta organicitate a legăturilor dintre episoade", căci romanul „confine personaje, scene, care s-ar putea detaşa din el fără prejudicierea întregului“. Neînţelegerea cronicarului provine din insuficienta aprofundare a viziunii epice, proprii „Moromeţilor". Aici formula compoziţiei urmează cu fidelitate succesiunea capitolelor „eterne" ale unei monografii săteşti, întreaga acţiune desfăşurîidu-se pe o porţiune a acestei monografii, delimitată temporal, în planul anului agricol, de la praşilă pînă la sfîrşitul muncilor la cimp. Adică de la începutul verii, cînd familia Moromete isprăvea de sapă, pînă toamna tîrziu, după seceriş, după treieriş, după măcinatul grînelor la moară şi încheierea socotelilor anuale. Paginile de antologie se impun de la prima lectură, şi un episod ca acel al secerişului, adevărată capodoperă, este inegalabil în întreaga noastră literatură. Viața pare să-şi urmeze netulburată, în virtutea inerfiei supreme, cursul firesc, reprezentată în etapele ei elementare: Niculae Moromete sau Irina Boroghină îşi trăiesc copilăria; Paraschiv Moromete şi Birică îşi trăiesc viaţa de flăcăi, umblind după fete; Birică îşi răpeşte mireasa; maturi, oamenii din sat — Moromete, Bălosu şi alţii — îşi trăiesc viaţa de familie; un om, Boroghină, înscriind fenomenul descensiv al vieţii într-o anumită fază a ei, se îmbolnăveşte de moarte... In liniştea satului se aud, într-o oră de odihnă, cîntece şi jocuri ale căluşarilor... ...„Se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari“. Aceste cuvinte, aflate la deschiderea cărţii lui Marin Preda, indică sensul artei sale în alcătuirea acestei monografii a vieţii săteşti pe care o reprezintă „Moromeţii". „Monografia" scrisă de Marin Preda nu e atemporală şi nu e lină. Nu e adevărat că „viaţa se scurgea aici fără conflicte mari“. Nu-l credeţi pe Marin Preda, adică nu credeţi spusele lui, căci sunt ca şi spusele lui Ilie Moromete şi ale altor eroi ai săi: sunetul lor trebuie să disimuleze glasul ascuns al gîndurilor şi al faptelor ştiute numai de el. Se pare, — acesta e cuvîntul în doi peri al lui Marin Preda; cînd el spune că, se pare, timpul era foarte răbdător cu oamenii, să ştiţi că e tocmai dimpotrivă; timpul apăsa pe oameni, nu-i lăsa în voia amăgirilor liniştite, denunţa orice urmă de idilă a vieţii săteşti, îi împingea spre înţelegere dramatică prin propria lor ciocnire cu realităţile crude. Nu e adevărat că viaţa îşi urmează netulburată cursul firesc. Copilăria lui Niculae şi a Irinei nu e copilărie. Niculae nu ştie ce e joaca, se chinuieşte cu oile, se zbuciumă în setea lui de învăţătură greu de potolit... Irina la zece ani iese la secerat. Ea trăieşte experienţa amară a celui care o fi izvodit cîndva cuvintele unei doine de pe Tîrnave: „Nici o boală nu-i mai grea Ca vara cu secerea". Nu e adevărat că Paraschiv şi Birică îşi trăiesc viața de flăcăi, deoarece nu există o asemenea viață pentru toţi. Paraschiv trăieşte înrăit de gîndul închiabunirii, dragostea pentru el fiind lăcomie animalică şi lăcomie de avere. Birică se loveşte de stavile sociale, în drumul spre împlinirea dragostei sale. Răpirea miresei pentru Birică nu e un episod de pastorală, ci un mare conflict social. Nu e adevărat că oamenii îşi trăiesc viaţa de familie. Şi aceasta e doar o aparenţă. Familiile se descompun în violente ciocniri, în lupta pentru apărarea existenţei a unora, în goana după îmbogăţire a altora, punînd faţă, în faţă ca , potrivnici pe membrii aceleiaşi familii. Iar oftica lui Boţoghină nu face parte din fenomenele fireşti ale vieţii: boala lui nu e semn de trecere spre ultima parte a circuitului vital normal, ci semn al unei pretimpurii înfrîngeri a organismului omenesc, sub forţa mizeriei; boala nu se tămăduieşte cu leacuri bătrîneşti, căci nu ajutăm aici nici să tragi în piept fum de urzică pus pe un fier înroşit, nici să bei ceai de floare de salcîm : ea atinge întregul mod de viață al omului şi răstoarnă orînduielile vechi după altele noi, impuse de forja banului atotputernic. Nu e adevărată nici bucuria jocului adus de căluşari, căci jocul maestru e rar şi nu se desfăşoară în frumuseţea lui decît în curtea lui Aristide sau a lui Bălosu, ceilalţi îngrâmădindu-se doar-la garduri... ""Formula de compoziţie a romanului „Moromeţii", după succesiunea invariabilă şi calmăa mişcării de revoluţie a pămîntului şi a circuitului elementar a! vieţii omeneşti, este un mod „moromeţian“ de a expune marea dramă centrală a satului. Scriitorul nu aduce pe scenă drama. El îşi plimbă aparent impasibil privirea peste viața satului, de la începutul verii pînă la sfîrşitul toamnei, peste copii, peste tineri, peste bătrîni. Drama complexă, bifurcată şi multifurcată, se reliefează de la sine, scriitorul disimulîndu-se şi disimulînd, închis în sine, comentariul... De fapt, se fixează în cadrele fixe ale tradiţiei un anumit moment istoric. Copilăria, adolescenţa, bătrîneţea sunt determinate în desfăşurarea lor de anumite condiţii social-istorice. Viaţa cîmpenească e diversificată, prelungită pînă în cele mai intime unghere sufleteşti, într-o zbuciumată contradicţie