Gazeta literară, ianuarie-iunie 1956 (Anul 3, nr. 1-26)

1956-01-05 / nr. 1

M­onografie a satului romînesc fuse­se numită opera lui Coşbuc de către Dobrogeanu-Gherea. Aseme­nea calificare se referă la ciclul elementar al vieţii reflectat în imaginea satului: naştere, copilărie, fericire, dragos­te, nuntă, familie, bătrâneţe, moarte... Se referă implicit la ciclul muncilor agricole care repetă prin intermediul omului­­ marele ciclu: aruncarea seminţei germinative, în­­­blţirea, creşterea, adunarea roadei, trans­formarea ei în hrană fundamentală... Vin în adaos datinile şi obiceiurile a căror geneză e legată de însăşi viaţa milenară, invaria­bilă în aspectele ei esenţiale, a pămîntu­­lui şi a oamenilor care îi lucrează. Mono­grafia satului îşi are deci capitolele ei „eterne", stabilite In corespondenţă cu miş­carea de rotaţie şi de revolufie a pămîn­­tului şi cu circuitul existenţei omului. De la Hesiod şi Virgiliu pînă la Coşbuc, capi­tolele determinante ale monografiei rămîn aceleaşi, cum aceleaşi rămîn şi mai de­parte. Ele se regăsesc în literatura­ noastră actuală, în „Desculţ" al lui Zaharia Stan­cu, ca şi în poemul lui A. E. Baconsky „Despre anotimpuri sau mişcarea de re­voluţie“. Epicul declanşează însă pe primul plan forţa unui conflict social — localizat şi de­terminat istoric. Drama lui Ion se desfă­şoară şi culminează pînă la desnodănântul ei tragic, subsumîndu-şi capitolele veşnice ale vieţii satului. Prezentarea monografică a satului poate fi reconstituită în unele aspecte ale ei, numai prin desprinderea lor din acţiunea epică propriu-zisă. Circuitul vieţii omului legat de pămînt îşi trece cu­rentul de mare tensiune în romanul lui Za­haria Stancu, dar explozia dramei lui 1907 răstoarnă însuşi calmul imens al naturii. Vrem să spunem că epicul, implicind o luptă acută, precis determinată istoric şi social, concentrează şi reconstruieşte viața prin prizma conflictului social, spărgînd cercul „etern“. Cartea lui Marin Preda Încalcă în apa­renţă legile epicului. Aici episoadele nu se supun, evident, unui conflict acut; dimpo­trivă. Se desfășoară parcă paralel, între­­tăindu-se adesea fără să se determine reci­proc, ceea ce l-a și făcut pe un cronicar să creadă că „o oarecare slăbiciune a roma­nului rezidă în insuficienta organicitate a legăturilor dintre episoade", căci romanul „confine personaje, scene, care s-ar putea detaşa din el fără prejudicierea întregului“. Neînţelegerea cronicarului provine din insu­ficienta aprofundare a viziunii epice, pro­prii „Moromeţilor". Aici formula compozi­ţiei urmează cu fidelitate succesiunea ca­pitolelor „eterne" ale unei monografii să­­­­teşti, întreaga acţiune desfăşurîidu-se pe o porţiune a acestei monografii, delimitată temporal, în planul anului agricol, de la praşilă pînă la sfîrşitul muncilor la ci­m­p. Adică de la începutul verii, cînd familia Moromete isprăvea de sapă, pînă toamna tîrziu, după seceriş, după treieriş, după mă­cinatul grînelor la moară şi încheierea so­cotelilor anuale. Paginile de antologie se impun de la prima lectură, şi un episod ca acel al secerişului, adevărată capo­doperă, este inegalabil­ în întreaga noastră literatură. Viața pare să-şi urmeze netulburată, în virtutea inerfiei supreme, cursul firesc, re­prezentată în etapele ei elementare: Nicu­­lae Moromete sau Irina Boroghină îşi tră­iesc copilăria; Paraschiv Moromete şi Bi­­rică îşi trăiesc viaţa de flăcăi, umbli­nd după fete; Birică îşi răpeşte mireasa; maturi, oamenii din sat — Moromete, Bălosu şi alţii — îşi trăiesc viaţa de familie; un om, Bo­roghină, înscriind fenomenul descensiv al vieţii într-o anumită fază a ei, se îmbolnă­veşte de moarte... In liniştea satului se aud, într-o oră de odihnă, cîntece şi jocuri ale căluşarilor... ...„Se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii;­­ viaţa se scurgea aici fără conflicte mari“. Aceste cuvinte, aflate la deschiderea cărţii lui Marin Preda, indică sensul artei sale în alcătuirea acestei mono­grafii a vieţii săteşti pe care o reprezintă „Moromeţii". „Monografia" scrisă de Marin Preda nu e atemporală şi nu e lină. Nu e ade­vărat că „viaţa se scurgea aici fără con­flicte mari“. Nu-l credeţi pe Marin Preda, adică nu credeţi spusele lui, căci sunt ca şi spusele lui Ilie Moromete şi ale altor eroi ai săi: sunetul lor trebuie să disi­muleze glasul ascuns al gîndurilor şi al faptelor ştiute numai de el. Se pare, — a­­cesta e cuvîntul în doi peri al lui Marin Preda; cînd el spune că, se pare, timpul era foarte răbdător cu oamenii, să ştiţi că e tocmai dimpotrivă; timpul apăsa pe oa­meni, nu-i lăsa în voia amăgirilor liniştite, denunţa orice urmă de idilă a vieţii să­teşti, îi împingea spre înţelegere dramatică prin propria lor ciocnire cu realităţile cru­de. Nu e adevărat că viaţa îşi urmează netulburată cursul firesc. Copilăria lui Ni­­culae şi a Irinei nu e copilărie. Niculae nu ştie ce e joaca, se chinuieşte cu oile, se zbuciumă în setea lui de învăţătură greu de potolit... Irina la zece ani iese la sece­rat. Ea trăieşte experienţa amară a celui care o fi izvodit cîndva cuvintele unei doine de pe Tîrnave: „Nici o boală nu-i mai grea Ca vara cu secerea". Nu e adevărat că Paraschiv şi Birică îşi trăiesc viața de flăcăi, deoarece nu există o asemenea viață pentru toţi. Paraschiv trăieşte înrăit de gîndul închiabunirii, dra­gostea pentru el fiind lăcomie animalică şi lăcomie de avere. Birică se loveşte de stavile sociale, în drumul spre împlinirea