Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)

1956-07-05 / nr. 27

9 —mm HH55B Scrijelind vremea să bubui acum, cîntare-solie! Istoria Troiei,­­ eroi din Homer, reînvie ... ★ (Chicago mai doarme răscopt, elegant, răsfăţîndu-se-n perne, perne, pe-o coapsă. Văzduhu-i albastru. Şi marea se-aude, sforăit de gigant. Ziua se-nalţă. Ca o pedeapsă.) Vine Ivan pîlpîind peste unde. Talazuri împroșcă, în mersu-i, Ivan. Zbîrcindu-se-n sine lumea se-ascunde ca de-un vulcan. Vulcan, dar nu lesne ș i-i dă geografia pe tavă. Tot globul, nu numai crateru-unei Etne, erupe-a popoarelor lavă... Puhoiul vulcanic vii și morți îi împinse, măturînd ce-i gunoi de pe faţa pămîntului. Spre Ivan unii­ aleargă cu braţele-ntinse. Spre Wilson vin alţii, ca icnirile vîntului. Un fapt lămurit se alege din măruntele mîluri de fiece zi: căldiceii pe copcă s-au dus ! Nu mai merge şi cu brînză şi cu carne să fii. Nimic nu mai e, că-i nuanţă sau floare-i, nimic Şi vine Ivan, peste împărăţii, aducînd omenirii sărbătoarea de jar. Cetăţi construiră-n zadar. Amuţiţi, tunuri trăncănitoare! El trecu şi de-acest netrecut Gibraltar şi oceanul, pleoştit, plescăind la picioare. Ce amiral, peste-a valului goană, oceanul ar şti să-l scruteze mai bine? El vine, roind dinamită umană. Explodînd de mîinile lumii, el vine. Pacificu-afară, în o mie de părţi, din albia lui se repede... Ivan, fără hărţi, — drept ac al busolei privirea lui calmă — se-apropie, ţinta o vede ca-n palmă. (Iar la Chicago, pînă la Wilson talazu-ajuns, stîrnit de Ivan, într-o creştere neîntreruptă. Cu boxuri, cu săbii, cu puşti, Wilson cheamă-n ascuns forţele toate-aţîţîndu-şi, la luptă.­ ★ Cei din Chicago nu-şi chinuie viaţa la-nghesuială. Pieţe largi au — şi lungi. Dar chiar pentru ei, fără margini lu piaţa pregătită anume, atunci. Uriaş loc de luptă! Dar aliţi ţin să vină că tot locul de luptă la mijloc îl prind. De-o parte erau cei cu nurci şi hermină. De alta — bluzele cu unsoare-albăstrind, vin trăpaşii de spiţă arabă. Lingă bluze — caii grei, de corvoadă. Pămîntu-n copite rupîndu-1, nechează — a grabă. Un şir nesfîrşit de maşini apoi vine. Pe clase-mpărţite şi după fason. Lîngă nurci — s-au oprit limuzine. Lîngă bluze — un gigant camion. Paletă şi cîntec, nu mai au păsuire. Doar lupta decide! Ea-i judecat Cu nurcile — arta leşinată din fire. Cu bluzele — arta din viitor. Nimeni, nimeni nu scapă ! Inştiinţaţi-i! Nici steaua, nici farul ciclopilor... Lingă nurci — generali-constelaţii. Lîngă bluze — puzderia „drumului robilor“! Şi globul pămîntului, însuşi, străvechiu-i vulcan ferecat liberîndu-şi, emisferele-n două îşi despică şi-apare ca o balanţă atîrnată de soare. Mii, tunuri de groază peste piaţă-au urlat: „...Al luptei de clasă mondial campionat !“ Toate porţile-n lături!... Dar, prin porţi, hărăbaie, Wilson trece şoldiş, parcă porţile-s contr? La el sub cizmoaie, betonul se-ndoaie... Și zăngăne tot, ca fierul, ca fonta. La Ivan ochii mari și-a holbat,­­«■ îl privi pe dușman, îi lua seamă ce să zici, — n-ai ce zice ! Zdravăn băiat. Prin cămaşă, te uiți, pielea lui, ca arama. Wilson — revolvere, fabricaţie rară! o sabie... şaptezeci de tăişuri avea' ' Ivan — două mîini: una, afară, una, vîrîtă-n curea... Asta e ? ... II măsoară. Şi rîsu-i pufneşte. Şi se umflă-n găitane... Doamne, zău, prea-i de tot: „Cum aşa ? Pe-ăsta, eu ? Păi, fireşte, pe-ăsta, eu. Părea gata ! — mormîntul. S-auzea-n geamăt vîntul.