Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)

1956-07-05 / nr. 27

Frescă patetică a Revoluţiei, „Oro­logiul Cremlinului" se integrează or­ganic „fondului de aur" al literaturii sovietice, constituind alături de atitea glorioase modele ca „Liubov­larovaia" „Trenul blindat", „Tragedia optimis­tă", ,Jruptura" sau ,jSfirşitul esca­drei" o „minută" din gigantica şi eroica încleştare la capătul căreia s-a ridicat prima societate eliberată de asuprire, de exploatare şi de umi­linţă. Spre deosebire insă de celelalte lu­crări care înfăţişează aspecte ale războiului civil propriu-zis, fresca lui Pogodin surprinde evenimente cita­dine, aparent cotidiene, dar prin a­­ceasta cu nimic mai puţin drama­tice — ale anului 1920, cind, împo­triva foametei, a lipsurilor nenumăra­te, a obstrucţiei interne, Partidul lui Lenin descifra, intr-un prezent tumul­tuos şi adesea sumbru, zările de speranţe ale viitorului şi chema în­treg poporul la gigantica bătălie a reconstrucţiei. In piesa lui Pogodin nu vedem crunte şi spectaculoase bătălii de Stradă, nu ne sunt dezvăluite carac­tere de tipul trădătorului larovoi, nu se săvirşesc acte eroice ca ale „Comisarului", din „Tragedia opti­mistă", nu asistăm la confruntări aprige ca în „Sfirşitul escadrei", nu participăm la drame răscolitoare ca cea a lui Ralvici, chinuitul erou al „Uraganului". Şi totuşi, piesa lui Pogodin emoţio­nează şi convinge fiindcă de la în­ceput suntem­ făcuţi părtaşi la un con­flict adine uman: bătălia tăcută şi de fiecare zi, de fiecare ceas, pentru atragerea de partea revoluţiei a tot ce este cinstit şi capabil de muncă, peste rătăcirea unora, peste rezisten­ţa şi neînţelegerea altora, în viitoa­rea unor zile cumplite, când în faţa conştiinţei fiecărui om se pune ches­tiunea opţiunii, de care parte a ba­ricadei se declară. Această încleştare de fiecare clipă a dat posibilitatea lui Pogodin să înfăţişeze veridic trăsăturile esenţiale ale conducătorilor comunişti din rîn­­durile cărora se desprinde figura de efigie, de o istorică strălucire, a lui Vladimir Ilici Lenin. Se vor mai scrie desigur piese despre Ulianov, surprinzind mai adine şi mai puter­nic caracterul genialului strateg al primei revoluţii proletare victorioase, dar rămine meritul incontestabil al lui Pogodin de a ne fi înfăţişat o figură de conducător comunist ce împleteşte tactul cu dîrzenia, metoda cu înţelepciunea, perseverenţa cu în­ţelegerea adincă a sufletului ome­nesc, atitea trăsături în care il re­cunoaştem pe acela ce şi-a legat pe veci viaţa de izbînda revoluţiei, pe Ilic. Piesa ,,Orologiul Cremlinului" este o succesiune de momente sem­nificative din calendarul politic al anului 1920, cind, in pofida atitor lipsuri, partidul a chemat poporul la gigantica bătălie pentru tămăduirea rănilor războiului civil, la începerea unei opere monumentale: electrifi­carea. Lupta n-a fost ușoară, fiindcă re­zistenţa cea mare n-a constituit-o întotdeauna greutatea începutului, lipia de experienţă sau dificultatea procurării materiilor prime. Alte re­zistenţe mult mai mari se cereau înfrînte: scepticismul şi blazarea, in­diferenţa şi opoziţia pasivă, oblomo­vismul şi resemnarea. Iată-l pe unul din eroii piesei „Orologiul Cremlinului", pe ingine­rul Zabelin, de pildă. N-avem de-a face cu un duşman legat prin interese de clasă de foş­tii exploatatori astăzi expropriaţi. Inginerul Zabelin nu deplînge nici industrii şi nici latifundii pierdute. Şi totuşi trăieşte, din pricina pro­priei sale rătăciri, sub tutela morală a acelora ce clamează la toate res­pintiile că Revoluţia înseamnă zvir­­lirea în aer a tuturor valorilor morale şi de cultură. De aceea refuză Zabelin să mun­cească, să-şi valorifice capacitatea creatoare, şi de aceea face rezistenţă; specialistul de preţ, o glorie a ştiin­ţei ruseşti, stă şi vinde ţigări în poarta Iver