între mersul înainte al obiceiurilor agricole şi realităţile, pentru masa sătenilor mereu insuficient cunoscute, ale orinduirii sociale. Seceratul urmează oraş lei, legatul şi adunatul snopilor urmează exitului, treieraturii urmează adunatul snopilor, păstratul pîinii şi al paielor urmează treieratului, după cum adolescenta urmează copilăriei, maturitatea — adolescenţei, bătrîneţea — maturităţii, moartea — bătrîneţii. Aceasta însă este aparenţa amăgitoare. Hambarele rămîn fără pîine, vîrstele nu se realizează... Aparentul echilibru al desfăşurării monografice cuprinde şi evidenţiază marele dezechilibru al satului romînesc în preajma celui de al doilea război mondial. Satul e împărţit. Alde Ţugurlan sau Ion al lui Miai n-au pămînt, lucrează pe cel al moşiei sau pe cel al ţăranilor chiaburi. Boroghina nu e departe de ei : pămintul lui, nutin, e îmbucătăţit prin vînzare. Tudor Bălosu are pămînt mult şi cumpără mereu de la alţii, de la cei nevoiţi să vîndă. Moromete are pămînt destul, îl lucrează singur cu nevasta şi copiii, nu vinde şi nu cumpără pămînt. In satul împărţit, el reprezintă categoria celui care, cum spune Ţugurlan, nu-i nici sărac, nici bogat. Relaţiile sociale sînt evidente de la început, raportate la munca agricolă, printr-un dialog lăturalnic (menit de fapt să camufleze alt dialog, negrăit): — Ce mai faci, Moromete ? Ai terminat mă, de sapă ? — Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule ? — Am terminat și eu. Mai aveam un petec dincoace în, Pămînturi, mi l-au săpat ai lui Țugurlan... (Moromete lucrase singur cu familia; pe pămîntul lui Bălosu lucrează şi alţii). Moromete, ţăranul mijlocaş, e purtătorul iluziei despre stabilitatea micii proprietăţi ţărăneşti, în care nu poate crede nici Boţoghină de o parte, nici Bălosu, de alta. Sfărmarea acestei iluzii e drama centrală a romanului lui Marin Preda. De aceea, acţiunea lui se circumscrie între limite precise, în ciuda varietăţii de planuri şi a desfăşurării aparent egale în intensitate, între momentul cînd Moromete, sigur de recolta ţarinei lui, nu vrea să-şi vîndă nici salcîmul din curte, rîvnit de Bălosu, şi momentul cind Moromete îi vinde lui Bălosu, după ce de mult renunțase la salcîm, mai bine de jumătate din pămîntul lui. Deznodămîntul tragic desvăluie tensiunea ascendentă de-a lungul întregului roman, căci nu este decît explozia finală după acumularea iluzoriu netulburătoare de pină atunci. Moromete „păcăleşte“ mereu perceptorii, amînîndu-şi datoriile care-i apasă şi-i ameninţă, mult mai mult decît îşi dă seama, gospodăria Împrumută de la Aristide, ca să achite o parte din obsedanta „fondire“, aşteptind sfîrşitul anului agricol care se anunţă îmbelşugat. In cunoştinţa lui despre viaţă rămîne opacă viziunea asupra a ceea ce înseamnă orînduirea capitalistă pentru traiul micului gospodar. El socoteşte veniturile viitoare după măsura roadelor şi preţul de vînzare dinainte cu un an, şi-şi stabileşte singur scadenţa datoriilor anuale, ignorînd anarhia pieţei capitaliste, criza economică şi încercarea statului burghez de a ieşi din criză pe spinarea maselor muncitoare. Drumul lui Moromete la munte, ca să-şi vîndă griul, este un prim drum spre înţelegerea legilor economice aie capitalismului, iar momentul cînd presiunea simultană a datoriilor aminate devine copleşitoare şi de neînlăturat, măcar momentan, este momentul prăbuşirii definitive a iluziilor despre puterea de existenţă a gospodăriei mijlocii. Drama lui Moromete scoate la iveală procesul de măcinare a măruntei proprietăţi ţărăneşti în orindiuirea capitalistă, reliefînd implicit procesul de acaparare chiaburească. Episodul Boţoghină nu poate fi detaşat fără a dăuna întregului, el subliniind integrarea destrămării gospodăriei Moromeţilor în procesul general de destrămare a gospodăriei mici şi mijlocii, plidit şi grăbit prin acţiunea Băloşilor, care folosesc orice prilej, inclusiv boala şi moartea, pentru a pune mina pe noi petice de pămînt. Drama familiară a lui Moromete nu este decît răsfrîngerea în sinul familiei ţărăneşti a ascuţirii luptei de clasă din sat. Intre Moromete şi fiul lui, Paraschiv, este un conflict economic, în care Moromete iese învins, ca şi în conflictul cu Bălosu, fiindcă apărarea lui este defensivă, vizînd păstrarea poziţiilor cîştigate, in timp ce a lui Bălosu ca şi a lui Paraschiv e ofensivă, vizînd acapararea prin forță. In familia lui Moromete a apărut spiritul chiaburesc, dezagregând gospodăria pe dinăuntru. Familia țărănească divizată — acesta e un alt aspect al dramei lui Moromete, subliniat și de astă dată prin altă divizare familiară inversă : cea din familia lui Bălosu- Episodul Polina-Birică, nu e nici el de prisos, subliniind lupta socială între cei ce-şi apără cu îndîrjire drepturile la viaţă şi cei ce atacă aceste drepturi, luptă care împarte tot mai acut satul şi chiar familia. Izolarea satului de oraş în romanul lui Marin Preda izolează implicit lupta ţărănimii muncitoare, de cea a clasei muncitoare, în imaginea de ansamblu a cărţii. Revolta anarhică, adeseori de o mare luciditate, a lui Ţugurlan, aruncă însă o