­­ Pe Ivan, bietul nostru, II văzură pe dric. . Şi de-aci înainte, cîtu-i pămîntul, n-o mai şti de el nimeni, niciodată, nimic. Vîjîind, cade sabia! De la umăr, adîncă. O despicătură — pe puţin patru verste ’ Stă Wilson ... Nimic ! Pic de singe. Ba, încă, iese, uite, din rană, un om ... Un om este ! După el, ies puhoaie,­­ oameni, case, blindate, şi crucişătoare şi cai berechet, prin despicătură aceea toţi, toate în cîntec, cu muzici, nămet ... O, nenorocire!... Troia nordică-anume dintr-un om-cal-troian, exploda răzvrătire! Iar cei din Chicago — vălmăşaguri, uimire — văd venind rînduiala cea nouă în lume. In romîneşte de Cicerone Theodorescu Ce e alb, în ritmuri de fier, în afară de­ alb-străveziul paloarei, de roşul culorii de pară ... Ce e purpură, purpură mai mult va fi, şi mai alb va fi, iar. ★ VLADIMIR MAIAKOVSKI 150.000.000 — Fragmente din capitolul V — Şi cai! se-amestecă parcă să vadă. ,■ Lingă nurci — să nu pot ?...“ MĂRTURII PIERDUTE La 14 iunie 1956, Ioachim Botez ar fi împlinit 72 de ani1. In aceeaşi zi a fost înmormîntat. Moartea a făcut şi în acest caz una din marile ei nedreptăţi. L-a răpit pe Ioachim Botez în plin elan creator ! In septembrie 1955 el încheiase cu E­­ditura de Stat pentru Literatură şi Artă un contract pentru un volum de „Amintiri“. In proiectul prezentat editurii, el ex­punea următorul : PLAN DE LUCRU Propun editarea unei cărţi cuprin­zând un gen literar hibrid de memo­­ralistică şi didacticism. Ceva, păstrînd proporţiile, in felul eseurilor lui Mon­taigne, sau a prozei lui Odobescu din falsul tratat de vinătoare căruia, cău­­tind să îmbine utilul cu plăcutul, i-a pus drept motto: „Difficiles nugae". Eu i-aşi pune unul din povestea lui Cervantes ,,Colocviul clinilor“: „Mai bine e să-ţi treci timpul povestind de ale tale, decit amestecindu-te in omul altora“«­i!o Jgggf $2d triftă, cine glumeaţă, cind gravă, al cărei scop ar fi să arate truda de-o viaţă a unui om care, singur, neajutorat, cu o învăţă­tură de clipeală din şcoala trecutului, a ajuns de bine de rău scriitor. Un în­dreptar pentru tineretul de acum ce a­­rată multă grabă în agonisirea unui capital de cultură literară. Aş începe cu primele lecturi extra­­şcolare din vremea cind am păşit de la gimnaziu la liceu, de la un dascăl de romîneşte care ura pe Eminescu, la poetica altuia care constituia o te­roare de prosodie aristotelică. Unul era din cenaclul lui Macedonski, celă­lalt un politician ignar, autor de gra­matici şi retorici. Cum, deschizind o­­chii pe cărticica lui Zamfir Arbore „Temniţă şi exil", visind pe stihurile­ parnasiene ale lui Dimitrie Anghel, apoi pe cele ale simboliştilor franţuji, am ajuns la estetica hegheliană de In universitate. Aş urma cu debuturile, unele ve­sele, altele dramatice, pe la ursitele timpului, influenţa nefastă a lui Th D. Speranţia, colaborări la „Zeflemea­ua", ,,Furnica", „Semănătorul", „Fla­căra", „Viaţa române­as­că“ de sub conducerea lu­i Stere. Atmosfera câtorva cafenele literare: „Machedonia", „Boulevard", „Gambri­­nus", „Terasa“. Portrete de scriitori şi gazetari. Drumeţii prin ţară şi călătorii peste hotare mereu cu preocupări literare. Cum am învăţat nemţeşte. Munca de tălmaci. Ucenicia gazetărească. Durerile