din Moscova. Dar de aici, de la acest protest pueril şi anarhic, pină la inginerul Zabelin, învăţătorul preţuit şi iubit de puterea sovietică, autor al unor măreţe planuri de electrificare, este drumul fertil al unei bune părţi din intelectualitate, cea mai numeroasă şi cea mai valoroasă, căreia Revolu­ţia i-a deschis nesperate perspective şi cea mai scumpă, a dezvoltării forţelor ei creatoare. De aici, de la protestul mic-bour­­ghez exasperat al inginerului Zabe­lin, pină la munca plină de conţinut şi de sensuri, singura în stare să justifice viaţa, la care-l antrenează Vladimir Ilici Lenin, este drumul a­­celora care au putut fi minţiţi o vreme de duşmani, dar care pină la sfirşit şi-au dat seama că nu există decit o singură cale de urmat, ală­turi de popor în lupta pentru viito­rul şi fericirea lui. Urmărind pas cu pas evoluţia lui Zabelin, „Orologiul Cremlinului" de­monstrează artistic şi convingător rolul comuniştilor ca stegari ai aces­tei bătălii crîncene condusă cu înţe­lepciune şi răspundere dar mai ales cu acea putere, poate cea mai pre­ţioasă şi proprie luptătorilor­, încre­derea în viitor. — „Vino peste zece ani" îi spune neîncetat Lenin scepticului scriitor occidental sosit să vadă Uniunea So­vietică in anul 1920. „Vino peste zece ani". Şi cuvintele lui Ilic capă­tă intr-adevăr un sens profetic. Piesa „Orologiul Cremlinului" la o sumară analiză nu prezintă un conflict, aşa cum este înţeles acest termen in accepţia curentă: înfrun­tarea a două voinţi, a două carac­tere sau a două pasiuni. Dar piesa lui Pogodin este necontenit propul­sată de un conflict subteran din prima clipă simţit de spectator: con­fruntarea a două moduri de a gîn­­di viaţa, lumea, rosturile societăţii. Şi în ceea ce priveşte construcţia piesei credem că „Orologiul Cremli­nului" dă un răspuns bogat în sem­nificaţii. Lucrarea lui Pogodin n-are struc­tura pieselor cehoviene, nu urmează arhitectonica „Micilor burghezi" sau a dramelor ibseniene. Materialul de viaţă înfăţişat i-a solicitat scriitorului desfăşurarea in frescă. Cine-i poate reproşa autoru­lui un asemenea mod de expresie, de vreme ce ţelul primordial — convin­gerea spectatorului şi emoţionarea lui — a fost atins. Poem al Revoluţiei, „Orologiul Cremlinului" are meritul deosebit de a aduce pe scena teatrului, aşa cum s-a intimplat şi pe scena lumii, un erou de o cardinală importanţă: po­porul făuritor al Istoriei. Marinarul Ribacov, Maşa, ţăranul Ciudnov, fiul său Roman, muncitorii anonim indi­caţi, — „şeful“, ,,bărbosul", „aju­torul“, „ceasornicarul“ sau „ostaşul armatei roşii", alături de atâtea alte personaje ce marchează uneori prin­­tr-o singură replică o stare civilă, o poziţie politică şi un mod de a gindi, dau o deosebită forţă acestui erou colectiv, mereu prezent, mereu intr-o acţiune, determinant prin ini­ţiativele sale vii, înţelepte şi hotă­­rîtoare. Şi poate că primordiala calitate a piesei ,,Orologiul Cremlinului" este de a servi drept document artistic al unor vremi ce se cade a fi me­reu cunoscute, pentru ca oamenii să soarbă necontenit din virtuţile tre­cutului, puteri sporite pentru lupta lor viitoare. •­ Teatrul Academic de Stat „Maxim Gorki" din Moscova a montat pentru prima oară piesa lui Pogodin in di­recţia de scenă a celebrului om de teatru Nemirovici Dancenko, artist al poporului din U.R.S.S. Montarea prezentată la Bucureşti a fost reali­zată de M. D. Knebel, maestru eme­rit al artei din R.S.F.S.R., de I. M. Raevski, artist al poporului din R.S S.R. şi de V. P. Markov. Este limpede că prezenţa cronică nu poate epuiza consideraţiile cu privire la spectacolul înfăţişat, de­vreme ce fiecare reprezentaţie a Tea­trului Academic înseamnă implicit o lecţie desăvirşită, artistică, în care se împletesc talentul, cu ştiinţa tea­trală, o arhitectonică precisă a spec­tacolului cu grija