dragostei sale. Răpirea miresei pentru Bi­rică nu e un episod de pastorală, ci un mare conflict social. Nu e adevărat că oa­menii îşi trăiesc viaţa de familie. Şi aceasta e doar o a­­parenţă. Familiile se descompun în violente ciocniri, în lupta pentru apă­rarea existenţei a unora, în goana după îmbogăţire a altora, punînd faţă, în faţă ca , potrivnici pe membrii aceleiaşi familii. Iar oftica lui Boţoghină nu face parte din fenomenele fireşti ale vieţii: boala lui nu e semn de trecere spre ultima parte a circuitului vital normal, ci semn al unei pretimpurii înfrîngeri a organismului ome­­nesc, sub forţa mizeriei; boala nu se tămăduieşte cu leacuri bătrîneşti, căci nu ajutăm aici nici să tragi în piept fum de urzică pus pe un fier înroşit, nici să bei ceai de floare de salcîm : ea atinge întregul mod de viață al omului şi răstoarnă orîn­­duielile vechi după altele noi, impuse de forja banului atotputernic. Nu e adevărată nici bucuria jocului adus de căluşari, căci jocul maestru e rar şi nu se desfăşoară în frumuseţea lui decît în curtea lui Aristide sau a lui Bălosu, ceilalţi îngrâmădindu-se doar-la garduri... ""Formula de compoziţie a romanului „Mo­­romeţii", după succesiunea invariabilă şi calmă­­a mişcării de revoluţie a pămîntului şi a circuitului elementar a! vieţii omeneşti, este un mod „moromeţian“ de a expune marea dramă centrală a satului. Scriitorul nu aduce pe scenă drama. El îşi plimbă aparent impasibil privirea peste viața sa­tului, de la începutul verii pînă la sfîrşi­­tul toamnei, peste copii, peste tineri, peste bătrîni. Drama complexă, bifurcată şi mul­­tifurcată, se reliefează de la sine, scriitorul disimulîndu-se şi disimulînd, închis în sine, comentariul... De fapt, se fixează în cadrele fixe ale tradiţiei un anumit moment istoric. Copi­lăria, adolescenţa, bătrîneţea sunt determi­nate în desfăşurarea lor de anumite con­diţii social-istorice. Viaţa cîmpenească e diversificată, prelungită pînă în cele mai intime unghere sufleteşti, într-o zbuciumată contradicţie între mersul înainte al obice­iurilor agricole şi realităţile, pentru masa sătenilor mereu insuficient cunoscute, ale orinduirii sociale. Seceratul urmează ora­­ş lei, legatul şi adunatul snopilor urmează e­xi­­tul­ui, treiera­­turii urmează adu­natul snopilor, pă­­stratul pîinii şi al paielor urmează tre­ieratului, după cum adolescenta urmea­ză copilăriei, maturitatea — adolescen­ţei, bătrîneţea — maturităţii, moartea — bătrîneţii. Aceasta însă este aparenţa amă­gitoare. Hambarele rămîn fără pîine, vîr­­stele nu se realizează... Aparentul echilibru al desfăşurării monografice cuprinde şi evidenţiază marele dezechilibru al satului romînesc în preajma celui de al doilea răz­boi mondial. Satul e împărţit. Alde Ţugurlan sau Ion al lui Miai n-au pămînt, lucrează pe cel al moşiei sau pe cel al ţăranilor chiaburi. Boroghina nu e departe de ei : pămintul lui, nutin, e îmbucătăţit prin vînzare. Tu­dor Bălosu are pămînt mult şi cumpără me­reu de la alţii, de la cei nevoiţi să vîndă. Moromete are pămînt destul, îl lucrează singur cu nevasta şi copiii, nu vinde şi nu cumpără pămînt. In satul împărţit, el re­prezintă categoria celui care, cum spune Ţugurlan, nu-i nici sărac, nici bogat. Re­laţiile sociale sînt evidente de la început, raportate la munca agricolă, printr-un dia­log lăturalnic (menit de fapt să camufleze alt dialog, negrăit): — Ce mai faci, Moromete ? Ai terminat mă, de sapă ? — Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule ? — Am terminat și eu. Mai aveam un petec dincoace în, Pămînturi, mi l-au săpat ai lui Țugurlan... (Moromete lucrase sin­gur cu familia; pe pămîntul lui Bălosu lucrează şi alţii). Moromete, ţăranul mijlocaş, e purtătorul iluziei despre stabilitatea micii proprietăţi ţărăneşti, în care nu poate crede nici Boţo­ghină de o parte, nici Bălosu, de alta. Sfărmarea acestei iluzii e drama centrală a romanului lui Marin Preda. De aceea, ac­ţiunea lui se circumscrie între limite pre­cise, în ciuda varietăţii de planuri şi a des­făşurării aparent egale în intensitate, între momentul cînd Moromete, sigur de recolta ţarinei lui, nu vrea să-şi vîndă nici salcî­­mul din curte, rîvnit de Bălosu, şi momen­tul cind Moromete îi vinde lui Bălosu, după ce de mult renunțase la salcîm, mai bine de jumătate din pămîntul lui. Deznodămîntul tragic desvăluie tensiunea ascendentă de-a lungul întregului roman, căci nu este decît explozia finală după a­­cumularea iluzoriu netulburătoare de pină atunci. Moromete „păcăleşte“ mereu percep­torii, amînîndu-şi datoriile care-i apasă şi-i ameninţă, mult mai mult decît îşi dă sea­ma, gospodăria­ Împrumută de la Aristide, ca să achite o parte din obsedanta „fon­­dire“, aşteptind sfîrşitul anului agricol care se anunţă îmbelşugat. In cunoştinţa lui des­pre viaţă rămîne opacă viziunea asupra a ceea ce înseamnă orînduirea capitalistă pen­tru traiul micului gospodar. El socoteşte veniturile viitoare după măsura roadelor şi preţul de vînzare dinainte cu un an, şi-şi stabileşte singur scadenţa datoriilor anuale, ignorînd anarhia pieţei capitaliste, criza economică şi încercarea statului burghez de a ieşi din criză pe spinarea maselor mun­citoare. Drumul lui Moromete la munte, ca să-şi vîndă griul, este un prim drum spre înţelegerea legilor economice aie capitalis­mului, iar momentul cînd presiunea simul­tană a datoriilor aminate devine copleşi­toare şi de neînlăturat, măcar momentan, este momentul prăbuşirii