facerii celui dinţii volum tipărit la „Fundaţie". încercări de dramaturgie. Proiectul unui roman ratat. Înclinarea către umor şi satiră. Dăscălie literară. In încheiere, zbucimul, truda, bîl­­biielile unui singuratic, de la estetica dogmatică şi rutinară a manualelor de stil şi compoziţie ale şcolii de acum jumătate de veac şi mai bine, pînă la cea revoluţionară a lui Maiakovski. Pentru reconstituirea acestui trecut de întuneric şi lumini, va fi nevoe să merg multă vreme la Biblioteca Aca­demiei. IOACHIM BOTEZ 13 septembrie 1955 Intr-o­­vizită la editură la începutul lunii iunie a. c., Ioachim Botez po­vestea că a început lucru! şi că merge greu. ,,E tare anevoios să-ţi rînduieşti amintirile“ — ne spunea el— „dar n-am ce face : m-am înhămat, trebue să-mi ţin făgăr­uiala. Am contract — nu-i de glumă!...“ „Moş Ioachim“ — cum era alintat— trebuia să predea lucrarea la 1 oc­tombrie 1956. Se pierd atîtea mărturii preţioase ale unui om care ştia multe, şi mai ales ştii să le povestească, şi oral şi în scris. Păcat !... , S. A­feu GAZETA LITERARĂ! - •■Tsrpr “ ■ ir»gr,..,.ay.vr. O neîntreruptă rostogolire de ape groase şi neîndurătoare. O vegetaţie luxuriantă a unor tărîmuri virgine. O înşiruire de grinduri şi coliere de lacuri. Un soare ce aminteşte de în­ceputurile lumii, cind pămîntul s-a despărţit de ape. Un cer cristalin şi pustiu care stă să te convingă că te afli în acele prime zile ale începutului, şi o linişte deplină, o linişte înfiorătoare, cum neîndoios a fost atunci când la marginea căl­duţă a apelor s-a ivit viaţa. Aceasta este Delta Dunării, o deltă a Dună­rii privită de deasupra, înlăuntrul căreia se află o comoară... în pici­oarele goale, asemeni oricărei vieţuitoare Este Delta Dunării putred de bo­gată. Se află aci o gamă de avuţii pe care mintea nu le poate asocia, de la moluşte transparente pînă la peşti de dimensiuni peste fire, de la plaurii — păm­înturi plutitoare — pînă la ostroave mustoase, de la întinderi de stuf, oră de sfîrşit, pînă la pă­duri care pot fi şi de stejar, ca cea de la Letea, de la felinele lutre pînă la greoii porci mistreţi, de la gîze care îşi petrec viaţa într-o măruntă trecere de vreme pînă la vulturi care trăiesc sute de ani, toată această avere, aproape netulburată, se află ascunsă aci, în aceste 430.000 de hectare ale deltei: stufării, pescării, păşuni, fineţe, păduri, vînat, pămînt arabil, căi de navigaţie şi cîte altele. Sînt 65.000 de ani de cind, după spusa geografilor, la gurile bătrînu­­lui fluviu s-a format delta, cel mai tînăr teritoriu al ţării. Şi de atunci, din negura vremurilor dăinuie duş­mănia fără de sfîrşit între apă şi uscat, în ajutorul uneia şi al altuia venind cînd dogoarea soarelui, cînd torentul ploilor, cînd străşnicia vîn­­turilor. Apoi, singuratic, în căutarea unor noi resurse de hrană, de grin­duri, s-a arătat un nou adversar: omul. Prezenţa sa, bătăioasele forţe ale naturii au aflat-o în urma ivirii unui neînsemnat canal, la um­plerea căruia au grăbit aluviunile pă­mîntului, sau a unor firave parapete la năruirea cărora ca un berbece s-a năpustit apa. încolo, înstrăinarea unei cantităţi mai mici sau mai mare de peşte şi răpunerea unor jivine din întunecimea vegetaţiei sau din înaltul cerului. In afară de acestea,­­ pentru a opri năpădirea, la vreme de toamnă, scăpărarea