dusă pină la fili­gran şi miniatură a amănuntului. Deşi fragmentat in unsprezece ta­blouri, spectacolul are o perfectă uni­tate, fiecare moment subsumindu-se întregului, după ce fiecare tablou a însemnat o componenţă desăvirşită in sine, cu funcţiile ei spectaculare determinate. Ca şi celelalte spectacole ale Tea­trului Academic „Orologiul Cremli­nului“ este o demonstraţie a perfec­ţiunii la care se poate ajunge atunci cind talentul e ferit de o dezvoltare intimplătoare şi empirică, şi e ghidat de o busolă ştiinţifică riguroasă. Nici un gest, nici o intonaţie, nici o prezenţă scenică nu e cheltuită za­darnic. Totul se subordonează ideii de bază, necesităţii reliefării trăsă­turii de caracter, ciocnirii de con­flict, la lumina căruia scapără, ca dintr-un amnar vrăjit, situaţia com­plexă, adincă şi emoţională. Iată de pildă funcţiile primului tablou ce ne introduce nu numai in atmosfera piesei, dar care ne familiarizează, de la început, cu o întreagă lume in­acţiune şi ciocnire. Poarta Iver din Moscova. O omenire chinuită şi pes­triţă, ambulanţi, precupeţi, ostaşi în­torşi de pe front, o negustoreasă de păpuşi, o femeie ce­ a aparţinut, pro­babil, aristocraţiei, şi care acum îşi vinde resturile unei avuţii apuse. In mijlocul pieţii poarta unei biserici. Răzbat glasurile molcome ale preo­ţilor. Cîntările pravoslavnice se a­­mestecă cu strigătele ambulanţilor. Pe treptele bisericii, inginerul Zabe­lin. Se întunecă... Glasul preoţilor creşte intîi, apoi se stinge încet... O clipă de derută... Ambulanţii, specu­lanţii au spălat putina. In piaţa lu­minată de ultimele pilpîiri ale amur­gului, a izbucnit o altă flacără, în sunetele unui marş biruitor trece o coloană de ostaşi roşii... Cu greu ni se va şterge din me­morie măiestria cu care se îmbină, se diferenţiază, se recontopesc apoi din nou, armonic, planurile diverse ale tabloului. E o orchestraţie savantă şi policromă, dirijată de o baghetă inspirată, nevăzută, dar mereu pre­zentă, orchestraţie simfonică la fel de simţită şi in celelalte tablouri, fie că ele dau imaginea izbei Ciudnovi­­lor, cu poezia ei frustă, a casei Za­­belinilor, cu atmosfera ei specifică de citadelă asediată, fie că e vorba de finalul tabloului din cabinetul de lucru al lui Ilici, când, la lumina scăzută a lămpii de lucru, după o zi istovitoare, Lenin începe noi ceasuri de muncă vie şi creatoare. Şi am păcătui grav împotriva re­giei dacă n-am semnala un senti­ment încercat de orice spectator: to­tul se petrece clipă de clipă firesc, fără ostentaţie, fără senzaţie de „fă­cut", de „construit", fără şabloane şi scheme, la un nivel de simplitate ar­­tistică desăvirşită pe care numai o muncă artistică superioară, talentul, inspiraţia şi patosul trăirii interne îl realizează. Distribuţia ,,Orologiului Cremlinu­lui” aliniază în roluri mari şi mici forţe artistice de pr­ima mărime. In rolul lui Lenin, B. A. Smirnov, ar­tist emerit al R.S.F.S.R., a izbutit o imagine caldă, convingătoare, lumi­noasă, reuşind să realizeze energia neobosită, optimismul, omenia, spiri­tul de răspundere, capacitatea de previziune politică a marelui Ilici. Actorul a avut de luptat cu aminti­rea atitor creaţii devenite de neuitat din filmele ce ni l-au făcut cunoscut pe Lenin. Şi totuşi, cu mijloace pro­prii, cu sobrietate, căutând să se a­­propie de marea personalitate a erou­lui său, Smirnov a realizat rolul cu o mare putere de convingere. In ro­lul inginerului Zabelin, B. N. Liva­nov, artist al poporului din U.R.S.S., a creat tipul intelectualului, ostil la început, ciştigat mai tirziu pentru cauza Revoluţiei, cu o rară putere de plasticizare a liniilor complexe, ale acestui caracter, izbutind o nuan­ţare de fineţe şi de adincime în a­­celaşi timp a întregului proces psiho­logic pe care-l trăieşte cu o autentică pasiune inginerul Zabelin. V. O. Toporkov, artist