definitive a iluzii­­lor despre puterea de existenţă a gospodă­riei mijlocii. Drama lui Moromete scoate la iveală pro­cesul de măcinare a măruntei proprietăţi ţărăneşti în orindiuirea capitalistă, relie­­fînd implicit procesul de acaparare chia­­burească. Episodul Boţoghină nu poate fi detaşat fără a dăuna întregului, el subli­niind integrarea destrămării gospodăriei Moromeţilor în procesul general de destră­mare a gospodăriei mici şi mijlocii, plidit şi grăbit prin acţiunea Băloşilor, care fo­losesc orice prilej, inclusiv boala şi moar­tea, pentru a pune mina pe noi petice de pămînt. Drama familiară a lui Moromete nu este decît răsfrîngerea în sinul familiei ţărăneşti a ascuţirii luptei de clasă din sat. Intre Moromete şi fiul lui, Paraschiv, este un conflict economic, în care Moromete iese în­vins, ca şi în conflictul cu Bălosu, fiindcă apărarea lui este defensivă, vizînd păstra­rea poziţiilor cîştigate, in timp ce a lui Bă­losu ca şi a lui Paraschiv e ofensivă, vi­zînd acapararea prin forță. In familia lui Moromete a apărut spiritul chiaburesc, de­zagregând gospodăria pe dinăuntru. Familia țărănească divizată — acesta e un alt as­pect al dramei lui Moromete, subliniat și de astă dată prin altă divizare familiară inversă : cea din familia lui Bălosu- Episo­dul Polina-Birică, nu e nici el de prisos, subliniind lupta socială între cei ce-şi apără cu îndîrjire drepturile la viaţă şi cei ce atacă aceste drepturi, luptă care împarte tot mai acut satul şi chiar familia. Izolarea satului de oraş în romanul lui Marin Preda izolează implicit lupta ţără­nimii muncitoare, de cea a clasei munci­toare, în imaginea de ansamblu a cărţii. Revolta anarhică, adeseori de o mare luci­ditate, a lui Ţugurlan, aruncă însă o punte spre înţelegerea deslegării viitoare, cînd clasa muncitoare, eliberindu-se pe sine, sub conducerea comuniştilor — cu care Ţugu­­r­an ia contact în închisoare — va elibera şi ţărănimea muncitoare de sub apăsarea exploatării şi a ruinării. Romanul lui Marin Preda descoperă sub vălul vieţii săteşti care se scurge „fără conflicte mari" legile pe care relaţiile ca­pitaliste le impun micii economii ţărăneşti. Nu evenimente deosebite lovesc viaţa eroilor lui Marin Preda, ci însăşi desfăşurarea co­tidiană a ei sub presiunea legilor funda­mentale ale societăţii bazate pe exploatarea omului­ de către om. Iluzia libertăţii celui care, fără să exploateze, se crede şi neex­ploatat, cade. Acest roman al dezagregării gospodăriei ţărăneşti mici şi mijlocii, al dezechilibrării profunde a vieţii satului în orînduirea ca­pitalistă este, prin forța de evocare rea­listă a oamenilor şi împrejurărilor, un mare succes al literaturii noastre noi şi se ală­tură, ca o excepţională valoare artistică, celor mai de seamă realizări ale literaturii române închinate vieţii satului.. Puternic originală, arta de prozator a lui Marin Pre­da — căreia îi vom consacra cronica vii­toare — a asigurat temei un mod de ex­presie convingător şi emoţionant. Savin Bratu Marin Preda MOROMETII“ sSsaSs έntr-un articol pr­ecedent, analizând „Apostol" de Cezar Petrescu, a­­rătam că romanul pune unele din­tre problemele cele mai însemnate ale perioadei realist-critice din opera scriitorului. Cea mai nouă carte a sa „Oameni de ieri, oameni de azi, oa­meni de mtine" face același lucru pentru perioada actuală de creaţie, realist-socialistă. Romanul îmbrăţişează ani dintre cei mai frămîntaţi din istoria po­porului nostru, ani în care patria noastră a trecut prin schimbări fun­damentale. Tema e­ iniţial aceea a soartei tragice a omului simplu in o­­rînduirea capitalistă, zvirlit pe fron­turi şi pus să se bată atunci cînd in­teresele claselor stăpînitoare o cer. Dezbaterea unor asemenea probleme nu e nouă în opera lui Cezar Petres­cu : încă din primele sale schiţe scri­se curind după terminarea primului război mondial, scriitorul înfăţişa pa­tetic uitarea de către burghezie a „e­­roilor“ căzuţi pe cîmpurile de bătălie (Prietenul meu Jan), dispreţul şi ne­păsarea cu care sînt primiţi soldaţii simpli întorşi acasă (întoarcerea e­­roului). O schiţă ca „Lingă o piatră veche de hotar" pătrunsă de o pro­fundă amărăciune exprima clar conş­tiinţa că sutele de mii de morţi nu au murit decit pentru folosul şi pentru bunăstarea unui pumn de exploatatori. Din asemenea observaţii, din aceste impresii culese din realitatea încon­jurătoare s-a dezvoltat mai tîrziu pri­mul roman de valoare al lui Cezar Petrescu, „întunecare", dramă a inte­lectualului cinstit, angajat intr-un război pe care orbit de ideologia bur­gheziei, îl crede înnoitor, iluzie spul­berată de realitatea post-belică. Radu Comşa nu ştiuse să găsească, în mij­locul unei realităţi monstruoase, a­­proape apocaliptice, adevărata cale de luptă care i-ar fi permis să supra­vieţuiască. Problema a continuat să-l preocupe pe Cezar Petrescu, regăsin­­du-se în cele mai diverse romane ale sale, sentimentul dominant răminînd o puternică şi cu gust de cenuşă de­ziluzie împletită cu revolta împotriva societăţii nedrepte care-şi trage rădă­cinile din nedreptate, din minciună, din exploatare. „Războiul lui Ion Săracu" apărut în 1945, roman al cărui material for­mează în parte cartea a doua a „Oa­menilor de ieri, oameni de azi, oameni de m­ine", reprezenta nu numai relua­rea unui acelaşi motiv în alte con­diţii, ci însuşi începutul unei dezvol­tări în direcţia unei literaturi mai as­cuţit critică, demascind mai concret, mai direct. Romanul „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mline" e unul nou, amplificat, tipic pentru creaţia de azi a scriitorului. Ceea ce este esenţial in construirea lui e concepţia înain­tată, punctul just de vedere, perspec­tiva amplă, cu adevărat istorică, din care este scris. El este un roman nu al unei generaţii — nici al unei epoci date, ci al unor fenomene sociale şi sufleteşti care au cuprins mai multe generaţii în epoci succesive. Căderea punctului de greutate se face totuşi în vremurile noastre, răspunzând intere­sului maselor noi de cititori pentru Însăşi realitatea de azi, pentru trans­formările fundamentale care au dus la această realitate. Locul central îl ocupă în carte fa­milia Săracilor a nenumăraţilor Ioni, tipici pentru ţăranul apăsat, jefuit, exploatat de stăpînirile trecutului, împuşcat atunci etnd se revoltă, în­chis atunci etnd cere dreptate, împins la fund atunci cînd vrea să iasă la lumină, dar bun să fie carne de tun. Un Săracu a murit in 1907. Un alt Săracu a căzut în 1916. Alţi şi­ alţi Săraci în 1941. Eroul principal al căr­ţii, Ion Săracu, a crescut in anii dintre cele două războaie. Scriitorul îi creionează portretul din elementele esenţiale ale vieţii rurale a epocii. Săracu a cunoscut mizeria orfanului de război, aşa cum au cu­noscut-o zeci şi zeci de mii de copii din satele vechii Romînii. A mers la şcoală pe apucate, şi dacă s-a arătat mai isteţ, asta nu l-a ajutat să înveţe mai departe, fiindcă s-au împotrivit mărimile satului. Cînd s-a făcut mare a muncit din greu şi fără spor, pe o bucată de pămînt săracă şi neîndestu­lătoare. S-a însurat şi a avut copii. Şi in cele din urmă a fost trimis Intr-un război nedrept, ca să apere şi să spo­rească moşiile, fabricile şi averile al­tora. Pină la un punct soarta lui Ion Săracu e aceeaşi cu a înaintaşilor săi, deoarece sărăcia, exploatarea sunt ace­leaşi. Cezar Petrescu sugerează ase­mănarea de destine prin repetarea ci­clului de viaţă, notînd fenomene so­ciale care, în anii mari, sunt caracte­ristice unei orlnduiri. In această con­cepţie, însuşi războiul e un fenomen periodic al capitalismului, fiecare ge­neraţie de ţărani trebuind să-şi dea tributul, atîta vreme cît cercul vicios nu a fost rupt. Dar toate aceste ele­mente de viaţă au determinat acumu­larea de forţe revoluţionare, manifes­tate şi în generaţiile ascendente ale familiei Săracu. Ion, eroul romanului, va depăşi revolta confuză la care s-au oprit ceilalţi, deoarece condiţiile s-au schimbat. Transformarea se va face treptat, în curs de ani, ca rezultat al unor influenţe complexe. Anali­­zîndu-le pe acestea, Cezar Petrescu trece în fond în revistă factorii care au contribuit la creşterea conştiinţei revoluţionare a maselor ţărăneşti, la pătrunderea ideilor înaintate în min­tea oamenilor. Descrierea accentuării exploatării, a sărăcirii continue, a descompunerii gospodăriei mici ţără­neşti, a dezvoltări chiaburimii­­ semnificative pentru acest din urmă fe­nomen sînt portretele măiestrit zugră­vite ale celor trei chiaburi din tipiş­­tea, — creează cadrul general. Răz­boiul e un alt factor: pe front Ion Săracu se va intîlni cu alţi soldaţi, şi va afla, completîndu-şi experienţa personală, că în toate satele ţării oa­menii sunt exploataţi ca în Boiştea lui. El va vedea cui foloseşte războiul: jefuitorilor ca Berbecaru, bogătaşilor ca Emil Sava. Va putea să compare lupta silită, nedreaptă, lipsită de ori­ce tragere de inimă, pe care o duc ostaşi ca el, cu lupta entuziastă a oamenilor sovietici pentru patria care aparţine poporului. Imaginea dezolan­tă a războiului nedrept, de cotropire, care domină întreaga parte a doua a romanului, stăruie copleşitoare în inimile personajelor. Alungirea listei morţilor, făcută într-un stil amplu, de pomenire apocaliptică, sugerează ab­surditatea şi inutilul, grozăvia. Ion Săracu exprimă cristalizarea o­­poziţiei maselor largi faţă de războiul antisovietic, ura profundă împotriva fascismului, sentimentul de apăsare a conştiinţei care li domina tot mai mult pe ostaşii cinstiţi, multă vreme orbiţi şi înşelaţi de propaganda cla­selor exploatatoare, dar care încep să vadă adevărul. Simpli soldaţi în ini­ma cărora cele ce văzuseră, ca şi cu­vintele calde ale muncitorilor comu­nişti — ca Ion Stoichiţă — au se­mănat germenii credinţei in viitorul de dreptate, găsesc ei înşişi drumul spre primele acţiuni: salvează de la masacru copii, eliberează un grup de partizani luaţi prizonieri, string pum­nii de revoltă în faţa actelor de bar­barie ale fasciştilor. In primul roman de război al lui Cezar Petrescu, eroi ca Radu Comşa, Ghenea, Cernegură, făgăduiau să se ralieze la lupta soldaţilor-ţărani pen­tru pămînt, pentru dreptate. Dar a­­propierea era temporară şi superficia­lă, Comşa şi ceilalţi urmindu-şi des­tinul individual, uitînd sau fiind îm­piedicaţi să-şi împlinească jurămin­tele. In „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de m­ine" problema e rezolva­tă altfel. Masa, purtătoare a acţiuni­lor înainte, va influenţa şi va de­termina evoluţia indivizilor izolaţi. Căpitanul Zevedei, personaj complex, construit ca un Comşa sau un Ghe­nea de tip nou, are o mai mare forţă iniţială, mai multă vigoare, mai multă încredere în viaţă. Zevedei e mai tă­ios, nu admite nici un compromis, se bate pentru dreptate. In realitate ceea ce îl susţine pe Zevedei este apropie­rea strînsă de propriii soldaţi, apro­pierea de poporul cu ale cărui visuri şi cu a cărui luptă se va identifica