Gazeta literară, iulie-decembrie 1956 (Anul 3, nr. 27-52)

1956-09-27 / nr. 39

4 75 de ani de la naşterea lui Panait Cerna A ajuns aproape banală constatarea faptului că o nouă lectură a operei unui scriitor adevărat, cunoscut îndeaproape chiar, iţi oferă sentimentul descoperirii unuiunivers inedit. Uneori, această recitire la distanţă de ani, a unor lucrări asupra cărora crezi că ţi-ai format definitiv părerile, este poate cea mai bună metodă de verificare şiîntărire a opiniilor, de multe ori emopirice şi sentimentale. Indiscutabil, ‘riscurile unei atari reconsiderări periodice ,a propriilor tale păreri, sunt mari. Deziluzia de a vedea sfărlmate adevărate mici mituri, consolidate în anii tinereţii este, desigur, amară dar şi instructivă. Cîţi dintre noi n-au citit cu strîngere de inimă cărţi de care, in timpul adolescenţei sau chiar mai tîrziu, eram îndrăgostiţi cu pasiune, crezînd că le vom rămîne pentru totdeauna credincioşi. O asemenea lectură, întreprinsă cu prilejul a trei sferturi de veac de la naşterea unuia din cei mai nefericiţi poeţi ai noştri, Panait Cerna, ne-a dat prilejul unor reflecţii şi ne-a descoperit lucruri pe care altă dată nu le observasem. Dacă paralele cu lectura din opera lui Cerna, vom urmări și părerile critice emise asupra ei de-a lungul anilor, un sentiment de contrarietate ne va cuprinde neîndoios. Bibliografia celor ce s-au scris despre Panait Cerna, simple articole sau chiar volume, este de-a dreptul impresionantă. Carna, încă înainte de a-i apare Volumul, a fost îmbrăţişat cu căldură de convorbirişti, care îi preţuiau poeziile destul de mult, oferindu-i paginile revistei pentru lucrări în contrazicere cu Vederile şi principiile lor. Cînd „Zile de durere“, cele trei sonete impresionante inspirate din răscoalele anului 1907 văd lumina tiparului în „Convorbiri literare“, la „revista revistelor“ din „Viaţa românească“, se observă foarte bine că ele: „sună cam ciudat sub bolţile acestui templu străvechi al „artei pentru artă“ — „Convorbiri literare“. Adulaţia pentru Cérna era extremă şi în cercurile „Convorbirilor critice“ şi Mihail Dragomirescu şi-a făcut întotdeauna un punct de glorie în a recunoaşte că el a fost nu numai cel care a descoperit pe Cérna, colaboratorul „Semănătorului“ şi l-a impus cu adevărat în literatură, dar şi faptul că nu a fost de acord cuplecarea poetului în străinătate unde şi-a aflat moartea timpurie. „Din paginile „Semănătorului“ am scos ca din nămol diamantele poeziei lui Cérna şi a fost făcut ca tot după îndemnul d-lui S. Mehedinţi şi Maiorescu, P. Cerna să plece în străinătate unde şi-a pierdut nu numai limba romînească dar şi viaţa. Eu pe Cerna l-am sfătuit să rămînă în ţară“.(M. Dragomirescu, în „Mărturia unei generaţii“ de Felix Aderca). Mai mult chiar, Mihail Dragomirescu ajungea la un moment dat să afirme, nici mai mult, nici mai puţin că o poezie a lui Cerna face mai mult decit toate poeziile lui Octavian Goga (Convorbiri — 1907, I—1 ianuarie) tocmai pentru că ,,în sufletul lui(al lui P. Cerna, n.n.) nu vibrează sentimentalitatea ce interesează o clipă pe un neam, ci aceea care va mişca veşnic omenirea“. Primirea favorabilă făcută de critica timpului poeziei lui Octavian Goga , în dauna lui Cerna, era după Mihail Dragomirescu dovada faptului că „în aprecierea operelor de artă, în vremea de faţă, e precumpănitor criteriul politic şi cultural nu criteriul artistic“. Iar exaltarea faţă de opera lui Cerna ,ajunsese atît de mare incit două săptămlni mai tîrziu, acelaşi critic îl considera „un poet căruia, cu toată cumpătarea cuvenită, nu-i putem găsi alt termen de comparaţiune decit pa Eminescu“ (M. Dragomirescu — „Trei scriitori“, (5 ian. 1907). Negată de revistele moderniste, opera lui s-a bucurat încă din timpul vieţii şi de aprecieri raţionale. Ibrăileanu şi „Viaţa romînească“ aveau păreri dintre cele mai bune despre poet şi unul din primele îndemnuri ce i-au fost adresate pentru publicarea unui volum din paginile acestei reviste pornesc: „Ne permitem să ne exprimăm dorinţa ca d-l Cerna să-şi adune versurile într-un volum pentru ca cu toţii să ne putem da seama mai bine de fizionomia şi inspiraţia poetului“. Apariţia