al poporului din U.R.S.S., a interpretat cu nease­muită forţă de a însufleţi tipuri re­duse uneori la simple apariţii, pe Kazanok, clopotarul satului, după cum V. A. Popov, artist al poporu­lui al R.S.F.S.R., a creionat din cî­­teva priviri şi şoapte pe „adminis­tratorul" casei Zabelinilor, astfel in­cit părea să devină un personaj de prim plan. Aceeaşi simplitate de mijloace, du­blate de o trăire profundă, a adus B. I. Petker, artist al poporului din R.S.F.S.R., în rolul „ceasornicarului". Actorul a demonstrat incă o dată adevărul susţinut mereu de C. S. Stanislavski­ ,­nu există roluri mari şi roluri mici. Să tindem mereu în­spre actorii care din roluri mici fac creaţii mari". Lucrat în acest spi­rit, jucat tot timpul cu o mare dă­ruire şi devoţiune, „Orologiul Cremli­nului" aduce permanent în scenă actori mari în roluri de mică întin­dere, astfel incit simple treceri ră­­mîn gravate în amintirea spectatori­lor. Ne gindim la E. A. Aleeva, ar­tistă emerită a R.S.F.S.R., în rolul Zabelinei, la A. P. Zueva, artistă a poporului din R.S.F.S.R., în soţia lui Ciudnov, la A. P. Gheorghievskaia, artistă emerită a R.S.F.S.R., in rolul „cerşetoarei", la O. N. Labzina, ar­tistă emerită a R.S.F.S.R., în „ba­­trina cu copilul", la E. A. Hovans­­kaia, artistă emerită a R.S F.S.R., în „doamna cu tricotajul", la E. K. Elina, artistă emerită a R.S.F.S.R., în „doamna speriată", la N. K. Svobodin, artist al poporului din R.S.F.S.R., în „scepticul", la V. V. Gotovțev, artist al poporului al R.S.F.S.R., în „optimistul", la V. A. Orlov, in Glagolev sau la A. P. Ktorov, L. M. Koreneva şi V. V. Belokurov, toţi trei artişti ai poporu­lui, care, dînd dovada unei înalte înţelegeri a misiunii nobile actoriceşti şi-au pus marele lor talent şi vasta lor experienţă in slujba unor roluri minime, pe care le-au ridicat la ne­uitate prezenţe scenice, împlinind în acest chip un spectacol străbătut de un patos fierbinte, jucat aşa cum cerea Stanislavski „la cea mai înaltă tensiune: pe viaţă şi pe moarte". Dacă la aceste nepreţuite­ daruri adăugăm decorurile pline de farmec, de atmosferă şi de poezie, ale picto­rului scenograf P. N. Gjeliskii, înţe­legem de ce la căderea ultimei cor­tine un public emoţionat şi recunos­cător a aplaudat în picioare minute şi minute în şir, ca un suprem o­­magiu adus acestui teatru fără pe­reche, Teatrul MHAT. Aurel Baranga Piesă în trei acte de N. Pogodin, în interpretarea Teatrului Academic de Arta „Maxim Gorki" din Moscova (MHAT) 9 „OROLOGIUL CREMLINULUI L. ZOLOTUHIN B. N. LIVANOV Desene de GORA GAZETA LITERARĂ - - -- - - - -­­ - - - - - - Aparent „Roadele învăţăturii“ este o co­medie creată pe tiparul clasic molieresc. Acţiunea se petrece într-o singură zi în jurul unei teme unice, vizînd manii care amintesc seria strălucită a orgonilor şi construindu-şi acţiunea în jurul manevrelor unei slujnice care aduce întrucîtva cu su­bretele din familia lui Scapin. Dar acestea sînt numai aparenţele... In realitate Tol­stoi a scris o comedie ţesută cu fir uşor, pe un fond tragic. Caracterele aparţin ri­guros unei anume societăţi şi sînt prinse într-un joc sumbru care se reduce în e­­senţă la lupta ţăranilor ruşi pentru pă­­mînt în ultimii ani ai veacului trecut. Trei ţărani vin la boierul Zvezdniţev să perfecteze cumpărarea în rate a unei bucăţi de pămînt pentru obştea sătească. Boierul refuză şi tocmai pentru a-i smulge iscălitura salvatoare, se dezlănţuie energi­ile celor umili. Ei colaborează pentru a obţine această aprobare, care capătă a­­proape valoare de simbol. Cele două lumi apar în presă distincte şi ireductibile. In faţa boierilor, cufundaţi într-o viaţă uşura­tică şi trivială, se desemnează ca partizani fireşti ai celor trei ţărani, toate slugile din casă, inclusiv ,,Kam­merdiner“-ul, Feo­dor Ivanîci, atît de distins în fracul