în cele din urmă. Revolta acumulată va izbucni atunci cînd forţele patriotice realizează în­cetarea războiului. întoarcerea arme­lor împotriva fascismului e văzută de către Săracu, de către Zevedei, de cei­lalţi, ca un moment de eliberare, de înnoire. Prin structura lui, romanul „Oa­meni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine" este şi o operă de con­traste şi de comparaţii. In primul rînd între destinele indivizilor şi ale ge­neraţiilor, un al doilea între condiţiile istorice, între epoci. Ostaşii strînşi în jurul focurilor din îngheţatele tran­şee ale lui 1918, primind ecourile re­voluţiei socialiste din 1917 n-au pu­tut să-şi realizeze atunci visurile des­pre o viaţă mai bună. Oameni de ieri ca Radu Comşa şi ca alţii, n-au izbu­tit să transforme lumea, să o vnoia­­scă. Alţii au căzut victime ale răz­boiului înainte ca să înţeleagă bine ce se întimplă şi să poată făptui ceva. Soarta lor este comparată cu a ţă­ranului Ion Săracu, care a ajuns co­lectivist, care se ridică treptat la ni­velul unei conştiinţe ferme, limpezi, cu a muncitorului înaintat Ion Stoi­­chiţă, care e acelaşi devotat ostaş al partidului, cu a intelectualului cinstit Zevedei, care s-a alăturat cu entu­ziasm operei de construcţie. Aceştia sunt eroii realităţii de azi, oamenii de azi, care ară, seamănă, culeg re­colte bogate, înalţă fabrici, uzine, şcoli, învingînd rezistenţa trecutului. Oameni care au fost ai trecutului şi care rămîn ai lui sînt Emil Sava, Iordan Ilagi-Iordan, Nicuşor Vilcu, Milotineanu, personaje bine cunoscute celui care a citit din opera lui Cezar Petrescu şi alte romane: Apostol, Au­rul Negru şi Comoara Regelui Dro­­michet, întunecare, Oraş Patriar­hal, etc. In trecut, scriitorul i-a zugrăvit ca personaje negative, reprezentanţi ai capitalismului brutal şi acaparator, ai politicianismului afacerist, ca perso­naje infăţişind descompunerea mora­lă, minciuna, înşelătoria. Creşterea bogăţiei unui Emil Sava urmărea tocmai dezvoltarea monstruoasă a burgheziei, aparenta ei prosperitate şi trăinicie, aşa cum decăderea unui Boldur Iloveanu, urmărită de la „Apostol" pină la „Aurul Negru" ur­mărea ruinarea unei părţi a boierimii. Poziţia lui Cezar Petrescu faţă de a­­semenea personaje a fost una de criti­că, de veştejire, de condamnare dis­­preţiatoare. Poziţia de azi a scriito­rului s-a completat, a devenit mai vi­guroasă, mai creatoare. Caracteristi­că pentru sensul modificării este re­luarea, în „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine" a unui episod întilnit intr-un roman mai vechi al lui Cezar Petrescu. E vorba de des­compunerea sufletească treptată a ţi­nut intelectual (Milotineanu) iniţial animat de revoltă şi de idealuri gene­roase. După douăzeci de ani, din per­sonaj nu a mai rămas nici urmă din tînărul intors de pe front cu idei îna­intate şi cu voinţă de luptă. In locul lui era un om umil pe care viaţa l-a făcut să-şi topească revolta şi entu­ziasmul, să le schimbe în ploconeală în faţa aceloraşi­­tîlhari politici cu care vroise să se războiască odinioară. Atunci, în prima versiune, Cezar Pe­trescu îşi părăsea personajul cu dis­preţ şi cu milă, ca şi cum propria soartă i-ar fi fost suficientă pedeap­să. In versiunea actuală, Milotineanu e condamnat în primul rînd pentru că a adoptat concepţia despre viaţă a claselor exploatatoare, pentru că s-a pus în slujba acestora, trădînd po­porul. Condamnarea rostită in trecut era în primul rînd morală. Pe baza noii sale concepţii despre viaţă, scrii­torul va accentua conţinutul social, de clasă, al unor Sava, Iordan, Vilcu, ei fiind mai mult decit nişte elemente intrate în putrezire, ci reprezentanţi fideli, tipici, ai claselor sociale învin­se, sortite dispariţiei. Cezar Petrescu dezvoltă larg aceste elemente, îndrep­­tând spre ele întreaga atenţie. Roma­­nul aduce încă un lucru nou: rotun­jeşte aceste personaje care traversea­ză comedia sa umană, cronică a vea­cului, stabileşte bilanţul. Emil Sava a început ca modest avocat, în de­curs de ani a acumulat tot mai mul­te bogăţii, acţiuni, case, moşii, şi tot mai multă putere politică. De la pre­fect a ajuns ministru. In romanul re­cent Emil Sava sftrşeşte In mlaştina comploturilor politice, fiul său e crai­nic al posturilor de radio străine, duşmănoase. O soartă asemănătoare îl aşteaptă pe Iordan Hagi Iordan, iar Miluţă Milotineanu, imbătrînit, grrbav, cu un zimbet rău pe buze, se transformă definitiv în duşman al noii orinduiri. Aceasta e imaginea trecutu­lui. Dar scriitorul depăşeşte pragul lui prin „Oamenii de azi". Tîrgul Călimanului se va schimba intr-un oraş viu, palpitînd de activi­tate, un „oraş patriarhal" în care exis­tenţa e ca o baltă stătută, nu unul din tirgurile „unde se moare", ci oraş industrial, al petroliştilor şi construc­torilor. Despre „oameni de mîine" Cezar Petrescu scrie mai puţin, dar pe aceş­tia ii simţi, în Ionică, în Neghiniţă, in Ileana Săracu, nu copiii de azi care cresc fără să mai cunoască copilăria tristă a trecutului, şi pentru care ele­mentele vieţii vor fi altele: şcoala, posibilitatea nelimitată de a învăţa şi de a se dezvolta, gospodăria colecti­vă, socialismul. Acestor mici eroi ai săi Cezar Petrescu le va da voioşia şi vioiciunea, sclipirea de inteligenţă naturală împletită cu o altfel de înţe­legere a vieţii. ,,Oameni de ieri, oameni de azi, oa­meni de mîine" prezintă şi aspectul interesant al unei cărţi in care scriito­rul dezbate probleme ale propriei ope­re literare