volumului va fi salutată şi primită elogios de „Viaţa romînească“. La cea de a doua ediţie, postumă, Ibrăileanu publică un adevărat studiu, poate cel mai preţios punct al bibliografiei lui Cerna, în care, ajunge la concluzia: „Nu este în literatura romînească un alt scriitor care, prin atitudinea sa faţă cu problemele vieţii sociale să fie mai poporanist decit acest poet“. („Cetind ediţia a doua a poeziilor lui Cerna“ de G. Ibrăileanu în V. I. 1915, 1—2—3, pag. 116—121). Cérna a fost revendicat şi de semănătorişti (Vlahiţă şi Iorga l-au descoperit şi apreciat printre primii încă în anii cînd poetul dăduse producţiile sale firave), colaborarea lui îndelungată în paginile revistei „Semănătorul“ fiind considerată nu numai un semn platonic de adeziune dar şi o integrare totală idealurilor propagate acolo. Semănătoriştii, poporaniştii, estetizanţii lui Dragomirescu, fiecare au văzut în opera poetului o expresie cit mai desăvîrşită a postulatelor susţinute de curentul respectiv. A-ceastă triplă revendicare îşi are desigur importanţa ei şi astăzi, la distanţă de atîţia ani, ne oferă un punct de pornire pentru înţelegerea ei. Cerna a fost un poet în opera căruia influenţele contrarii s-au întretăiat nu de puţine ori. Interesant însă că el a fost puţin sau chiar deloc receptiv faţă de curentele moi şi le-a reispins. In tinereţe avem toate motivele să credem, că a frecventat lirica baudelairiană, traducînd „Albatrosul“ încă în anul 1901. Totuşi, simbolismul nu l-a atras în nici un fel. A fost un poet aparte în configuraţia epocii, puţin receptiv la înnoirile estetice, şi poate de aceea a apărut unora de moda. Fizionomia lui spirituală descinde din aceea a poeţilor romantici germani, în special Goethe, mai puţin Heine şi din romanticii englezi, mai rl es Byron şi Shelley, pentru care a nutrit simpatii, vădite nu numai prin Jr aduourile din opera unora şi prin cuvin* .. »aide, a-aspre ei, rostite sau scrise în diferite prilejuri, dar mai ales prin atitudini literare similare. Cerna a rămas credincios romantismului şi liricii cetăţeneşti. Prin Panait Cerna romantismul romînesc înregistrează una din ultimele sale expresii pure, neepigoniiziate. întreaga sa lirică este străbătută de motivul romantic al înălţării prin dragoste privită ca supremul element purificator. Poezia lui poate fi definită în rezumat ca un imn închinat dragostei, puterii ei nelimitate care poate distruge orice barieră în viaţă. Cérna este un poet al iubirii care cuprinde însă pentru el o arie deosebit de vastă, având ca ultimă ţintă împlinirea păcii şi armoniei universale. Idealul uman al lui Cérna este tocmai lupta pentru Împlinirea unor vremuri fericite, de înfrăţire deplină a oamenilor pe deasupra tuturor animozităţilor care ii separă. Este adevărat, revine aproape obsesiv şi uneori minor în opera lui Cérna, lauda dragostei, ca cea mai frumoasă însuşire a sufletului omenesc şi ca scop final al existenţei noastre. Dar iubirea lui Cérna nu e sentiment egoist, meschin. Altruismul, jertfa de sine sunt principiile morale cele mai scumpe lui Panait Cérna. Durerea chinuitoare, provocată de momentul despărţirii, este depăşită de poet şi se transformă într-o adevărată bucurie, provocată de gîndul fericirii care aşteaptă pe fiinţa iubită: „Şi dacă eu mă-ntunec, uitat, necunoscut Amara desnădejde de a te fi pierdut Mi-o va-mblînzi credinţa că te voi şti mai bine . Mai sus, mai fericită decit ai fi cu mine“. Jertfele pentru un ideal ce nu se poate realiza momentan şi nu oferă satisfacţii decît generaţiilor viitoare, sînt totuşi sublime: „Şi ce-i să cazi, cînd viaţa n-o pierdem în zadar, Cînd trupurile noastre sînt pietre de altar, Cînd fiecare ştim Că făurim o lume ce-o vor primi ca dar Acei ce nu sunt încă şi totuşi îi iubim". Iubirea învăluitoare, tendinţa spre autoperfecţionare — sunt influenţele vădite ale doctrinei tolstoiene care şi-a lăsat o puternică amprentă în poezia lui Panait Cerna. Pentru Tolstoi, Cerna a avut o nemărginită admiraţie şi poezia „Lui Leo Tolstoi“, scrisă cu prilejul morţii genialului scriitor, ne dezvăluie motivele acestei apropieri. Publicistul ardelean Horia Petru Petrescu şi-a amintit mai tîrziu de impresia