său impecabil. Tolstoi înfăţişează această lume a servitorilor în lumina contradicţiilor din­tre atmosfera pură a satului şi marasmul imoral al oraşului, cuib de plăceri şi des­­frîu. Cei mai buni dintre servitori trăiesc într-un neliniştit provizorat, dorind să-şi arunce livreaua cît mai repede pentru a se întoarce la plug. Feodor Ivanîci, camerist instruit şi stilat, visează să se retragă la ţară, sufragiul Iacov strînge bani pentru pămînt, Tania şi Simion sînt robii aceluiaşi vis de întoarcere în raiul rustic. Dorin­ţa de a pleca din oraş echivalează cu actul salvării morale. Iată izvorul febri­lităţii acestor ţărani, travestiţi în livrele scumpe, care refuză civilizaţia de vreme ce ea este conjugată cu mîrşăvia metro­polei capitaliste. Trăsătura de caracter cea mai de seamă a ţăranilor din comedia lui Lev Tolstoi este luciditatea, spiritul realităţilor incontestabile. In numele aces­tei viziuni, ei resping elucubraţiile spiri­tiste ale moşierului Zvezdrnţev, rîd cu hohote de teoriile sofistice ale profesoru­lui Krugosved­ov. Aceeași luciditate, dusă pînă la ultima expresie, îi împiedică însă — în viziunea lui Tolstoi — de a se lăsa pradă sentimentelor aprinse. Tania, came­rista, dorește din tot sufletul să se căsă­torească cu Simion, ajutorul de sufragiu, dar nu-l iubeşte cu înfocare. Simion este un om cinstit care o va lua de nevastă, reintegrînd-o cu brio în condiţia sa fi­rească de ţărancă gospodină. Tania declară în vorbe simple, fără înconjur, acest ade­văr, atunci cînd îl respinge pe Grigori, frumosul vaiet al fiului lui Zvezdriţev. Ideea incompatibilităţii între viaţa pură a ţăranului şi lumea deşertăciunilor boiereşti este ilustrată de drama slujnicei Natalia, care a căzut pradă tentaţiilor, dar mai ales de apariţia bucătarului bătrîn, izgo­nit pe stradă, după ce s-a prăjit zeci de ani lîngă maşina de gătit. Bătrînul bucă­tar prefigurează­­ personajele „Azilului de noapte“ al lui Gorki, intervenind cu filozofia sa amară în discuţiile din bucătăria Zvez­driţevilor. Ca şi actorul, el şi-a uitat în­treaga artă, dar mai păstrează mîndria deşartă a cunoştinţelor sale despre „sote“, şi „polcă-mazurcă“. In această lumină, maşinaţiile ingenioase ale Taniei, menite să obţină iscălitura bo­ierului pe actul de vînzare a pămîntului, nu păstrează comun cu „fourbenes“-iile moliereşti decit o anume vervă îndrăcită, uşor de recunoscut. Rîsetele Taniei ascund însă cu greu neliniştea sa crescîndă. Ea apără o cauză care copleşeşte prin gra­vitate, gluma şi jocul nevinovat. Mai a­­propiat de spiritul molieresc este aci sen­sul acid, critic al rîsului. Cei trei ţărani soli, servitorimea casei, valeţii unor boieri invitaţi la serată, glumesc neîncetat, rîd pe înfundate, dar adeseori iisul este îm­pletit cu imprecaţia dură, vorba cu tîlc este foarte repede tălmăcită în replici limpezi, stăruitoare. Boierii evoluează în comedie, dansînd cu aprindere baletul gro­tesc al neroziei burţilor suprasătule. Ţă­ranii, cu livrea sau nu, îi înconjoară în chipul corului tragediei antice, comentator neînduplecat şi critic acerb. Comedia o joacă boierii. Ei sînt eroii unei farse triste care condamnă traiul parazitar al stăpî­­nitorilor de moşii întinse, şi ironizează „roadele unei învăţături“ dobîndite pentru titluri şi diplome, sau pentru alimentarea divagaţiilor absurde a spiritismului. Lumea Zvezdniţevilor se caracterizează printr-o imensă şi moleşită plictiseală, o letargie din care oamenii încearcă zadarnic să mi­meze viaţa. Tolstoi a recompus aici cu mijloace de comedie coordonatele aceleiaşi lumi de care fuge Protasov pentru a de­veni un „cadavru viu“. Totul în casa lui Zvezdriţev se potriveşte invectivelor lui Fedea Protasov: „Prostii. Banal şi plicti­sitor. Absurd“. In această atmosferă în­floresc calambururile jalnice ale lui Pe­­triscev, şaradele ridicole