punte spre înţelegerea deslegării viitoare, cînd clasa muncitoare, eliberindu-se pe sine, sub conducerea comuniştilor — cu care Ţuguran ia contact în închisoare — va elibera şi ţărănimea muncitoare de sub apăsarea exploatării şi a ruinării. Romanul lui Marin Preda descoperă sub vălul vieţii săteşti care se scurge „fără conflicte mari" legile pe care relaţiile capitaliste le impun micii economii ţărăneşti. Nu evenimente deosebite lovesc viaţa eroilor lui Marin Preda, ci însăşi desfăşurarea cotidiană a ei sub presiunea legilor fundamentale ale societăţii bazate pe exploatarea omului de către om. Iluzia libertăţii celui care, fără să exploateze, se crede şi neexploatat, cade. Acest roman al dezagregării gospodăriei ţărăneşti mici şi mijlocii, al dezechilibrării profunde a vieţii satului în orînduirea capitalistă este, prin forța de evocare realistă a oamenilor şi împrejurărilor, un mare succes al literaturii noastre noi şi se alătură, ca o excepţională valoare artistică, celor mai de seamă realizări ale literaturii române închinate vieţii satului.. Puternic originală, arta de prozator a lui Marin Preda — căreia îi vom consacra cronica viitoare — a asigurat temei un mod de expresie convingător şi emoţionant. Savin Bratu Marin Preda MOROMETII“ sSsaSs Într-un articol precedent, analizând „Apostol" de Cezar Petrescu, arătam că romanul pune unele dintre problemele cele mai însemnate ale perioadei realist-critice din opera scriitorului. Cea mai nouă carte a sa „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mtine" face același lucru pentru perioada actuală de creaţie, realist-socialistă. Romanul îmbrăţişează ani dintre cei mai frămîntaţi din istoria poporului nostru, ani în care patria noastră a trecut prin schimbări fundamentale. Tema e iniţial aceea a soartei tragice a omului simplu in orînduirea capitalistă, zvirlit pe fronturi şi pus să se bată atunci cînd interesele claselor stăpînitoare o cer. Dezbaterea unor asemenea probleme nu e nouă în opera lui Cezar Petrescu : încă din primele sale schiţe scrise curind după terminarea primului război mondial, scriitorul înfăţişa patetic uitarea de către burghezie a „eroilor“ căzuţi pe cîmpurile de bătălie (Prietenul meu Jan), dispreţul şi nepăsarea cu care sînt primiţi soldaţii simpli întorşi acasă (întoarcerea eroului). O schiţă ca „Lingă o piatră veche de hotar" pătrunsă de o profundă amărăciune exprima clar conştiinţa că sutele de mii de morţi nu au murit decit pentru folosul şi pentru bunăstarea unui pumn de exploatatori. Din asemenea observaţii, din aceste impresii culese din realitatea înconjurătoare s-a dezvoltat mai tîrziu primul roman de valoare al lui Cezar Petrescu, „întunecare", dramă a intelectualului cinstit, angajat intr-un război pe care orbit de ideologia burgheziei, îl crede înnoitor, iluzie spulberată de realitatea post-belică. Radu Comşa nu ştiuse să găsească, în mijlocul unei realităţi monstruoase, aproape apocaliptice, adevărata cale de luptă care i-ar fi permis să supravieţuiască. Problema a continuat să-l preocupe pe Cezar Petrescu, regăsindu-se în cele mai diverse romane ale sale, sentimentul dominant răminînd o puternică şi cu gust de cenuşă deziluzie împletită cu revolta împotriva societăţii nedrepte care-şi trage rădăcinile din nedreptate, din minciună, din exploatare. „Războiul lui Ion Săracu" apărut în 1945, roman al cărui material formează în parte cartea a doua a „Oamenilor de ieri, oameni de azi, oameni de mine", reprezenta nu numai reluarea unui acelaşi motiv în alte condiţii, ci însuşi începutul unei dezvoltări în direcţia unei literaturi mai ascuţit critică, demascind mai concret, mai direct. Romanul „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mline" e unul nou, amplificat, tipic pentru creaţia de azi a scriitorului. Ceea ce este esenţial in construirea lui e concepţia înaintată, punctul just de vedere, perspectiva amplă, cu adevărat istorică, din care este scris. El este un roman nu al unei generaţii — nici al unei epoci date, ci al unor fenomene sociale şi sufleteşti care au cuprins mai multe generaţii în epoci succesive. Căderea punctului de greutate se face totuşi în vremurile noastre, răspunzând interesului maselor noi de cititori pentru Însăşi realitatea de azi, pentru transformările fundamentale care au dus la această realitate. Locul central îl ocupă în carte familia Săracilor a nenumăraţilor Ioni, tipici pentru ţăranul apăsat, jefuit, exploatat de stăpînirile trecutului, împuşcat atunci etnd se revoltă, închis atunci etnd cere dreptate, împins la fund atunci cînd vrea să iasă la lumină, dar bun să fie carne de tun. Un Săracu a murit in 1907. Un alt Săracu a căzut în 1916. Alţi şi alţi Săraci în 1941. Eroul principal al cărţii, Ion Săracu, a crescut in anii dintre cele două războaie. Scriitorul îi creionează portretul din elementele esenţiale ale vieţii rurale a epocii. Săracu a cunoscut mizeria orfanului de război, aşa cum au cunoscut-o zeci şi zeci de mii de copii din satele vechii Romînii. A mers la şcoală pe apucate, şi dacă s-a arătat mai isteţ, asta nu l-a ajutat să înveţe mai