trecute. Cezar Petrescu se defineşte just ca romancier care s-a inspirat din realitatea timpului său, dar care n-a ştiut „nici să întrevadă, nici să prevadă deplin" adevărata în­cheiere a unora din cărţile sale. Pro­blema unor eroi ca Radu Comşa sau ca Ghenea e reluată şi dezbătută, în sensul că ei au fost victime ale orîn­­duirii capitaliste, dar şi ale propriilor confuzii ideologice. Acesta ar fi in principal rolul criticu­lui, scriitorului revenindu-i un altul, de creaţie a noi opere care să ducă mai departe şi să dezvolte numeroa­sele elemente pozitive, realiste, lumi­­nind astfel dintr-un unghi mai înain­tat creaţia anterioară. Privirea critică asupra propriei ope­re l-a dus însă pe scriitor tocmai la o creaţie atît de interesantă ca „Oa­meni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine“, la o concepţie limpede despre viaţă şi literatură. Literatura este menită să reprezinte realitatea investigată nu pe planuri orizontale, deci în întindere, notînd evenimente multiple, ci verticale, deci in adîn­­cime, analizînd adine unul şi acelaşi fenomen, urmărind astfel dezvoltarea şi transformarea societăţii. „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîi­­ne“ este un exemplu preţios pentru complexitatea talentului lui Cezar Pe­trescu, dezvăluit sub aspecte noi. Creind sub semnul realismului socia­list, Cezar Petrescu dă prozei noas­tre noi încă un roman de valoare. Horia Stancu Recenzie Un nou roman al lui Cezar Petrescu GAZETA LITERARĂ 9 Editura de Stat pentru litera­tură şi artă a tipărit poemul „Ţie-ţi vorbesc America“ de Maria Banuş. Ilustraţiile sunt semnate de Florica Cordescu. • Se află in librării poemul „Gene­raţia mea“ de Veronica Porumbacu apărut la Editura de Stat pentru lite­ratură şi artă. 9 A apărut in Editura de Stat pentru Literatură şi Artă „împărăţia soarelui“ de Eusebiu Camilar. 9 Peste cîteva zile va fi în li­brării volanul de „Versuri alese“", de Demostene Botez. 9 A apărut în Editura de Stat pen­tru literatură şi artă romanul „Cu preţul vieţii“ de Valentin Heinrich, In romîneşte de Iosif C. Mătăsaru • Tot in Editura de Stat pentru literatură şi artă a apărut volumul „Anii iubirii" de Letiţia Papu. 9 In colecţia „Oameni de seamă“ a Editurii Tineretului a apărut „Ion Creangă“ de Pompiliu Caraioan. • Editura „Cartea Rusă“ a tipărit romanul „Piinea" de Mamin-Sibiriak. 9 In luna ianuarie vom citi volu­mul de versuri „Dragoste de viaţă“ de Cristian Sirbu. 9 Sub titlul „Djaevelens Plovfure“ a apărut in editura­­Borgens din Copenhaga ediţia daneză a romanu­lui „Desculţ“ de Zaharia Stancu. Tra­ducerea şi post-fata sunt semnate de scriitorul Georg Hedde, care a vizitat recent ţara noastră. Cartea este edi­tată in condiţii grafice excepţionale. • In Editura Tineretului a apărut volumul de reportaje „Uriaşul prelu­diu“ de Traian Coşovei. Prelucrarea documentelor celui de al II-lea Congres, la Uniunea Scriitorilor din R. P. R. Uniunea Scriitorilor din R.P.R. ţine astăzi, joi 5 ianuarie, ora 16,30, la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu" o plenară la care se vor prelucra do­­cumentele celui de al doilea Congres al P.M.R. "■ Referatul va fi ţinut de Ion Vitner, laureat al Premiului de Stat. Vitrina cu cârti GEO BOG­ZA: „Ciu-Yuan, Fielding, Whitman“ Ceea ce cucereşte interesul şi admira­ţia în aceste evocări, este măiastră armonizare a rigurozităţii şi profunzimii cercetării ştiinţifice cu acordurile unei poezii grave, conservate, prin milenii, din epocile eroice ale antichităţii chi­neze („Ciu Yuan”), sau cu ritmul nă­valnic, impetuos, reproducînd parcă marile furtuni ale oceanului şi ale vie­ţii („Whitman”). In momentele cînd Geo Bogza face o adincă şi largă in­cursiune in istoria poporului chinez, străbătînd cu ascuţişul minţii prin al­cătuiri politice şi sociale, multiple şi felurite, strâpungînd straturile celei mai vechi civilizaţii pentru a desprinde din umbra secolelor figura luminoasă a marelui poet şi luptător pentru li­bertatea poporului său, Ciu-Yuan, şi a o înfăţişa contemporanilor săi, în a­­ceste momente poetul îl dublează pe cercetător cu o fidelitate neclintită, şi dacă poezia nu e vizibil omniprezentă, ca în evocarea lui Whitman, ea înso­ţeşte subteran întreaga expunere, ţîş­­nind pe alocuri nereţinută. Poetul nu se lasă copleşit de acele laturi ale personalităţii evocate care descoperind linii curioase, neobişnuite, ar procura un material mai abundent efuziunilor lirice. Atît pe omul de ştiinţă, cît şi pe poet îl preocupă esenţa umană a marilor fi­guri literare în care urmăreşte cu con­secvenţă mai ales punctele de joncţiune dintre artist şi cetăţean, atitudinile fundamentale, faţă de viaţă, faţă de oa­meni, faţă de artă. Pe Ciu-Yuan, Geo Bogza îl reţine în ipostaza de mare artist al versului, dar şi de redutabil luptător pentru liberta­tea poporului chinez. Pe Fielding ni-l prezintă ca pe în­­temeietorul romanului realist englez şi, in acelaşi timp, ca pe unul din cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai ordinei burghe­ze, care a biciuit năpraznic cu armele satirei falsele virtuţi ale burgheziei. In sfîrşit, Walt Whitman trăieşte în cîn­­tarea pe care i-o închină Geo Bogza, marele proces al contopirii cu masele de truditori sau cu sutele de luptători pentru libertatea negrilor, odată cu ne­sfârşitul extaz în faţa măreţiei vieţii, a omului şi oceanului, a iubirii şi procrea­­ţiei. Cu discreţie şi subtilitate, Geo Bogza ne comunică şi concluziile sale asupra trăsăturilor ce caracterizează scrisul ce­lor trei personalităţi pe care le evocă. Extragem dintre rîndurile lui Geo Bog­za consideraţii cu privire la caracterul grav şi amar, cu ecouri filozofice al li­ricii lui Ciu-Yuan, la sarcasmul tăios, subţiat pe alocuri pină la ironie fina din romanele lui Yielding şi la tonul profetic, vibrant şi răscolitor al poeziei lui Walt Whitman. 