ale lui Coco Klingen, ideile fixe ale Annei Pavlovna, pasiunea lui Vovo, „candidat în ştiinţe juridice“, pentru îmbunătăţirea rasei ogari­lor şi, în sfîrşit, mania spiritistă a bătrî­­nului Zvezdinţev. In bucătărie sau în ho­lul casei, ţăranii comentează această via­ţă, uimindu-se, crucindu-se şi judecind lu­crurile cu bunul simţ al omului care nu se plictiseşte. Superioritatea morală a a­­cestora este evidentă. Ea transpare chiar şi în momentul de comic intens, ca de pildă, în replica îndrăzneaţă a celui de al treilea ţăran, atunci cînd este insultat de moşiereasă. Pe acest contrast puternic se bizuie satira „lumii înalte", demascată mai ales pentru incapacitatea ei în faţa vie­ţii, pentru nepotrivirea frapantă dintre ifosele arborate şi totala sa neputinţă în faţa problemelor t­ari şi grave ale vie­ţii. Bineînţeles că am greşi atribuindu-i lui Tolstoi oroarea pentru învăţătură, pen­tru ştiinţă ca atare. Comedia sa nu este un elogiu adus ignoranţei. Ea se înteme­iază dimpotrivă pe critica falsei învăţături, pe incriminarea spoielii de cultură a unor oameni care au încetat de mult să se intereseze de adevăr şi pe care îi interesează prea puţin căile de descoperire a acestuia. Profesorul Krugosvetlov figu­rează în piesă ca un impresionant monu­ment al suficienţei şi diletantismului de­zolant. El citează lucrări şi nume într-un pomelnic întortochiat,­ din care nimeni nu înţelege nimic dacă nu seamănă leit cu „doamna cea grasă“, gata să aprobe din snobism tezele cele mai năzdrăvane. Cu privire la comedia „Roadele învăţă­turii“ s-au făcut adeseori observaţii asu­pra artei cu care Tolstoi a creat caractere deosebit de personale. Intr-adevăr, primul ţăran, cu veleităţi diplomatice, se deose­beşte de cumpătarea gospodărească şi lip­sa de strălucire a celui de al doilea, în vreme ce ultimul dintre ei uimeşte prin împletirea zguduitoare a unui servilism înăscut, cu îndrăznelile unui suflet de o candoare nebănuită. Tanna îmbină, în cu­lori specific ţărăneşti, setea de viaţă cu o înţelepciune care nu este a vîrstei sale, în vreme ce Simion acceptă cu încîntare superioritatea iubitei sale pe plan intelec­tual, tăinuind însă în sinea sa sentimentul unei alte superiorităţi la care ţine îndeo­sebi. Demn de relevat este faptul că între trei tineri fluşturatici ca Vovo, Petriscev­ şi Coco, deosebirile nu sunt mai puţin marcate. Blazarea ultimului, bogătaş rîv­nit ca partidă excelentă, volubilitatea şi trivialitatea lui Petriscev, răsfăţul infantil al fiului lui Zvezdrnţev, indică şi aci oa­meni deosebiţi, cu mişcări şi intenţii pro­prii. Autorul comediei a creat caracterele sale cu migală şi pasiune. El a distins ceea ce-i deosebeşte pe oameni, dar a deo­sebit mai ales prăpastia adîncă ce-i des­parte pe cei adunaţi în jurul mesei de spiritism de cei care s-au adunat să bea ceai în jurul mesei negeluite din bucătăria servitorilor. Placiditatea şi plictisul care-i minează pe stăpîni, distracţiile lor nesă­buite, apar jalnice faţă de tumultul su­fletesc al oamenilor simpli. Feodor Ivanîci, bătrînul camerist, care a trăit zeci de ani in apropierea boierilor, citindu-şi cu nesaţ ziarul, alege pentru ultimii săi ani de via­ţă satul pe care l-a părăsit în tinereţe. Soluţia este desigur învechită şi limitată. Dar dincolo de aceasta, spectatorul ghi­ceşte elogiul emoţionant pe care Tolstoi îl adresează sufletului mare al omului sim­plu. La „Roadele învăţăturii“ se rîde de­sigur mult, dar în anumite momente răsar dintre replicile comice înţelesurile grave ale acestei piese, care condamnă o lume muribundă şi laudă încrederea în viaţă a celor care n-au nevoie de spiritism pentru a-şi dobîndi fericirea. ★ Cei care au aşteptat să surprindă, în spectacolul Teatrului de Artă, artificii fe­nomenale de regie, s-au înşelat. Specta­colul­ cu „Roadele învăţăturii“ impresio­nează