unui chibrit şi mistuirea în flăcări a fostei vege­taţii luxuriante. Cît despre omul încumetat a-şi duce zilele în mijlocul acestei bătălii dintre apă şi uscat, iată-l asemeni oricărei vieţuitoare, mereu în picioa­rele goale pentru a nu-i păsa nici de noroiul mlaştinilor, nici de clipo­citul apei. O pereche de pantaloni slinoşi şi o cămaşă violent colorată spre a fi văzut de ai săi în pămîn­­tiul învolburărilor de apă. Apoi o lotcă întunecată, unsă cu smoală, fără de care nu şi-ar putea duce zilele, o lotcă mereu cu apă pe fund în afară de vremea cînd la mal, cu burta în sus, se află la uscat. O căsuţă din mîl şi stuf cu un mărunt ochi de geam înălţată pe un dîmb, primăvara, mai totdeauna pră­buşită la pămînt de duşmănoasele ape. Apoi, o singură pirostrie şi un singur tuci şi pentru mămăligă şi pentru mereu aceeaşi ciorbă de peşte. Aceasta este Delta Dunării, în care prezenţa omului aproape că e necu­noscută, în mijlocul unei mulţimi de ch­turari Gîndeam la aceste toate, ştiute de cu ani în urmă, înainte de a porni din nou spre această parte a ţării. Călătoream cu oameni de speciali­tate, cunoscători ai deltei din mă­surători şi observaţii îndelungate, cunoscători din tot felul de tratate ale procesului de transformare a unor asemenea regiuni, cunoscători asupra celor întreprinse de oameni în del­ta Volgăi, în delta Nilului, în delta fluviului Misissipi. Călătoream cu oameni de cele mai diferite profesi­uni, de cele mai diverse discipline, reuniţi de Academia Republicii Popu­lare Române pentru agonisirea co­morii din mijlocul a 430.000 hec­tare de apă domesticirea neîncetată a duşmănoaselor ape, împămînteni­­rea grindurilor şi ostroavelor, creş­terea, nu la voia întîmplării, a ve­getaţiei, dezvoltarea bogatului sec­tor piscicol, organizarea la un stadiu mai înalt a navigaţiei, prăsirea în cel mai bun fel a animalelor şi păsă­rilor, recoltarea ştiinţifică a tuturor acestor bunuri, toate la un loc, ceea ce a fost denumit valorificarea com­plexă a Deltei Dunării, mai în amă­nunt introducerea Deltei Dunării în circuitul economic al ţării. Aproape două sute de cărturari cu faimă se aflau pe vasul „Republica Populară“ ce grăbea spre ostrovul Man­uc, spre inima imperiului de apă. Erau aproape două sute de oa­meni de ştiinţă, reuniţi în pilcuri, care la provă, care în dormitor, care la babord, care în sala de mese, grupuri de oameni unii mai înfo­caţi ca alţii. Undeva pe punte, în stivă, uitate au rămas bagajele. Din genţi fiecare a scos ce a crezut de cuviinţă, o planşă colorată, cîteva foi scrise la maşină, o schemă cu titluri şi cifre, un desen cu trimiteri late­rale, fiecare, în grupul său, ţinînd să dovedească de ce trebuie făcut aşa şi nu altfel. Din frînturile de vorbe înţelegeai că într-un loc era dezbătută problema amenajărilor ne­cesare unui bun regim al apelor, în altul chestiunea valorificării resur­selor naturale, în altul date de hidro­­meteorologie, piscicultură, stufărit, avicultură, navigaţie. Reuniunea în­văţaţilor care avea să abordeze cum trebuiesc captate avuţiile deltei, avea să înceapă a doua zi; pe covertă însă se porniseră cele dinţii confrun­tări în tot felul de probleme. Primele semne ale civilizaţiei Ne aflam în dreptul ceatalului unde braţul Chilia se desparte de Sf. Gheorghe. La puţină vreme, iată Tulcea, după