departe, fiindcă s-au împotrivit mărimile satului. Cînd s-a făcut mare a muncit din greu şi fără spor, pe o bucată de pămînt săracă şi neîndestulătoare. S-a însurat şi a avut copii. Şi in cele din urmă a fost trimis Intr-un război nedrept, ca să apere şi să sporească moşiile, fabricile şi averile altora. Pină la un punct soarta lui Ion Săracu e aceeaşi cu a înaintaşilor săi, deoarece sărăcia, exploatarea sunt aceleaşi. Cezar Petrescu sugerează asemănarea de destine prin repetarea ciclului de viaţă, notînd fenomene sociale care, în anii mari, sunt caracteristice unei orlnduiri. In această concepţie, însuşi războiul e un fenomen periodic al capitalismului, fiecare generaţie de ţărani trebuind să-şi dea tributul, atîta vreme cît cercul vicios nu a fost rupt. Dar toate aceste elemente de viaţă au determinat acumularea de forţe revoluţionare, manifestate şi în generaţiile ascendente ale familiei Săracu. Ion, eroul romanului, va depăşi revolta confuză la care s-au oprit ceilalţi, deoarece condiţiile s-au schimbat. Transformarea se va face treptat, în curs de ani, ca rezultat al unor influenţe complexe. Analizîndu-le pe acestea, Cezar Petrescu trece în fond în revistă factorii care au contribuit la creşterea conştiinţei revoluţionare a maselor ţărăneşti, la pătrunderea ideilor înaintate în mintea oamenilor. Descrierea accentuării exploatării, a sărăcirii continue, a descompunerii gospodăriei mici ţărăneşti, a dezvoltări chiaburimii semnificative pentru acest din urmă fenomen sînt portretele măiestrit zugrăvite ale celor trei chiaburi din tipiştea, — creează cadrul general. Războiul e un alt factor: pe front Ion Săracu se va intîlni cu alţi soldaţi, şi va afla, completîndu-şi experienţa personală, că în toate satele ţării oamenii sunt exploataţi ca în Boiştea lui. El va vedea cui foloseşte războiul: jefuitorilor ca Berbecaru, bogătaşilor ca Emil Sava. Va putea să compare lupta silită, nedreaptă, lipsită de orice tragere de inimă, pe care o duc ostaşi ca el, cu lupta entuziastă a oamenilor sovietici pentru patria care aparţine poporului. Imaginea dezolantă a războiului nedrept, de cotropire, care domină întreaga parte a doua a romanului, stăruie copleşitoare în inimile personajelor. Alungirea listei morţilor, făcută într-un stil amplu, de pomenire apocaliptică, sugerează absurditatea şi inutilul, grozăvia. Ion Săracu exprimă cristalizarea opoziţiei maselor largi faţă de războiul antisovietic, ura profundă împotriva fascismului, sentimentul de apăsare a conştiinţei care li domina tot mai mult pe ostaşii cinstiţi, multă vreme orbiţi şi înşelaţi de propaganda claselor exploatatoare, dar care încep să vadă adevărul. Simpli soldaţi în inima cărora cele ce văzuseră, ca şi cuvintele calde ale muncitorilor comunişti — ca Ion Stoichiţă — au semănat germenii credinţei in viitorul de dreptate, găsesc ei înşişi drumul spre primele acţiuni: salvează de la masacru copii, eliberează un grup de partizani luaţi prizonieri, string pumnii de revoltă în faţa actelor de barbarie ale fasciştilor. In primul roman de război al lui Cezar Petrescu, eroi ca Radu Comşa, Ghenea, Cernegură, făgăduiau să se ralieze la lupta soldaţilor-ţărani pentru pămînt, pentru dreptate. Dar apropierea era temporară şi superficială, Comşa şi ceilalţi urmindu-şi destinul individual, uitînd sau fiind împiedicaţi să-şi împlinească jurămintele. In „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mine" problema e rezolvată altfel. Masa, purtătoare a acţiunilor înainte, va influenţa şi va determina evoluţia indivizilor izolaţi. Căpitanul Zevedei, personaj complex, construit ca un Comşa sau un Ghenea de tip nou, are o mai mare forţă iniţială, mai multă vigoare, mai multă încredere în viaţă. Zevedei e mai tăios, nu admite nici un compromis, se bate pentru dreptate. In realitate ceea ce îl susţine pe Zevedei este apropierea strînsă de propriii soldaţi, apropierea de poporul cu ale cărui visuri şi cu a cărui luptă se va identifica în cele din urmă. Revolta acumulată va izbucni atunci cînd forţele patriotice realizează încetarea războiului. întoarcerea armelor împotriva fascismului e văzută de către Săracu, de către Zevedei, de ceilalţi, ca un moment de eliberare, de înnoire. Prin structura lui, romanul „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine" este şi o operă de contraste şi de comparaţii. In primul rînd între destinele indivizilor şi ale generaţiilor, un al doilea între condiţiile istorice, între epoci. Ostaşii strînşi în jurul focurilor din îngheţatele tranşee ale lui 1918, primind ecourile revoluţiei socialiste din 1917 n-au putut să-şi realizeze atunci visurile despre o viaţă mai bună. Oameni de ieri ca Radu Comşa şi ca alţii, n-au izbutit să transforme lumea, să o vnoiască. Alţii au căzut victime ale războiului înainte ca să înţeleagă bine ce se întimplă şi să poată făptui ceva. Soarta lor este comparată cu a ţăranului Ion Săracu, care a ajuns colectivist, care se ridică treptat la nivelul unei conştiinţe ferme, limpezi, cu a muncitorului înaintat Ion Stoichiţă, care e acelaşi devotat ostaş al partidului, cu a intelectualului