10ACHIM BOTEZ: ,,De azi şi de demult“ Anatole France spunea undeva — că scriind despre propria copilărie şi adolescenţă a găsit nu numai pentru cei din jur, dar şi pentru sine însuşi un ade­vărat prilej de incantaţie. Amintirea celor mai frumoşi ani ai vieţii este întotdeau­na, prin întîmplările, avînturile şi expe­rienţele trăite, dese­ori cu sentimentul ineditului, un tovarăş ce instruieşte a­­greabil. Lectura cărţii lui Ioachim Botez confir­mă, la proporţiile respective, justeţea a­­cestei aprecieri. Ea mai adaugă încă un element ce lărgeşte sfera ideii exprimate cîndva de marele scriitor francez pe care l-am amintit, ajutînd sugestiv la stabili­rea contrastului între viaţa de ieri şi cea de azi a tineretului nostru. Cuprinsul volumului „De azi şi de demult” este în primele sale două mari capitole : „Tramvaiul cu cai” şi „La şcoala din Vîrteju” cu precădere evocator. Re­trăieşte în aceste pagini chipul mamei trudite şi împovărate de griji a scriito­rului, retrăiesc prietenii şi colegii săi de şcoală. Episoadele cărţii fac să se perinde în faţa cititorilor întîmplări felu­rite cu înţelesul lor distinct : şcoala bur­gheză cu profesorii ei retrograzi („Cum am învăţat religia”) şi cu practicile ei obscurantiste, incompatibile cu principiile unei educaţii ştiinţifice („împărtăşania”, „Licenţa”, etc.). De pe acest fundal se desprind preo­cupări însemnate. Cu o ironie amară scrii­torul întreprinde critica filistinismului şi a falsului patriotism burghez („Belfer sub nemţi”), combate antisemitismul şi superstiţiile („Cum am învăţat religia” şi „Un om necăjit”), arivismul şi plaga nepotismului („Un director supărat”, „Ba­calaureatul”). Capitolul din „Farmecul pădurilor” mărturiseşte interesul viu pe care reali­zările regimului democrat-popular în do­meniul învăţămîntului l-au trezit în cu­getul bătrînului profesor. In reportaje ca : „Acolo unde erau beizadele” sau „Un drum la munte”, „Raiul copiilor” şi altele, răzbate mărturia bucuriei sincere pe care Ioachim Botez a resimţit-o în fa­ţa prefacerilor care, schimbînd înfăţişa­rea ţării, au ridicat şcoala şi pe slujitorii ei la adevărata lor menire. De la belferul desconsiderat de odinioa­ră la profesorul de azi, îndrumător pre­ţuit al tinerei generaţii, este o cale ane­voioasă, dar ascendentă. Volumul lui Ioa­chim Botez invită la reflecţii rodnice, sugerînd imagini contrastante ale acestui drum greu, de la întuneric la lumină. PAUL CONSTANTIN: „Grafica politică a lui her“ Desenul satiric ca şi pamfletul au apă­rut totdeauna cînd conştiinţele cinstite au simţit nevoia să demaşte şi să biciu­­iască arbitrariul, nelegiuirea, acolo unde adevărul, dreptatea, etica socială şi li­bertatea erau nesocotite şi ultragiate. Desenul satiric şi pamfletul au fost fo­losite în acest caz ca mijloace acide de stigmatizare, de agitaţie şi de înfăţişare a chipului hîd al aceluia care se facea vinovat de asemenea crime împotriva umanităţii. Caragiale, N. D. Cocea, Ba­­calbaşa, T. Arghezi şi alţii au biciuit, la vremea lor, moravurile unei lumi ridicole şi odioase prin însăşi fiinţa ei mon­struoasă, stirnind rîsul mînios, revolta şi dezgustul maselor largi. Şi poate că de­senul mai mult şi mai direct decît cu­­vîntul, a constituit, prin forţa lui plas­tică, plesnitura în faţă, mai usturătoare, mai sugestivă. Unul din mînuîtorii lui a fost şi Iser care, aşa cum ne spune Paul Constantin în monografia recent apărută ».Grafica politică a lui Iser”, s-a impus ca unul ce „avea să biciuiască protipendada.... atrăgîndu-şi furia oficia­lităţilor şi acelor esteţi partizani ai artei pentru artă“. Autorul ne prezintă pe artist în dezvol­tarea lui, urmărindu-l în desenele satirice pe care le publica în revistele progresiste ale vremii. El îl situează în epoca res­pectivă, în mijlocul vieţii chinuite a celor mulţi care îndurau silnicia claselor asu­pritoare şi în care conştiinţa cetăţenească a artistului se revoltă şi se ridică la luptă cu arta corosivă a talentului său. „Ceea ce este esenţial în opera sa — scrie Paul Constantin — e profundul omenesc, grafica lui politică aruncă o lumină asupra societăţii burghezo-moşie­­reşti“. Sînt apoi analizate, pe rind, ilustraţiile politice reproduse, relevîndu-ne atît con­ţinutul lor politico-satiric, cît şi virtuozi­tatea desenului care ilustra, în acţiunea demascatoare a forţelor progresiste de a­­tunci, pamfletele lui N. D. Cocea, Tudor Arghezi şi alţii. Desene­l ca. ..1 mai“, „Greva“, „Revolta“, în care este î înfăţişat chipul dârz al luptătorului neînduplecat I. C. Frimu, arată că artistul s-a apropiat, în măsura în care îi îngăduiau cenzura şi teroarea existentă, de lupta proletaria­tului nostru. „Grafica lui Iser din primele decenii ale veacului — scrie autorul monogra­fiei — va rămîne ca o pildă în istoria plasticii noastre. Alături de toţi artiştii progresişti ai patriei noastre, el a stat pe poziţiile artistului-cetăţean“. Prezentarea lui Iser într-o monografie în care personalitatea sa artistică este relevată cu pricepere, constituie o iniţia­tivă merituoasă. Credem insă că editura ar fi