aceea ceatalul de unde, grăbind spre mare.., porneşte braţul Sulina. Ne aflam în plină deltă. Tabele înălţate pe stîlpi, ţinînd loc de pietre kilometrice anunţau numă­rul de mile rămas pînă la mare. In împărăţia de apă şi verdeaţă, pe alocuri asemeni turlelor petrolifere, un prim semn al civilizaţiei: schelele geodezice. De pe acele înălţate plat­forme, comunicîndu-se între ele, sînt supravegheate mişcările deltei duş­mănia între ape şi pămînt, cînd, cum, de ce şi cît de mari sînt victoriile Dunării care în acest an a venit de-a valma. Pe întinsul ţării a plouat şi plouă. Apele s-au strîns în pîraie şi rîuri, grăbite au venit să umfle trupul bă­­­­trînului fluviu şi iată-le toate oprite aci în deltă. Şoseaua ce întovărăşea canalul Sulina nu se mai vede. Stîlpi de telefon, un alt semn al civiliza­ţiei, ca şi schelele geodezice se află în apă. In apă se află şi ogrăzile oamenilor. Cîte o căscioară firavă s-a prăbuşit. Cîte o vită costelivă, încolţită de apă, s-a refugiat pe un dîmb. Spre a ajunge la liman,­ un porc jigărit ca un cîine înoată în apărare. Cu o lotcă, un gospodar şi-a adunat bruma de avut spre a o duce cu pirostrie şi tuci la un cumătru aşezat pe o creastă mai înaltă unde n-a ajuns încă rostogolirea haină a pămîntuilor ape. La Rusca, un coş­­cogeamitea screpăr a fost imobilizat de ape. Ceva mai departe, în tălă­­zuirea apelor, încremenite au rămas şi vagonetele de decauvil. Alături un tractor cu şenilele în sus a înţepe­nit în clipa în care a vrut sa se salveze şi aşa cum stă, parcă în­­dîrjit, abia aşteaptă să se urnească iarăşi şi să înalţe parapetul de pă­­mînt care în acest an n-a putut ţine piept Dunării. Toate acestea le vezi pe grindul de la Rusca unde ca şi cum nu le-ar păsa de ape, ceva mai în interior, cu screpărul, tractorul şi vagonetele moarte, oamenii înalţă aşezăminte pentru cele ce au să urmeze în a­­propiata bătălie dintre omul socia­lismului şi hainele forţe naturale ale deltei. Apele largi se rostogolesc înver­şunate în vreme ce la Rusca vase plutitoare aduc cărămizi, tuburi, ba­­lamaci, ţigle, pentru o nouă aşe­zare umană necesară bătăliei ce se anunţă pentru captarea extraordina­relor comori din această parte a ţării, într-un hangar de stuf Se lasă inserarea care, aci, în împărăţia deltei e parcă grăbită, nespus de grăbită. O măruntă frîn­­tură de vreme şi negura învăluie totul, din întunericime, ca o crăiasă, iviindu-se globul de aur al lunii, încă puţin şi în zare au apărut cîţiva licurici. Sînt luminile staţiei expe­rimentale pentru recoltat stuful de pe grindul Man­uc. Pînă la mare, o arată tabela de marcaj, mai sînt nu­mai 24 de mile. Aci, într-o sală improvizată, cu apa deltei la temelie, s-a reunit pleiada de cărturari. Acoperişul de stuf. Pereţii de stuf. Intrarea de papură. Peste nisip, pardoseală de rogojini. Coşuri de hîrtii, din papură. Totul, pereţi, tavan, pardoseală, din galbenul uscatei vegetaţii a deltei. Se află, in această incintă de stuf, profesori, ingineri, doctori, oameni de ştiinţă din toate domeniile: geo­grafi şi climatologi, hidrologi şi bio­logi, botanişti şi zootehnicieni, sil­vicultori şi ichtiologi, chimişti şi specialişti în exploatarea stufului, în industrializare şi energetică, în na­vigaţie pe căi de apă şi în comu­nicaţii terestre, în urbanism şi în cinegetică, în turism