cinstit Zevedei, care s-a alăturat cu entuziasm operei de construcţie. Aceştia sunt eroii realităţii de azi, oamenii de azi, care ară, seamănă, culeg recolte bogate, înalţă fabrici, uzine, şcoli, învingînd rezistenţa trecutului. Oameni care au fost ai trecutului şi care rămîn ai lui sînt Emil Sava, Iordan Ilagi-Iordan, Nicuşor Vilcu, Milotineanu, personaje bine cunoscute celui care a citit din opera lui Cezar Petrescu şi alte romane: Apostol, Aurul Negru şi Comoara Regelui Dromichet, întunecare, Oraş Patriarhal, etc. In trecut, scriitorul i-a zugrăvit ca personaje negative, reprezentanţi ai capitalismului brutal şi acaparator, ai politicianismului afacerist, ca personaje infăţişind descompunerea morală, minciuna, înşelătoria. Creşterea bogăţiei unui Emil Sava urmărea tocmai dezvoltarea monstruoasă a burgheziei, aparenta ei prosperitate şi trăinicie, aşa cum decăderea unui Boldur Iloveanu, urmărită de la „Apostol" pină la „Aurul Negru" urmărea ruinarea unei părţi a boierimii. Poziţia lui Cezar Petrescu faţă de asemenea personaje a fost una de critică, de veştejire, de condamnare dispreţiatoare. Poziţia de azi a scriitorului s-a completat, a devenit mai viguroasă, mai creatoare. Caracteristică pentru sensul modificării este reluarea, în „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine" a unui episod întilnit intr-un roman mai vechi al lui Cezar Petrescu. E vorba de descompunerea sufletească treptată a ţinut intelectual (Milotineanu) iniţial animat de revoltă şi de idealuri generoase. După douăzeci de ani, din personaj nu a mai rămas nici urmă din tînărul intors de pe front cu idei înaintate şi cu voinţă de luptă. In locul lui era un om umil pe care viaţa l-a făcut să-şi topească revolta şi entuziasmul, să le schimbe în ploconeală în faţa aceloraşitîlhari politici cu care vroise să se războiască odinioară. Atunci, în prima versiune, Cezar Petrescu îşi părăsea personajul cu dispreţ şi cu milă, ca şi cum propria soartă i-ar fi fost suficientă pedeapsă. In versiunea actuală, Milotineanu e condamnat în primul rînd pentru că a adoptat concepţia despre viaţă a claselor exploatatoare, pentru că s-a pus în slujba acestora, trădînd poporul. Condamnarea rostită in trecut era în primul rînd morală. Pe baza noii sale concepţii despre viaţă, scriitorul va accentua conţinutul social, de clasă, al unor Sava, Iordan, Vilcu, ei fiind mai mult decit nişte elemente intrate în putrezire, ci reprezentanţi fideli, tipici, ai claselor sociale învinse, sortite dispariţiei. Cezar Petrescu dezvoltă larg aceste elemente, îndreptând spre ele întreaga atenţie. Romanul aduce încă un lucru nou: rotunjeşte aceste personaje care traversează comedia sa umană, cronică a veacului, stabileşte bilanţul. Emil Sava a început ca modest avocat, în decurs de ani a acumulat tot mai multe bogăţii, acţiuni, case, moşii, şi tot mai multă putere politică. De la prefect a ajuns ministru. In romanul recent Emil Sava sftrşeşte In mlaştina comploturilor politice, fiul său e crainic al posturilor de radio străine, duşmănoase. O soartă asemănătoare îl aşteaptă pe Iordan Hagi Iordan, iar Miluţă Milotineanu, imbătrînit, grrbav, cu un zimbet rău pe buze, se transformă definitiv în duşman al noii orinduiri. Aceasta e imaginea trecutului. Dar scriitorul depăşeşte pragul lui prin „Oamenii de azi". Tîrgul Călimanului se va schimba intr-un oraş viu, palpitînd de activitate, un „oraş patriarhal" în care existenţa e ca o baltă stătută, nu unul din tirgurile „unde se moare", ci oraş industrial, al petroliştilor şi constructorilor. Despre „oameni de mîine" Cezar Petrescu scrie mai puţin, dar pe aceştia ii simţi, în Ionică, în Neghiniţă, in Ileana Săracu, nu copiii de azi care cresc fără să mai cunoască copilăria tristă a trecutului, şi pentru care elementele vieţii vor fi altele: şcoala, posibilitatea nelimitată de a învăţa şi de a se dezvolta, gospodăria colectivă, socialismul. Acestor mici eroi ai săi Cezar Petrescu le va da voioşia şi vioiciunea, sclipirea de inteligenţă naturală împletită cu o altfel de înţelegere a vieţii. ,,Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine" prezintă şi aspectul interesant al unei cărţi in care scriitorul dezbate probleme ale propriei opere literare trecute. Cezar Petrescu se defineşte just ca romancier care s-a inspirat din realitatea timpului său, dar care n-a ştiut „nici să întrevadă, nici să prevadă deplin" adevărata încheiere a unora din cărţile sale. Problema unor eroi ca Radu Comşa sau ca Ghenea e reluată şi dezbătută, în sensul că ei au fost victime ale orînduirii capitaliste, dar şi ale propriilor confuzii ideologice. Acesta ar fi in principal rolul criticului, scriitorului revenindu-i un altul, de creaţie a noi opere care să ducă mai departe şi să dezvolte numeroasele elemente pozitive, realiste, luminind astfel dintr-un unghi mai înaintat creaţia anterioară. Privirea critică asupra propriei opere l-a dus însă pe scriitor tocmai la o creaţie atît de interesantă ca „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine“, la o concepţie limpede despre viaţă şi literatură. Literatura