profundă pe care a avut-o asupra lui Cerna vestea morţii lui Leon Tolstoi, un adevărat dascăl spiritual pentru poetul nostru. „Eram în Lipsea, cînd a murit poetul rus şi n-am să uit niciodată marele efect dureros care i-a avut moartea lui asupra lui Cerna. Timp de două-trei ceasuri n-am putut să povestim nimic împreună, fiindcă o singură exclamaţie întrerupea tăcerea dintre noi: a murit Tolstoi! Timp de peste două săptămîni l-a urmărit, aş putea zice, ideea pe Cernu să scrie o odă lui Tolstoi, odă in care să-şi toarne simţămintele faţă de marele etician de la „Iasnaia Poliana“. (Horia Petra Petrescu — Cosînzeana, an. III, nr. 23, 8 iunie 1913 pag. 309). Iubirea stă, după Cérna, la temelia vieţii. Ea este nu numai principiul etern al existenţei, dar şi singurul remediu împotriva răului, singurul mijloc de îndreptare a omenirii. .. Putem ce puneţi între noi hotare! Ameninţaţi, loviţi, răniţi mai tare! Cu-n zîmbet în luminile privirii, Cu milă şi blîndeţe vă privim; Nu tremurăm la gîndul nimicirii: Noi suntem mai puternici, noi iubim!" Cérna a fost un poet al dragostei de viaţă, un îndrăgostit frenetic de viaţă, de „clipa fericită“ şi cea mai mare durere pentru el a fost tocmai neputinţa trăirii din plin a existenţei noastre pămîntene. Intr-un fel, el a dat una din cele mai poetice exprimări a principiului „carpe diem“ din literatura noastră. „Se pare că umana nemurire / Au pus-o zeii-n visul de iubire... / De te-ambrăcat natura-nşelătoare / In purpur ori în haine zdrenţuite / De ţi-a deschis izvoarele-i vrăjite / Ori de-ţi întinde numai cupe-amare, / Tu simţi că-n sfînta clipă muritoare / E totul". Citite acum, poeziile lui Cerna ne dezvăluie o psihologie elementară. El n-a fost un analist, un fin interpret al stărilor sufleteşti. Cerna mai mult şi-a afirmat principiile şi a făcut din poezia sa nu atît confesiune lirică ci mai mult dizertaţie asupra diferitelor principii morale. I s-a imputat lui Cerna retorismul şi uscăciunea. Poate marele defect al poeziei sale este tendinţa de a declama mereu stările sufleteşti, de a insista obositor asupra unor comandamente etice pe care le afirmă ostentativ. Cérna rămîne totuşi un poet cu suflet mare, încercînd să se desăvîrşească şi să se realizeze în formule de artă superioare. El a fost un umanist şi un optimist; poeziile sale de atitudine cetăţenească îl reprezintă cel mai bine; afirmaţia principiilor capătă aici expresii poetice din cele mai fericite. „Poporul“, „Către pace“, „Zile de durere“ sunt bucăţi pe care le citim şi astăzi cu încîntare şi interes, pentru nota lor de profund şi uman patetism. Cérna a vibrat în aceste poezii cu mai multă ardoare poetică la suferinţele omeneşti, accentele aflate de el aici fiind superioare celor mai multe din poeziile lirice. Ibrăileanu observa foarte bine că patriotismul lui Cérna „nu e nici şovinist şi nici măcar tradiţionalist“. El a fost un iubitor al tuturor celor care sufereau. Optimismul lui Cérna se relevă nu numai în dragostea permanentă de viaţă, în acea sete nepotolită de a trăi, ci mai ales în credinţa nestrămutată pe care a afirmat-o mereu intr-un viitor fericit al oamenilor. Pentru Cérna, omul era „homo faber“ atotputernic şi neînfricat, puţind să-şi făurească singur viitorul. Pe aceste mari circonferinţe se înscrie opera lui Panait Cérna. Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la naşterea lui, să afirmăm trăinicia unei bune părţi a operei sale, care rămîne printre cele mai sincere expresii poetice din literatura noastră. Dacă Cerna n-ar fi murit la 32 de ani, cine știe ce surprize ne-ar fi rezervat! Valeriu Rîpeanu * * / «sVa*»“ ‘ »»'A ■ » O CRITICA A CRITICII ŞI A ISTORIEI LITERARE Sub titlul „Pentru o elaborare aprofundată a istoriei literaturii sovietice“, revista „Kommunist“ nr 12 din august 1956 a publicat un articol, semnat de A. Melconco, A. Dementiev şi G. Lomidze, al cărui conţinut a şi fost relatat cititorilor români (e drept, în parte şi cam simplificat), de revista „Contemporanul“, întrucît problemele dezbătute de acest articol — analizate cu atenţie şi exemplificate bogat — nu se rezumă la cele cîteva paragrafe din darea de seamă publicată de „Contemporanul“, vom face