şi amenajări hidraulice, aproape două sute de în­văţaţi, bărbaţi şi femei, cercetători ştiinţifici de faimă, şi tineri abia la începutul formaţiei ştiinţifice, cu toţii aci, în umiditatea deltei, discută de la prima oră a dimineţii şi pînă tîrziu în noapte viitorul acestui im­periu de apă : hidrologia deltei şi lu­crările hidraulice necesare deltei; fauna şi flora deltei; hidrobiologia şi ichtiologia deltei; pedologia deltei; agricultura în deltă; zootehnia în deltă; silvicultura în deltă; economia piscicolă a deltei; industriile şi ener­getica în deltă; navigaţia şi căile de apă în deltă; urbanistica şi co­municaţiile terestre în deltă; cinege­tica, turismul şi rezervaţiile naturale în deltă; principiile de amenajare ale deltei şi mai cu seamă problema stufului din deltă, r perspectivele de dezvoltare ale exploatării acestei a­­vuţii, totul la un loc ceea ce a fost denumit valorificarea complexă a deltei. De la prima oră a dimineţii şi pînă tîrziu, aproape de miezul nopţii, se confruntă opiniile. Şi ieri, şi azi, şi mîine, şi poimîine... Se poate trăi şi altfel Prin faţa staţiunii experimentale pentru exploatarea stufului de la Ma­niuc se duc şi vin vase de călători, şlepuri, remorchere, şalupe, vapoare de mare tonaj. Vîslind, fiecare copil cu lotca lui, se duce şi vine de la şcoală. Vîslind, fiecare femeie cu lot­ca ei, se duce și vine de la coope­rativă. Vîslind, fiecare pescar cu lot­ca lui, se duce și vine de la cher­hana. Vîslind, fiecare lucrător, cu lotca lui, vine la masă la cantină, în vreme ce în hangarul din stuf, congresul deltei continuă. Este vorba acolo de captarea comorilor deltei dar şi de aducerea civilizaţiei seco­lului al XX-lea în această nesfîrşire In numărul 6 al „Vieţii romîneşti" se inaugurează o „Cronică a limbii literare", al cărei semnatar se ocupă, din punct de vedere stilistic, de nu­vela noastră „Nuntă în stepă". Deoarece prestigiul revistei se răs­­frînge şi asupra cronicarului, confe­­rindu-i astfel o oarecare autoritate, se cade să ţinem seama de observa­ţiile sate. Fireşte că trecem cu vederea efec­tele ieftine urmărite în comentariu, efecte cultivate cu predilecţie în ve­chea gazetărie şi care n-au ce căuta in presa noastră. Autorul cronicii se limitează doar la două citate din textul nostru, pre­­venindu-ne că recolta de „erori" ar fi fost mult mai bogată dacă ar fi zăbovit mai îndelung asupra nuve­lei. Să-l credem pe cuvînt. Dar, pen­tru exemplificare, este de presupus că a ales erorile cele mai flagrante şi neîndoielnice. Să vedem prima frază incriminată. Iat-o: ,,Pîclele se tîrau pe pămînt ca nişte animale informe, fără trup, se încolăceau în jurul copacilor, îi învăluiau, schim­­blndu-i apoi în suluri de fum, clă­tinate de un vînt uscat şi rece". Ce susţine autorul cronicii? Fe­lul în care-i folosit termenul schi­rr­­bîndu-i în textul citat înseamnă „a face în chipul cel mai concret, din copaci, suluri de fum". Şi ne propune, ca fiind mai corect, cuvîn­­tul prefăcîndu-i, care în cazul de faţă înseamnă ,a lua altă înfăţi­­şare". Fără a intra în detalii subtile, este limpede pentru orice om de bun simţ că literal vorbind — nu literar — atît termenul a preface cit şi a schimba, implică în aceeaşi măsură un sens material, concret. Ba primul termen e chiar mai dur, mai con­cret, dacă e să lucrăm au