este menită să reprezinte realitatea investigată nu pe planuri orizontale, deci în întindere, notînd evenimente multiple, ci verticale, deci in adîncime, analizînd adine unul şi acelaşi fenomen, urmărind astfel dezvoltarea şi transformarea societăţii. „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine“ este un exemplu preţios pentru complexitatea talentului lui Cezar Petrescu, dezvăluit sub aspecte noi. Creind sub semnul realismului socialist, Cezar Petrescu dă prozei noastre noi încă un roman de valoare. Horia Stancu Recenzie Un nou roman al lui Cezar Petrescu GAZETA LITERARĂ 9 Editura de Stat pentru literatură şi artă a tipărit poemul „Ţie-ţi vorbesc America“ de Maria Banuş. Ilustraţiile sunt semnate de Florica Cordescu. • Se află in librării poemul „Generaţia mea“ de Veronica Porumbacu apărut la Editura de Stat pentru literatură şi artă. 9 A apărut in Editura de Stat pentru Literatură şi Artă „împărăţia soarelui“ de Eusebiu Camilar. 9 Peste cîteva zile va fi în librării volanul de „Versuri alese“", de Demostene Botez. 9 A apărut în Editura de Stat pentru literatură şi artă romanul „Cu preţul vieţii“ de Valentin Heinrich, In romîneşte de Iosif C. Mătăsaru • Tot in Editura de Stat pentru literatură şi artă a apărut volumul „Anii iubirii" de Letiţia Papu. 9 In colecţia „Oameni de seamă“ a Editurii Tineretului a apărut „Ion Creangă“ de Pompiliu Caraioan. • Editura „Cartea Rusă“ a tipărit romanul „Piinea" de Mamin-Sibiriak. 9 In luna ianuarie vom citi volumul de versuri „Dragoste de viaţă“ de Cristian Sirbu. 9 Sub titlul „Djaevelens Plovfure“ a apărut in edituraBorgens din Copenhaga ediţia daneză a romanului „Desculţ“ de Zaharia Stancu. Traducerea şi post-fata sunt semnate de scriitorul Georg Hedde, care a vizitat recent ţara noastră. Cartea este editată in condiţii grafice excepţionale. • In Editura Tineretului a apărut volumul de reportaje „Uriaşul preludiu“ de Traian Coşovei. Prelucrarea documentelor celui de al II-lea Congres, la Uniunea Scriitorilor din R. P. R. Uniunea Scriitorilor din R.P.R. ţine astăzi, joi 5 ianuarie, ora 16,30, la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu" o plenară la care se vor prelucra documentele celui de al doilea Congres al P.M.R. "■ Referatul va fi ţinut de Ion Vitner, laureat al Premiului de Stat. Vitrina cu cârti GEO BOGZA: „Ciu-Yuan, Fielding, Whitman“ Ceea ce cucereşte interesul şi admiraţia în aceste evocări, este măiastră armonizare a rigurozităţii şi profunzimii cercetării ştiinţifice cu acordurile unei poezii grave, conservate, prin milenii, din epocile eroice ale antichităţii chineze („Ciu Yuan”), sau cu ritmul năvalnic, impetuos, reproducînd parcă marile furtuni ale oceanului şi ale vieţii („Whitman”). In momentele cînd Geo Bogza face o adincă şi largă incursiune in istoria poporului chinez, străbătînd cu ascuţişul minţii prin alcătuiri politice şi sociale, multiple şi felurite, strâpungînd straturile celei mai vechi civilizaţii pentru a desprinde din umbra secolelor figura luminoasă a marelui poet şi luptător pentru libertatea poporului său, Ciu-Yuan, şi a o înfăţişa contemporanilor săi, în aceste momente poetul îl dublează pe cercetător cu o fidelitate neclintită, şi dacă poezia nu e vizibil omniprezentă, ca în evocarea lui Whitman, ea însoţeşte subteran întreaga expunere, ţîşnind pe alocuri nereţinută. Poetul nu se lasă copleşit de acele laturi ale personalităţii evocate care descoperind linii curioase, neobişnuite, ar procura un material mai abundent efuziunilor lirice. Atît pe omul de ştiinţă, cît şi pe poet îl preocupă esenţa umană a marilor figuri literare în care urmăreşte cu consecvenţă mai ales punctele de joncţiune dintre artist şi cetăţean, atitudinile fundamentale, faţă de viaţă, faţă de oameni, faţă de artă. Pe Ciu-Yuan, Geo Bogza îl reţine în ipostaza de mare artist al versului, dar şi de redutabil luptător pentru libertatea poporului chinez. Pe Fielding ni-l prezintă ca pe întemeietorul romanului realist englez şi, in acelaşi timp, ca pe unul din cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai ordinei burgheze, care a biciuit năpraznic cu armele satirei falsele virtuţi ale burgheziei. In sfîrşit, Walt Whitman trăieşte în cîntarea pe care i-o închină Geo Bogza, marele proces al contopirii cu masele de truditori sau cu sutele de luptători pentru libertatea negrilor, odată cu nesfârşitul extaz în faţa măreţiei vieţii, a omului şi oceanului, a iubirii şi procreaţiei. Cu discreţie şi subtilitate, Geo Bogza ne comunică şi concluziile sale asupra trăsăturilor ce caracterizează scrisul celor trei personalităţi pe care le evocă. Extragem dintre rîndurile lui Geo Bogza consideraţii cu privire la caracterul grav şi amar, cu ecouri filozofice al liricii lui Ciu-Yuan, la sarcasmul tăios, subţiat pe alocuri pină la ironie fina din romanele lui Yielding şi la tonul profetic, vibrant şi răscolitor al poeziei lui Walt Whitman. 