unele completări. Fiind o contribuţie ştiinţifică la metodologia elaborării unei noi istorii a literaturii sovietice, articolul din „Kommunist“ se ocupă, pe rînd, de greşelile metodologice şi de interpretare a fenomenului literar sovietic, de cauzele acestor greşeli, şi de calea care trebuie urmată de aci încolo. Articolul se ocupă întîi de rezultatele grave şi vătămătoare pentru literatură ale cultului personalităţii. Cultul personalităţii, spune articolul din „Kommunist“ „impunea literaturii păreri despre frumos, mărginite la gusturile, ba uneori chiar la capriciile unei singure persoane. Exemplele nu trebuie căutate departe; e de ajuns să ne amintim de conferirea premiilor Stalin unui şir de opere de calitate artistică inferioară, care n-au rezistat încercărilor timpului şi au fost înlăturate de popor“. Ocupîndu-se de această latură, articolul mai arată situaţia precară a scriitorilor care „nu puteau pretinde să îmbogăţească gîndirea şi experienţa omenirii", ci trebuiau să se mărginească la „ilustrarea unor noţiuni deja cunoscute“. Şi chiar cînd scriitorul, folosindu-şi propria inteligenţă şi experienţă de viaţă, descoperea în viaţă aspecte noi, criteriul de judecată era „coincidenţa cu părerile afirmate de Stalin“. Articolul din „Kommunist“ subliniază că, fireşte, multe din cele afirmate de I. V. Stalin cu privire la artă şi literatură sunt lucruri juste, valoroase, gîndite în spirit marxistrianinist. Dar, pe de altă parte, analizarea problemelor literaturii şi esteticii sovietice era împiedicată de faptul că se ajunsese la „fetişizarea fiecărei afirmaţii a lui Stalin“. Din cauza acestei fetişizări, din cauza acţiunii nesănătoase a cultului persoanei lui Stalin, au apărut şi au fost lăudate scrieri ca romanele „Plinea“ de A. Tolstoi, „In răsărit“ de P. Pavlenko şi partea a doua din „Mesteacănul alb“ de M. Rubennov, sau ca piesa lui Vs. Vişnevski „Neuitatul an 1919“, care nu întîmplător sînt lucrările cele mai puţin izbutite din opera scriitorilor respectivi. Dar „nu se poate confunda cultul unei personalităţi cu reflectarea veridică a istoriei“. La analizarea unor opere literare din această categorie se cuvine să se ţină seamă de „tema lucrării, de experienţa de viaţă a scriitorului, de adîncimea cu care pătrunde el istoria, de măiestria zugrăvirii caracterelor omeneşti, de locul şi funcţia figurii lui Stalin în sistemul celorlalte figuri". Numai aşa, subliniază articolul, se poate asigura emiterea unei adevărate judecăţi de valoare asupra operei respective. Referindu-se la problemele realismului socialist, articolul din „Kommunist“ subliniază (cităm, în plus, faţă de relatarea din „Contemporanul“) că, „evident, realismul socialist nu impune cîtuşi de puţin scriitorilor ce eroi să zugrăvească, ce teme, ce genuri, ce forme artistice să-şi aleagă. Esenţa realismului socialist se reduce la zugrăvirea veridică a ‘ realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară“. Un capitol important din articol este ocupat de o severă şi ştiinţifică critică a criticii. Aci sunt însă multe păreri interesante pe care cititorii romîni nu le-au putut afla din darea de seamă amintită. Articolul arată că o seamă de critici şi de istorici literari, întîlnind contradicţii sau fenomene complexe în literatură, în loc să le analizeze atent şi pe îndelete, le-au înlăturat pur şi simplu din drumul lor, declarîndu-le străine literaturii sovietice. Din asemenea „operaţii“ a rezultat o sărăcire şi o deformare nu numai a imaginii literaturii sovietice, ci chiar şi a profilului moral al omului sovietic. Criticii nu s-au ostenit să studieze mersul real al istoriei, nici să distingă raporturile reale între fenomenele spontane şi cele conştiente, iar zugrăvirea fenomenelor spontane era pusă în sarcina lipsei de maturitate artistică a scriitorului respectiv. Articolul din „Kommunist“ mai arată că istoricii literari şi criticii nici nu-şi puteau face o imagine clară despre drumul evolutiv complicat chiar al celor mai proeminenţi scriitori sovietici, întrucît culegerile operelor lor, tipărite în ultimii ani, nu erau complete, aşa că cercetătorii, oricîtă bună credinţă ar fi avut, nu puteau să scrie decît o istorie unilaterală a literaturii. De asemenea, „pentru istoricul literar erau inaccesibile nu numai unele arhive, ci chiar şi o mare cantitate de publicaţii periodice şi de cărţi“. Intre altele, autorii articolului, discutînd poziţia criticilor criticaţi, se întreabă dacă, de pildă, „critica justă, făcută scrierilor lui M. Zoşcenko „înainte de răsăritul soarelui“ şi „Peripeţiile unei maimuţe“, în hotărîrea C.C. cu privire la revistele „Zvezda“ şi „Leningrad“, scuteşte oare pe istoricii literaturii de o analiză ştiinţifică obiectivă a schiţelor şi nuvelelor lui din anii 1920— 1930?