prin unitatea organică a ansamblu­lui, prin linia fermă a interpretării textu­lui. Regia (M. N. Kedrov, artist al poporu­lui din U.R.S.S., N. N. Litovţeva, artistă a poporului l­a R.S.F.S.R. şi P.V. Lesli) a izbutit să creeze această unitate surprin­zătoare, amănunţind în spirit realist re­lieful fiecărui rol. Cu alte cuvinte, pentru a realiza un tot viu, regia şi interpreţii au dat viaţă proprie fiecărui personaj în lumina unei viziuni cuprinzătoare asupra desfăşurării conflictului. Nimic în scenă nu surprinde prin extravaganţă. Decorurile sunt simple. Ele nu pot constitui în sine obiectul unei admiraţii sterpe, dar cred că nici un amănunt din cele care compun decorul nu poate lipsi fără a pune în primejdie strălucirea vieţii în spectacol. Este impresionantă atmosfera specific rusească realizată în actul II al piesei, în bucătăria servitorilor. In jurul mesei, lîngă cuptorul străvechi, ţăranii şi servitorii beau ceai. Aci, în decorul acesta semi-rustic, într-o ambianţă la care con­tribuie şi prezenţa celor trei ţărani proas­păt veniţi din sat, aci, Feodor Ivanîci, Ia­cov, Simion, Tania simt nevoia să dea glas nostalgiei lor după viaţa simplă de la ţară. Regia s-a priceput de minune să creeze pentru o seară, în bucătăria mo­şierului Zverdinţev, culoarea şi atmosfera unei izbe ţărăneşti. Este remarcabilă de a­­semenea grija pentru amănunte şi pentru dozarea culorii în apariţia personajelor episodice. Astfel, în primul act, trebuie observat modul discret dar stăruitor prin care este semnalată, în răstimpuri, pre­zenţa comisionarului de la „Bourdier“. Tre­buie amintit de asemenea modul măsurat şi limitele între care au loc intervenţiile bucătarului bătrîn în actul II. Personajul îşi semnalează prezenţa cînd replica, ges­tul sau exclamaţia sa este necesară, şi nu ocupă inutil atenţia spectatorului printr-un pitoresc abundent care ar fi tentat enorm pe mulţi dintre actorii dornici de aplauze. Regia a considerat că este potrivit să scoată în relief caracterul de comedie al piesei, subliniind puternic momentele și accentele comice In această sarcină, comi­cul a fost realizat, însă cu mijloace di­verse care au ținut seamă, mai ales, de desemnarea prăpastiei care desparte cele două lumi. Principalele personaje negati­ve, din lumea Zvezdviţevilor, au abordat cu plăcere grotescul şi caricatura, izbutind unele creaţii cu deosebire remarcabile. Tre­buie să amintim, în primul rînd, pe acea­stă linie, interpretarea dată de P. V. Mas­­salski feciorului de bani gata Vovo, creio­nat în gesturi repezi şi ticuri neroade, într-un amestec de viclenie şi suficienţă care dă personajului relief surprinzător. In acelaşi spirit a conceput A. M. Komi­ssarov rolul lui Petriscev, zgomotos şi zev­zec, pe care l-a jucat cu o deosebită mă­iestrie. B. I. Petker a izbutit de asemenea, prin supralicitare, să dea profil figurii hip­notizatorului Grosman. Creaţia lui V. O. Toporkov, în rolul profesorului Krugosvet­lov, păstrînd în gesturi şi mişcări sobrie­tatea savantului, a irupt în discursul asu­pra spiritismului într-un şuvoi declamator şi demagogic care a scos în evidenţă con­trastul dintre aparenţa doctă şi suficienţa dezolantă a „profesorului“. Nu încape în­doială că spectatorii au asistat la una din­tre cele mai de seamă întîlniri cu arta comedianului, în această scenă din actul III al piesei lui Tolstoi, în care, alături de Toporkov, s-a ilustrat puternic şi V. I. Staniţîn, care a opus neîncetat vervei re­torice a profesorului, zelul său de „spi­ritist“, stîrnind rîsul prin credulitatea sa fără margini, altoită pe o certă sărăcie de duh. In aceeaşi scenă apare şi F. V. Sev­­cenko, interpreta de neuitat a „doamnei grase“, un monument al snobismului şi cretinităţii cu blazon. Participarea la comedie a ţăranilor şi servitorilor a abordat mijloace de inter­pretare