10ACHIM BOTEZ: ,,De azi şi de demult“ Anatole France spunea undeva — că scriind despre propria copilărie şi adolescenţă a găsit nu numai pentru cei din jur, dar şi pentru sine însuşi un adevărat prilej de incantaţie. Amintirea celor mai frumoşi ani ai vieţii este întotdeauna, prin întîmplările, avînturile şi experienţele trăite, deseori cu sentimentul ineditului, un tovarăş ce instruieşte agreabil. Lectura cărţii lui Ioachim Botez confirmă, la proporţiile respective, justeţea acestei aprecieri. Ea mai adaugă încă un element ce lărgeşte sfera ideii exprimate cîndva de marele scriitor francez pe care l-am amintit, ajutînd sugestiv la stabilirea contrastului între viaţa de ieri şi cea de azi a tineretului nostru. Cuprinsul volumului „De azi şi de demult” este în primele sale două mari capitole : „Tramvaiul cu cai” şi „La şcoala din Vîrteju” cu precădere evocator. Retrăieşte în aceste pagini chipul mamei trudite şi împovărate de griji a scriitorului, retrăiesc prietenii şi colegii săi de şcoală. Episoadele cărţii fac să se perinde în faţa cititorilor întîmplări felurite cu înţelesul lor distinct : şcoala burgheză cu profesorii ei retrograzi („Cum am învăţat religia”) şi cu practicile ei obscurantiste, incompatibile cu principiile unei educaţii ştiinţifice („împărtăşania”, „Licenţa”, etc.). De pe acest fundal se desprind preocupări însemnate. Cu o ironie amară scriitorul întreprinde critica filistinismului şi a falsului patriotism burghez („Belfer sub nemţi”), combate antisemitismul şi superstiţiile („Cum am învăţat religia” şi „Un om necăjit”), arivismul şi plaga nepotismului („Un director supărat”, „Bacalaureatul”). Capitolul din „Farmecul pădurilor” mărturiseşte interesul viu pe care realizările regimului democrat-popular în domeniul învăţămîntului l-au trezit în cugetul bătrînului profesor. In reportaje ca : „Acolo unde erau beizadele” sau „Un drum la munte”, „Raiul copiilor” şi altele, răzbate mărturia bucuriei sincere pe care Ioachim Botez a resimţit-o în faţa prefacerilor care, schimbînd înfăţişarea ţării, au ridicat şcoala şi pe slujitorii ei la adevărata lor menire. De la belferul desconsiderat de odinioară la profesorul de azi, îndrumător preţuit al tinerei generaţii, este o cale anevoioasă, dar ascendentă. Volumul lui Ioachim Botez invită la reflecţii rodnice, sugerînd imagini contrastante ale acestui drum greu, de la întuneric la lumină. PAUL CONSTANTIN: „Grafica politică a lui her“ Desenul satiric ca şi pamfletul au apărut totdeauna cînd conştiinţele cinstite au simţit nevoia să demaşte şi să biciuiască arbitrariul, nelegiuirea, acolo unde adevărul, dreptatea, etica socială şi libertatea erau nesocotite şi ultragiate. Desenul satiric şi pamfletul au fost folosite în acest caz ca mijloace acide de stigmatizare, de agitaţie şi de înfăţişare a chipului hîd al aceluia care se facea vinovat de asemenea crime împotriva umanităţii. Caragiale, N. D. Cocea, Bacalbaşa, T. Arghezi şi alţii au biciuit, la vremea lor, moravurile unei lumi ridicole şi odioase prin însăşi fiinţa ei monstruoasă, stirnind rîsul mînios, revolta şi dezgustul maselor largi. Şi poate că desenul mai mult şi mai direct decît cuvîntul, a constituit, prin forţa lui plastică, plesnitura în faţă, mai usturătoare, mai sugestivă. Unul din mînuîtorii lui a fost şi Iser care, aşa cum ne spune Paul Constantin în monografia recent apărută ».Grafica politică a lui Iser”, s-a impus ca unul ce „avea să biciuiască protipendada.... atrăgîndu-şi furia oficialităţilor şi acelor esteţi partizani ai artei pentru artă“. Autorul ne prezintă pe artist în dezvoltarea lui, urmărindu-l în desenele satirice pe care le publica în revistele progresiste ale vremii. El îl situează în epoca respectivă, în mijlocul vieţii chinuite a celor mulţi care îndurau silnicia claselor asupritoare şi în care conştiinţa cetăţenească a artistului se revoltă şi se ridică la luptă cu arta corosivă a talentului său. „Ceea ce este esenţial în opera sa — scrie Paul Constantin — e profundul omenesc, grafica lui politică aruncă o lumină asupra societăţii burghezo-moşiereşti“. Sînt apoi analizate, pe rind, ilustraţiile politice reproduse, relevîndu-ne atît conţinutul lor politico-satiric, cît şi virtuozitatea desenului care ilustra, în acţiunea demascatoare a forţelor progresiste de atunci, pamfletele lui N. D. Cocea, Tudor Arghezi şi alţii. Desenel ca. ..1 mai“, „Greva“, „Revolta“, în care este î înfăţişat chipul dârz al luptătorului neînduplecat I. C. Frimu, arată că artistul s-a apropiat, în măsura în care îi îngăduiau cenzura şi teroarea existentă, de lupta proletariatului nostru. „Grafica lui Iser din primele decenii ale veacului — scrie autorul monografiei — va rămîne ca o pildă în istoria plasticii noastre. Alături de toţi artiştii progresişti ai patriei noastre, el a stat pe poziţiile artistului-cetăţean“. Prezentarea lui Iser într-o monografie în care personalitatea sa artistică este relevată cu pricepere, constituie o iniţiativă merituoasă. Credem insă că editura ar fi trebuit să aibă mai multă grijă pentru prezentarea grafică a cărţii, care are un aer sărăcăcios de simplu catalog ocazional. Pentru monografia unui mare artist şi a unui remarcabil reprezentant al graficii noastre politice s-ar fi cerut o înfăţişare deosebită. , NICOLAE JIANU: „Izvorul roşu“ Acţiunea romanului ,,Izvorul Roşu“, din care a apărut de curînd primul volum, se desfăşoară în perioada frămîntată a anilor 1946—47, zugrăvind lupta unui colectiv de muncitori şi tehnicieni din industria extractivă de pirită, împotriva haosului economic întreţinut de capita*lişti. Societatea particulară „Minaur”, potrivit unui plan stabilit în comun pentru toate ramurile economiei noastre naţionale, de reprezentanţii capitalului străin şi autohton, hotărăşte sabotarea lucrărilor de exploatare din industria extractivă. In aceste imprejurări pentru muncitorii din minele de pirită de la „Izvorul Roşu” devine tot mai limpede faptul că se află în faţa unei alternative : ori şomajul şi foametea, ori lupta pentru asigurarea condiţiilor de producţie. Istoria acestei lupte aspre, înverşunate, cu izbînzi plătite greu, la capătul cărora minerii din valea Izvorului Roşu, conduşi de comunişti, devin stăpînii muncii lor, trăieşte în paginile romanului cu dramatismul şi prospeţimea antrenantă a întîmplărilor autentice. E o luptă pe viaţă şi pe moarte între două lumi ce se înfruntă. Una, care nu vrea să se recunoască învinsă şi e condamnată de mersul implacabil al istoriei; în roman, reprezentanţii ei, de la Barbu Floreşteanu, directorul general al lui „Minaur” şi pînă la pescuitorii în apă tulbure din mină, de tipul maistrului Borneas sau al profitorului politic de anvergură care este profesorul Strechescu, se frămîntă şi acţionează cu diabolică înfrigurare, spre a ridica zăgazuri ofensivei poporului descătuşat. Acestei lumi, cu obrazul livid şi cu inima ticăind de o spaimă nedomolită, i se opune lumea minerilor de la Izvorul Roşu în sprijinul cărora vine treptat, pe măsura înfrîngerii sabotajului şi a demascării provocatorilor, aparatul de stat îndrumat de partid. Se încheagă un front uriaş de inimi care răspund cu mult entuziasm aceleiaşi chemări, din Capitală şi pînă în străfundurile Moldovei de Nord, acolo unde mineri şi geologi comunişti ca Gavril Marian sau Miron Nichifor descoperă în măruntaiele pămîntului noi şi nebănuite filoane de minereu. Dacă în această confruntare dramatică a conştiinţelor nu toate personajele cărţii au acelaşi relief, iar unele episoade sunt epic vorbind, sub nivlul romanului judecat global, edificiul luat în întregul lui se vesteşte din acest prim volum temeinic şi cu iscusinţă construit. Vrem să nădăjduim, după făgăduinţa primului volum, că meritele romanului „Izvorul roşu” se vor înmulţi. DOREL DORIAN: „N-au înflorit încă merit“ Povestirile tînărului scriitor Dorel Dorian au meritul noutăţii , cu succesele, riscurile şi neajunsurile pe care pionieratul le implică —, noutate raportata nu numai la tematică, ci şi la structura interioară a eroilor, la profilul fer moral şi spiritual, la problematica de viaţă specifică. Cîmpul de obsevaţie „exterior“ al scriitorului are o întindere destul de restrînsă : şantierul de construire a unei termocentrale. Cîmpul „interior" însă e mai vast, mai divers, căci cuprinde — desigur în forme concentrate, impuse de legile nescrise ale genului scurt — universul sufletesc al multor eroi în care transformarea morală e aproape generală și în orice caz dominantă. Majoritatea eroilor lui Dorel Dorian sînt la vîrsta bîntuită de năzuinţele cele mai contradictorii, de visurile cele mai cutezătoare, proiectate cu îndrăzneală în viitor. Aceşti tineri romantici se pregătesc pentru viitor, pentru comunism, parcurgînd un proces de primenire morală, de îndepărtare a zgurei depuse în conştiinţa lor de orînduirea burgheză. Petruţ Nicorean, de pildă, năzuieşte să plutească pe mări şi oceane către toate colţurile pămîntului, pe bordul unui vas construit de el. Deziluziile repetate şi sfîşietoare îl dezarmează, îl zdruncină moraliceşte, dar colectivul nou, comuniştii pe care îi întîlneşte, îi opresc decăderea — părînd la un moment dat inevitabilă — şi-l ajută să-şi refacă idealul,se-apropie de-n el. Şantierul socialist, cu viaţa, cu munca şi oamenii săi, destramă mentalitate»primitivă, îmbibată de mercantilism, a tînărului ţăran Vasile Cărăuşu venit pe şantier să strîngă bani. Vasile Cărăuşu se transformă sub înrîurirea colectivului, devenind un constructor Însufleţit şi un tovarăş preţuit. S-ar putea vorbi mult şi despre alţi eroi ai cărţii pe care tînărul scriitor îi supune unui sever şi riguros examen moral, în vederea încadrării lor definitive în frontul construirii socialismului. Autorul Îşi tratează eroii cu prietenie şi căldură, amestecîndu-se de multe ori — „reportericeşte" — printre ei, provocîndu-i la vorbă, întrebîndu-i, angajîndu-i in discuţii despre munca lor, despre viaţa lor intimă, despre visurile lor. Din păcate, Insă, trăsăturile acestor oameni noi în devenire, nu sînt dezvăluite pe deplin, scriitorul insistind aproape exclusiv asupra luptei intre vechi şi nou în conştiinţa eroilor, fapt meritoriu dar insuficient. Lupta cu forţele din afară, cu duşmanii ascunşi sau declaraţi ai socialismului, al visurilor avîntate ale tinerilor constructori, ar fi adus la lumină, fără îndoială, noi şi importante calităţi ale eroilor cărţii.