“ Vorbind de felul cum trebuie întocmită o adevărată istorie a literaturii sovietice, autorii articolului din „Kommunist“ remarca faptul că în trecut, mai la fiecare pas, în caracterizările făcute literaturii, se întîlneau expresiile: „mari succese“, „noi succese“, „succese ulterioare“, „nou avînt“, „avînt important“, „avîjt" general“, etc. Dar totodată, „istoria literaturii sovietice nu reprezintă un urcuș mecanic pe scara succeselor și a realizărilor“. Mai departe, articolul analizează felul nejust în care a fost pusă, în trecut, problema influenţelor reciproce ale scriitorilor. Derivînd, într-un fel, tot din cultul personalităţii, exista practica reducerii la acelaşi numitor a unor personalităţi artistice diferite şi a judecării lor adesea aproape numai prin prisma înrîuririi lor, fie de către Gorki, fie de către Maiakovski. „De pildă, citind în „Studii de istorie a literaturii sovietice ruse“ paginile închinate lui A. A. Fadeev, aflăm că acest important scriitor sovietic, în toate etapele drumului său de creator, n-a fost decît un elev sîrguincios: în „Infrîngere“, elevul lui Gorki şi al lui L. Tolstoi, în „Tînăra gardă“ elevul lui Gorki şi al lui„ Gogol“. Autorii articolului atrag însă atenţia că Gorki însuşi mărturisea că învaţă de la alţi scriitori, chiar mai tineri ca el, şi o făcea cu mîndrie. Marii maeştri ai cuvîntului influenţează, e drept, puternic, dezvoltarea literaturii, dar sînt, ei înşişi la rîndul lor influenţaţi de confraţii lor. Articolul din „Kommunist“ se încheie cu un capitol de propuneri pentru o nouă periodizare a istoriei literaturii sovietice, pe care ,,Contemporanul“ a relatat-o destul de amănunţit cititorilor romîni. O idee din articol pe care darea de seamă din săptămînalul amintit o scapă însă din vedere, este rezultatul nefiresc al periodizării mecanice care s-a făcut, în trecut, şi anume că opere unitare, ca „Viaţa lui Khm Samghin“ de M. Gorki, „Pe Donul liniştit“ de M. Şolohov sau „Calvarul“ de A. Tolstoi, dar scrise pe o întindere mare de timp, erau fragmentate de istoricii literari, iar bucăţile erau tratate, după tipicul cerut, aproape ca opere deosebite. Pentru o nouă istorie a literaturii sovietice, autorii articolului de care ne ocupăm recomandă un sistem mixt, propunînd să se folosească la marii scriitori procedeul monografic, dar fără a neglija și faptul că literatura unei epoci este rezultatul efortului colectiv al scriitorilor din acea epocă. De aceea, chiar caracterizările monografice nu trebuiesc rupte de întregul proces de dezvoltare a literaturii. „IDEI ŞI DOGME" nu Se ştie că, în ultimul timp, ţările de democraţie populară s-au purtat numeroase discuţii în juriul problemelor actuale ale literaturii. In legătură cu unele din aceste discuţii, a apărut un articol al criticului V. Ozerov („Idei şi dogme“, „Lîteraturnaia Gazeta“ nr. 112 din 20 sept. 1956). V. Ozerov se referă îndeosebi la afirmaţiile făcute de Jan Kötl la cea de a XIX-a sesiune a Consiliului pentru cultură şi artă din Polonia. Jan Kott n-a pus în discuţie cutare principiu al realismului socialist, ci a propus, nici mai mult, nici mai puţin, expedierea la arhivă a întregii metode realist-socialiste, ca fiind generată de... cultul personalităţii. Cu deosebit tact şi cu eleganţă, V. Ozerov combate această opinie vulgarizatoare, îmbrăţişată şi de allţi cîţiva scriitori polonezi şi arată simplismul judecăţii acesteia unilaterale: „Logica raţionamentului lor (a inamicilor realismului socialist — n.n.) este uimitor de rectilinie, de vreme ce termenul de „realism socialist“ aparţine lui Stalin, rezultă că tot