trebuit să aibă mai multă grijă pentru prezentarea grafică a cărţii, care are un aer sărăcăcios de simplu catalog ocazional. Pentru monografia unui mare artist şi a unui remarcabil reprezentant al graficii noastre politice s-ar fi cerut o înfăţişare deosebită. ,­­ NICOLAE JIANU: „Izvorul roşu“ Acţiunea romanului ,,Izvorul Roşu“, din care a apărut de curînd primul vo­lum, se desfăşoară în perioada frămîntată a anilor 1946—47, zugrăvind lupta unui colectiv de muncitori şi tehnicieni din in­dustria extractivă de pirită, împotriva haosului economic întreţinut de capita­*­lişti. Societatea particulară „Minaur”, potri­vit unui plan stabilit în comun pentru toate ramurile economiei noastre naţio­nale, de reprezentanţii capitalului străin şi autohton, hotărăşte sabotarea lucrări­lor de exploatare din industria extrac­tivă. In aceste imprejurări pentru mun­citorii din minele de pirită de la „Izvorul Roşu” devine tot mai limpede faptul că se află în faţa unei alternative : ori şo­majul şi foametea, ori lupta pentru asi­gurarea condiţiilor d­e producţie. Istoria acestei lupte aspre, înverşunate, cu izbînzi plătite greu, la capătul cărora minerii din valea Izvorului Roşu, conduşi de co­munişti, devin stăpînii muncii lor, tră­ieşte în paginile romanului cu dramatis­mul şi prospeţimea antrenantă a întîm­­plărilor autentice. E o luptă pe viaţă şi pe moarte între două lumi ce se înfruntă. Una, care nu vrea să se recunoască în­vinsă şi e condamnată de mersul impla­cabil al istoriei; în roman, reprezentanţii ei, de la Barbu Floreşteanu, directorul general al lui „Minaur” şi pînă la pes­cuitorii în apă tulbure din mină, de ti­pul maistrului Borneas sau al profitoru­lui politic de anvergură care este profe­sorul Strechescu, se frămîntă şi acţio­nează cu diabolică înfrigurare, spre a ridica zăgazuri ofensivei poporului des­cătuşat. Acestei lumi, cu obrazul livid şi cu inima ticăind de o spaimă nedomolită, i se opune lumea minerilor de la Izvorul Roşu în sprijinul cărora vine treptat, pe măsura înfrîngerii sabotajului şi a de­mascării provocatorilor, aparatul de stat îndrumat de partid. Se încheagă un front uriaş de inimi care răspund cu mult entuziasm aceleiaşi chemări, din Capi­tală şi pînă în străfundurile Moldovei de Nord, acolo unde mineri şi geologi co­munişti ca Gavril Marian sau Miron Ni­­chifor descoperă în măruntaiele pămîntu­­lui noi şi nebănuite filoane de minereu. Dacă în această confruntare dramatică a conştiinţelor nu toate personajele cărţii au acelaşi relief, iar unele episoade sunt epic vorbind, sub nivlul romanului ju­decat global, edificiul luat în întregul lui se vesteşte din acest prim volum temeinic şi cu iscusinţă construit. Vrem să nădăjduim, după făgăduinţa primului volum, că meritele romanului „Izvorul roşu” se vor înmulţi. DOREL DORIAN: „N-au înflorit încă merit“ Povestirile tînărului scriitor Dorel Do­rian au meritul noutăţii , cu succe­sele, riscurile şi neajunsurile pe care pio­nieratul le implică —, noutate raportata nu numai la tematică, ci şi la structura interioară a eroilor, la profilul fer moral şi spiritual, la problematica de viaţă spe­cifică. Cîmpul de obsevaţie „exterior“ al scrii­torului are o întindere destul de restrîn­­să : şantierul de construire a unei termo­centrale. Cîmpul „interior" însă e mai vast, mai divers, căci cuprinde — desigur în forme concentrate, impuse de legile nescrise ale genului scurt — universul sufletesc al multor eroi în care transfor­marea morală e aproape generală și în orice caz dominantă. Majoritatea eroilor lui Dorel Dorian sînt la vîrsta bîntuită de năzuinţele cele mai contradictorii, de visurile cele mai cute­zătoare, proiectate cu îndrăzneală în vi­itor. Aceşti tineri romantici se pregătesc pentru viitor, pentru comunism, par­­curgînd un proces de primenire morală, de îndepărtare a zgurei depuse în conştiin­ţa lor de orînduirea burgheză. Petruţ Ni­­corean, de pildă, năzuieşte să plutească pe mări şi oceane către toate colţurile pă­­mîntului, pe bordul unui vas construit de el. Deziluziile repetate şi sfîşietoare îl dezarmează, îl zdruncină moraliceşte, dar colectivul nou, comuniştii pe care îi în­­tîlneşte, îi opresc decăderea — părînd la un moment dat inevitabilă — şi-l ajută să-şi refacă idealul,­se-apropie de-n el. Şantierul socialist, cu viaţa, cu munca şi oamenii săi, destramă mentalitate»­pri­mitivă, îmbibată de mercantilism, a tî­nărului ţăran Vasile Cărăuşu venit pe şantier să strîngă bani. Vasile Cărăuşu­ se transformă sub înrîurirea colectivului, devenind un constructor Însufleţit şi un tovarăş preţuit. S-ar putea vorbi mult şi despre alţi eroi ai cărţii pe care tînărul scriitor îi supune unui sever şi riguros examen mo­ral, în vederea încadrării lor definitive în frontul construirii socialismului. Autorul Îşi tratează eroii cu prietenie şi căldură, amestecîndu-se de multe ori — „reportericeşte" — printre ei, provocîn­­du-i la vorbă, întrebîndu-i, angajîndu-i in discuţii despre munca lor, despre viaţa lor intimă, despre visurile lor. Din păcate, Insă, trăsăturile acestor oa­meni noi în devenire, nu sînt dezvăluite pe deplin, scriitorul insistind aproape exclusiv asupra luptei intre vechi şi nou în conştiinţa eroilor, fapt meritoriu dar insuficient. Lupta cu forţele din afară, cu duşmanii ascunşi sau declaraţi ai socialismului, al visurilor avîntate ale tinerilor construc­tori, ar fi adus la lumină, fără îndoială, noi şi importante calităţi ale eroilor cărţii.

Next