nuanţe. Şi este tot atît de limpede că aici, în textul nostru, sensul este figurat, verbul a schimba sugerind o impre­sie vizuală şi nu o transformare, o prefacere reală. De altminteri, se recunoaşte că „Greşeala, fireşte, nu e boacănă, de­cit pentru cel ce-şi pune probleme de fineţe a stilului". Se înţelege că semnatarul cronicii îşi pune asemenea probleme. E un amănunt demn de reţinut pentru mai tîrziu. Cea de a doua frază incriminată e următoarea: „...nimeni nu ştia cum arată, dar fiecare-l aştepta să ră­sară pe neaşteptate dinapoia unui copac sau tufiş, crunt şi răzbunător". Este aci intr-adevăr o neglijenţă în repetarea cuvintelor „aştepta să răsară pe neaşteptate", dar in ce priveşte topica frazei, liber este cro­nicarul să se întrebe dacă crunt şi răzbunător e copacul sau tufişul, sau eroul aşteptat, deşi chiar numai or­tografia îl oprea să facă o atare confuzie. Este de la sine înţeles însă că grija pentru un stil cit mai precis şi frumos trebuie să fie o preocupare de căpetenie a oricărui scriitor şi nimeni nu are a se supăra dacă un cronicar mai competent îi sezisează greşelile săvirşite. Noi înşine am surprins uneori gra­ve erori, gust îndoielnic în expresie, stîlciri de limbă, ori lucrări originale sau în traduceri. Ne amintim chiar a apelor, civilizaţie ai cărui primi emi­sari s-au ivit: înaltele turle geodezice pentru măsurători, prelungite fire telefonice pentru comunicaţii, pilcurile de lumină electrică pentru alungarea beznei, veselia miraculosului aparat de radio şi mai cu seamă huruitoarele motoare, tractoare şi screpere, cont« haine de recoltat şi maşini de trans­portat stuf, funiculare deasupra ape­lor şi locomotive de decauvil, aduc la cunoştinţa localnicilor că în vre­mea noastră muncesc maşinile şi că se poate trăi fără a avea nevoie să vîsleşti din frageda copilărie pînă la cele mai adînci bătrîneţi, că se poate „trăi nu numai cu peste o viaţă de om, ci şi cu vari­etatea a tot felul de produse de la cooperativă, ci se poate trăi nu numai la lumina roşia­­tică a lunei, ci la strălucirea becului electric, că se poate trăi în case prietenoase şi iiu în cocioabe umede, cu iz de moarte, în faţa unui tractor... Priveam în apă la un tractor în mişcare... Parcă, plimbindu-se într-un ochi al deltei, ducea de la un loc la altul materiale de construcţii. II conducea un tînăr, fiu al unui pescar din partea locului, un tînăr a cărui unică unealtă în viaţă, pînă nu de mult, a fost vîsla. Angrenajul de fier se afunda în apărare, nu i se mai vedeau şenilele, scaunul tractoristu­lui parcă ieşea din baltă, in dreptul radiatorului o­­ vreme bulbucea apa pentru ca la chemarea unei manete, semeţ, tractorul cu încărcătură cu tot, să păşească pe uscat. Priveam în apă la un tractor în mişcare împreună cu cîţiva local­nici care, în aceşti din urmă ani, au văzut că există electricitate, că exis­tă radio, că există funicular, că exis­tă motoare care muncesc pentru om, localnici care mă întrebau dacă vin de departe şi dacă ştiu cînd va sosi la ei vasul cultural cu echipă de teatru, cu sală de cinematograf care, ştiau ei bine, alaltăieri se afla la Zimnicea. Priveam la un tractor în mișcare în vreme ce în hambarul de stuf căr­turarii de faimă se reuniseră pentru a cuprinde cu mintea delta întrea­gă, pentru a intra în posesia tuturor tainelor sale