el a născocit şi metoda aceasta, şi apoi, cu ajutorul lui Jdanov şi Gorki, a impus-o literaturii sovietice... Fie ca lipsa de tact a autorului afirmaţiei citate să rămînă pe conştiinţa lui, dar această afirmaţie sună de-a dreptul anecdotic... E chiar jenant să mai demonstrezi adevărul evident că realismul socialist nu s-a născut, nu s-a putut naşte la o mişcare a inimii unui singur om... Realismul socialist s-a născut din lupta poporului pentru revoluţia socialistă, el reflectă realitatea cea nouă, caracterul nou al relaţiilor, ideilor, sentimentelor, deprinderilor omeneşti. Apoi, metoda realismului socialist a apărut şi se dezvoltă nu într-una, ci în mai multe ţări, şi asta înseamnă că e chemată la viaţă de procesele literare şi de viaţă similare“.. V. Ozerov arată, punct cu punct, soliditatea şi valoarea metodei realismului socialist, subliniind că greşelile care s-au făcut şi care azi sunt cunoscute de toată lumea, sunt combătute nu pentru înlocuirea metodei realismului socialist, ci pentru restabilirea adevăratelor ei principii, pentru mai justa lor elaborare. Criticul sovietic combate opiniile greşite și ale lui Jan Kott, și ale altoră. V. Ozerov demonstrează chipul în care partidul luptă contra oricăror încercări de a reînvia dogmatismul, de a practica sistemul „nivelării", pe care l-a combătut cu atîta hotărîre Lenin. Discutînd, în această lumină, unele lucrări recente de critică, bunăoară o carte despre estetica muncii în pipera lui Gorki, la care condamnă şi ia în derîdere unde teze dogmatice, V. Ozerov subliniază: „Aşadar, dogmatismul nu e, azi, numai îngrozitor, ci şi ridicul“. In încheiere, V. Ozerov este de părere că discuţiile şi controversele care se sprijină pe fenomenul literar real stat rodnice şi dau perspectivele dez uitării literaturii. „Nu sunt temeiuri, să credem — închei© criticul, referindu-se la dezbaterile scriitorilor polonezi — că discuţiile ce se desfăşoară la ei nu vor purta un caracter tot mai profund şi mai plin de finalitate şi nu vor sprijini activ dezvoltarea artei realismului socialist", A. B. m mrm GAZETA LITERARĂ Poeziile lui Mihai Eminescu în limba slovacă (Urmare din pag. l-a uzitat cu ocazia aniversării. Dintre poeţii români l-a impresionat pe Krasko mai ales poezia lui Mihai Eminescu. A tradus din lirica eminesciană piese ca : „De ce nu-mi vii ?“, „Pe aceeaşi ulicioară“, „De cite ori, iubito“, „Departe sînt de tine“, „Ori cite stele“, „Peste vîrfuri“ și nemuritoarea poezie : „O, mamă, dulce mamă“. Tema acesteia îi este scumpă poetului slovac, care a închinat mamei sale unele dintre cele mai frumoase versuri pe care le-a scris („Vesper dominicae“). Krasko, însă, pe care l-au preocupat şi problemele sociale ale poporului său, la fel ca şi problemele creaţiei artistice, a urmărit cu pasiune şi critica orînduirii sociale cuprinsă în opera genialului poet român; în pragul secolului al XX-lea, poetul slovac a tradus poeziile „împărat şi proletar“, „înger şi demon“ şi „Scrisoarea a doua“. Trebuiesubliniat însă că tălmăcirile acesteia din urmă, ca şi o parte din traducerile citate mai sus, Ivan Krasko nu le-a publicat niciodată pînă la 1956, gîndindu-se mereu să revină asupra lor, să le stilizeze din nou. In anii de la efirşitul veacului trecut, firavul absolvent al liceului român, care se despărţea de ardeleni plecînd la politehnica din Praga, a început să publice poezii originale prin revistele slovace ale vremii. In primul deceniu al veacului, Krasko — posesor acum al unei diplome de chimist — îşi scrie, izolat într-un oraş de provincie din Boemia, cele mai frumoase poezii. îşi exprimă în ele sentimente intime, dar mai ales revolta împotriva destinului vitreg al poporului său, sărăcit şi asuprit năprasnic de către feudali. Adîncimea gîndirii, meşteşugul formei, expresia de un nivel artistic neobişnuit în literatura slovacă de pe atunci i-au consacrat lui Krasko, îndată după apariţia versurilor sale, — strînse mai tîrziu în două volume „Mox et solitudo“ şi „Versuri“ — un loc de frunte în poezia slovacă modernă. Eliberarea Slovaciei şi constituirea Cehoslovaciei în anul 1918, îl scoate însă din viaţa tihnită a oraşului de provincie pe sfiosul poet, care