profund diferite. Caricatura şi şar­ja au fost înlocuite aci cu umorul pildelor înţelepte şi al replicilor scînteietoare. Iro­nia şi sarcasmul au cunoscut, în această latură a comediei ,o largă şi variată ac­cepţie. S-ar putea scrie desigur un nuc şi cuprinzător studiu, despre ceea ce a făcut pe scenă, din rolul primului ţăran, A. N. Gribov, acest desăvîrşit comedian dramatic. Utilizînd întîi cu ostentaţie cu­noştinţele sale despre modul boieresc de a vorbi, devenind de o simplitate cuceri­toare în scena din bucătărie, îmbinînd pe nesimţite vorba amară cu zîmbetul în­ţelept, Gribov a adus în faţa spectatorilor un admirabil mujic, poate chiar mujicul rus pur şi simplu. El nu a idealizat per­sonajul ,nu l-a dotat cu însuşiri excep­ţionale. Ignorant în unele privinţe, dornic să cunoască multe şi nenumărate, grav cînd este vorba despre pămînt, voios şi tînăr cînd e vorba de nuntă, primul ţăran a cucerit pe bună dreptate inima şi apla­uzele publicului. Accentele sarcastice care au împestriţat mărturisirile de o excep­ţională suavitate ale bucătăresei, au găsit în A. P. Zueva o interpretă care nu poate fi uitată uşor. Pentru interpreta Taniei, actriţa T. A. Zabrodina, se punea problema grea a împletirii momentelor de sotie vo­ioasă cu frămîntarea continuă a omului care simte răspunderea pentru cauza sa­tului său. Sarcina aceasta a fost dusă la capăt cu deplin succes. Cronica noastră ar trebui să se opreas­că încă asupra unor nume şi asupra altor elemente ale spectacolului căruia îi este închinată. Spectatorii bucureşteni au asistat la un spectacol de artă realistă, care se datorează, mi se pare, mai cu seamă unui personaj tainic, care nu poate fi lăudat îndeajuns: spiritul viu al Teatrului de Artă din Moscova, trecut din generaţie în generaţie, pasionant şi tulburător prin respectul său nemăsurat pentru celebrarea adevărului vieţii. V. IKîndra CRONICA DRAMATICĂ „ROADELE ÎNVĂŢĂTURII" de L. Tolstoi (Teatrul Academic de Artă „Maxim Gorki“ din Moscova) A. N. GRIBOV T. A. ZABRODINA Desene de GORA mim . Din „Muzeul de antichităţi" I­POCRIZIA Ipocrizia, floare carnivoră, A răposat ? N-a răposat ea oare ? Miresmelei-i adine otrăvitoare, Dacă te­ apropii, incă te devoră. Te-mbie, răsucindu-şi capu-n soare, Şi iată, pare plină de sfială, Dar se-ncordează fiece petală Fină e toată-un ghemotoc de ghiare. ★ Cu floarea asta-n dinţi, umblau cîndva, După-o rîvnită pradă, cite unii. Picurătoare cum e apa lunii, Fiinţa lor prin veac se strecura. Aveau un zimbet pueril şi mic, Păreau atit de fără apărare, Se-mpiedicau de mese, de covoare, Şi se scuzau la ele cîte-un pic. Plingeau uşor, rideau şi mai uşor, Spontani erau, naivi şi zăpăciţi Ca un anume soi de­-ndrăgostiţi, Şi te iubeau — şi te voiau al lor. Te apărau cind nu aveai nevoie. O vorbă în doi peri, la ei in gură Iţi apărea mai castă şi mai pură Ca dragostea lui Daphnis şi-a lui Chloe; Sau arborau culoarea cenuşie. Culoarea vagă-a trecerii spre seară, Cind nu mai e făptura lumii clară, Şi zgomotele tac din modestie... ...Atunci, dacă, nechibzuit, vreun vis Stătea în preajma lor, simţea deodată Hipnoza devorantă şi ciudată A florii carnivore dintre dinţi. Spărgind surîsul fraged de copil, Se-ncovoiau, neiertător, caninii, Şi-n picurarea rece a luminii. Nu mai era nimica pueril. Atunci, ţîşneau în jur, neaşteptate, Sclipirile-unor ochi maturi şi cruzi Ce-şi aprindeau în spaţiul ursuz Fosforescenta lor tenacitate. Şi igrasia cucerea pereţii Cu hărţi­le-i verzui, pictînd impur Curata tencuială dimprejur, Pereţii încăperilor vieţii. Pin’ te smulgeai din ghiarele ororii Şi izbuteai, la rîndul tău, să smulg? Nasul bonom şi fardurile dulci Pe care le purtau înşelătorii. * Ipocrizia, floare carnivoră, A răposat ? N-a răposat ea oare ? Miresmele-i adine otrăvitoare, Dacă te-apropii, încă te devoră. Nina Cassian

Next