ascunse de milenii, pen­tru a agonisi și a pune la îndemîna oamenilor comoara ei incomensura­bilă. Se înfiripa acolo un plan stra­tegic în vederea dezlănţuirii unei cru­ciade a civilizaţiei socialiste care să aducă Delta Dunării, 430.000 de hectare în circuitul economic al ţării. Mihai Popescu să fi citit, cu cîţiva ani în urmă, traducerea unui roman al unei cu­noscute scriitoare sovietice, ceea ce ne-a costat penibile eforturi datorită stridenţelor, barbarismelor, construc­ţiilor sucite de frază, intilnite la fie­care pas în paginile cărţii. Am regretat atunci că traducerea unui roman bun şi interesant a fost încredinţată unor oameni lipsiţi nu numai de simţul artistic al limbii, ci şi de cunoaşterea ei elementară. Ast­fel, de pildă, pentru a arăta că so­ţia respectabilă a unui savant se purta într-un fel nepotrivit cu vîrsta ei, traducătorul scrie: „Uneori era de o vioiciune drăgălaşă, de coche­tă“ (sublinierea ne aparţine). Nu mai stăruim asupra gustului acestei imagini „vioiciune drăgălaşă" care aminteşte de literatura siropoasă a lui Radu Cosmin şi Rădulescu- Niger etc. Dar oricine îşi dă seama că pe romîneşte fraza ar fi trebuit să sune aşa: „Uneori avea o vioi­ciune drăgălaşă, de femeie cochetă". Peste alte două-trei pagini întrl­­nim un astfel de dialog: — „Dar știi, tovarăşe doctor, răs­punse Margarita Valerianovna cu o mîndrie modestă“... (sublinierea ne aparține). Cu alte cuvinte, dacă ne jucăm cu contrastele, am putea spune „o trufie umilă", „o hotărîre șovăiel­nică“, ,,un curaj temător" etc. Dialogul însă continuă: — „Misiunile în doze normale nu sînt dăunătoare sănătăţii, spuse doc­torul, silindu-se să nimerească cu piciorul în galoş şi făcînd în acest scop mişcări cu piciorul“... (sublinie­rea ne aparţine). Precizarea era absolut necesară intrucît cititorul și-ar fi putut în­chipui — doamne ferește ! — că pentru a vîrî piciorul in galoş, tre­buie să faci în acest scop mișcări cu... mîinile. Să mergem mai departe. Iată o nouă mostră: „toată seara fusese foarte veselă și rîdea de ea singură, că se grăbise", (sublinierea ne apar­ţine). Aşadar, e vorba de o seară, care e veselă, rîde de ea singură şi se grăbeşte... o seară mnică, invi­­tînd să fie consemnată în literatură. Din construcţia stîngace a frazei s-ar mai putea înţelege că eroina rîdea de una singură, nu rîdeau şi ceilalţi presupuşi a fi în cameră. In realitate, traducătorul vrea să spună că rîdea de ea însăşi, ceea ce fireşte ar fi îmbunătăţit construcţia frazei, dar nu şi stilul ei. Şi, ca să încheiem, vom mai cita un ultim exemplu din cele găsite cu prisosinţă aproape în fiecare pagină. Traducătorul, încercînd să exprime ideea simplă: „Şi fătul murise îna­inte de naştere", scrie negru pe alb: „Şi copilul nenăscut era deja mort“. (sublinierea ne aparţine). Romanul masacrat in acest chip e „Crujiliha", iar scriitoarea Vera Pa­nova. Autorul traducerii e una şi a­­ceeaşi persoană cu competentul sem­natar al „Cronicii limbii, literare“, care, după cum se vede, îşi pune probleme de... fineţe a stilului Şi acesta nu este altcineva decit tova­răşul Oscar Lemnaru, care va con­tinua, probabil, să dea şi un viitor scriitorilor, lecţii de limbă şi de stil. Ieronim Şerbu — *î£m Pe grindul Maniuc, ta­mila 24 Scrisoare către redacție Experienţă cu combaina de recoltat stuf

Next