între timp luase parte, cu sufletul plin de revoltă, la războiul mondial. Patriotul Ján Botto se pune fără preget în slujba poporului său, ia parte la organizarea vieţii politice şi administrative a noului stat şi ajunge, din colţul retras de lucru al poetului, în postul de preşedinte al senatului cehoslovac. Multiplele probleme ale vieţii publice îl absorb complet pe poet, care în anii aceştia n-a publicat aproape nimic nou, mulţumindu-se cu reeditări ale poeziilor sale mai vechi. Semnificativ este însă faptul că atunci cînd, după atîtea decenii de tăcere, poetul se prezintă publicului nostru cu o carte nouă, aceasta este o traducere din lirica eminesciană. Krasko reia astfel, — reunind tălmăcirile sale din Eminescu într-o culegere cuprinzătoare şi, definitivîndu-se, preocupările tinereţii sale. Apariţia aceasta e un eveniment editorial cu atît mai însemnat, cu cit Ivan Krasko pune la îndemîna cititorilor slovaci o interpretare foarte îngrijită, la un nivel artistic remarcabil, a operei lui Eminescu. De aceea, publicul nostru a primit cu viu interes şi cu cea mai adîncă recunoştinţă volumul de poezii al lui Mihai Eminescu. După traducerile în limba slovacă a unor lucrări de Caragiale, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu şi Petru Dumitriu, culegerea de tălmăciri a lui Krasko, deşi nu oferă cititorilor decît o parte a operei lui Eminescu, îi ajută să-şi aproprieze sensibilitatea şi geniul creator al poporului român. Dr. Sindra Huskova TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE (Urmare din pag. 1-a) cietate apelează la trecut pentru a-şi rezolva problemele proprii, pentru a-şi uşura mersul înainte. Trecutul ne-a lăsat o moştenire de o valoare incomensurabilă, şi în acest tezaur găsim arme şi aliaţi pentru lupta noastră de astăzi, găsim material pentru a făuri noua civilizaţie. Problema este dacă putem şi trebuie luat trecutul în totalitatea lui, fără a avea o poziţie critică faţă de el. Punctul de vedere al materialismului istoric este că succesiunea de idei constituie o oglindire normală a succesiunii în dezvoltarea forţelor sociale şi că, deci, această succesiune de idei se caracterizează nu prin repetarea aidoma într-o epocă nouă a celor afirmate în epocile premergătoare, ci prin transformarea, adincirea şi completarea elementului vechi valabil, potrivit cu noile condiţii ale vieţii sociale. Omenirea refuză întotdeauna ceea ce nu foloseşte progresului. Cite idei nu au vehiculat în trecut, cite opere de artă nu au apărut de-a lungul mileniilor! Istoria a fost, însă, necruţătoare şi omenirea nu a păstrat în patrimoniul ei decît acele idei, acele opere de artă care servesc idealurile omenirii: goana nesfîrşită, pasionantă, dramatică, a omului către mai bine , lupta lui neobosită pentru libertate. Aşadar, nu ceartă între cei vechi şi cei moderni. Ar fi absurd să spunem că noi ne certăm cu Heraclit Aristot, Socrate, Aristofan, Virgilu, Horaţiu. Ar fi absurd să spunem —aşa cum unii zgomotoşi o fac — că nu avem nimic de învăţat de la ei. Dar, ar fi tot atît de greşit să ne mărginim a-i transpune întocmai în epoca noastră şi să le luăm opera drept literă de evanghelie. In marile adevăruri pe care ei le-au descoperit şi le-au oferit omenirii, să găsim puncte de mergere mai departe în această cursă dramatică, dar dialectică, a procesului cunoaşterii în care se ciocnesc infinitul adevărurilor din natură şi capacitatea de cunoaştere limitată — într-un moment dat — a omului. Descoperind mereu adevăruri noi, omul inovează, dar această descopeerire nu se poate face decît pe ban experienţei umane. Aşadar, între tradiţie şi Inovaţie nu numai că nu există ruptură, ci ultima fără prima nu este posibilă. In discuţiile noastre vorbim despre umanism, şi conferinţa profesorului Jacques Pirenne a adus o contribuţie substanţială prin ideile şi părerile enunţate, deşi nu sunt de acord cu numeroase din afirmaţiile lui, printre care şi aceea că marxismul face ,,tabula rasa“ cu trecutul. Mie mi se pare că şi aici trebuie să privim problema în concret şi nu în abstract. Umanismul este o noţiune istorică, în sensul că se referă la comportarea omului în diferite societăţi. In secolul al XIV-lea şi al XV-lea, umanismul a apărut ca o reacţiune a unui cerc restrîns de oameni culţi împotriva obscurantismului feudal, pentru salvarea demnităţii omului, călcată în picioare de spiritul feudalului şi de inchiziţie Putem vorbi astăzi, în societatea noastră, despre umanismul veacului XIV şi XV, despre umanismul lui Pico della Mirandola, în sensul de a-l aplica în viaţa noastră de toate zilele ? Fără îndoială că şi de la acest umanism avem ce învăţa, dar nu-i putem accepta aidoma, deoarece nici societăţile nu sunt asemănătoare, nici oamenii nu mai sunt aceiaşi. Omul din veacul XX este, în totalitatea lui, altul decît cel de acum şase secole. Sub ochii noştri se formează un nou umanism. Pentru că, in fond, ce stă la baza umanismului ? Dragostea faţă de om, încrederea în forţele lui, în viitorul lui. Oare nu avem de a face cu un nou umanism atunci cînd pe o imensă parte a globului apar condiţiile momico-sociale pentru ca omul s poată trăi liber şi să-şi dezvolte toate capacităţile creatoare ? Oare nu apare un nou umanism atunci cînd milioane de minţi lucrează pentru a-i da omului noi mijloace de a-şi uşura viaţa, arme noi de a înfringe natura ? Oare nu este expresia unui nou umanism această uriaşă luptă, necunoscută încă în istorie, pentru apărarea omului de calamităţile unui nou război? Fără îndoială că un nou umanism ia naştere. Un umanism nu al veacului XIV, ci al epocii noastre, un umanism purtînd pecetea epocii noastre : lupta omului pentru totala şi definitiva lui eliberare economică şi socială. Iată pentru ce noi, în ţara noastră, privim viitorul cu mare încredere. Avem încredere un om şi în forţele lui. Prometheus a furat focul din lăcaşul zeilor şi l-a predat omului. Omul îl păstrează în mintea şi în sufletul lui şi ştie cum să-l folosească. In Olimp stă omul, omul scris cu literă mare, cum spunea Gorki. George Macovescu RECONSIDERĂRI (Urmare din pag. 1 a) Au apărut studii despre Rebreanu şi Topîrceanu (Ov. S. Crohmălniceanu), G. Ibrăileanu (S. Bratu), I. Agîrbiceanui (M. Zaciu), Camil Petrescu (N. Tertulian, D. Solomon), Zaharia Stancu (S. Arghir), Mihail Sebastian (B. Elvin, V. Mîndra) şi alţii. Ne pot mulţumi aceste rezultate? Nicidecum. Mai întîi, din opera unora dintre scriitorii amintiţi nu s-a tipârit decît o parte. Deşi s-au scris articole interesante despre opera maestrului Mihail Sadoveanu, ne lipseşte o monografie serioasă despre marele nostru prozator. Este necesară o monografie ştiinţifică despre opera lui Tudor Arghezi. In analiza operei lui Goga şi a lui Panait Istrati trebuie să nu uităm atitudinea politică reacţionară, pe care au adoptato spre sîîrşitul vieţii lor. Dar cînd făcuseră aceasta, şi poetul Goga, şi povestitorul Panait Istrati încetaseră de a mai fi scriitori. Firește, cu filozofia mist că, idealistă, a lui Lucian Blaga, nu ne vom împăca nciodată. Această filozofie răzbate în unele opere ale sale, mai cu seamă în teatru. Dar există în opera lui Blaga numeroase poezii, a căror frumuseţe nu poate fi tăgăduită. Activitatea culturală a lui Constantin Stere e departe de a fi ferită de contradicţii şi conţine aspecte negative. Ea este insă în ansamblu remarcabilă, iar romanele sale autobiografice, mai ales primele patru volume, prezintă interes. Ionel Teodoreanu a rămas în mintea noastră drept autor de romane sentimentale. Dar am reciti cu plăcere „La Medeleni“, ,,In casa bunicilor“ şi „Masa umbrelor". Partidul ne învaţă să analizăm temeinic această epocă fără prejudecăţi, dar şi fără lapsusuri . Să analizăm opera lui G. M. Zamfirescu, Anton Helban, I. Al. Brătescu-Voineşti, B. Fundoianu, Ion Pillat, Camil Battazar, Mihai Codreanu, Al. O. Teodoreanu, Adrian Maniu, Ion Minulescu (evident lista nu este exhaustivă!). Să nu uităm în munca noastră teza de căpetenie, învăţătura leninistă despre cele două culturi, şi să nu facem concesii ideologiei burgheze. Să nu respingem nimic, fără o cercetare temeinică. Să grăbim ritmul muncii de reeditare şi reconsiderare leninistă, ajutînd astfel la dezvoltarea literaturii române. Paul Georgescu s/ofiendă ude*rudumală • NOUL PREZIDIU ales de Adunarea generală a Uniunii Scriitorilor Maghiari (adunarea a incepit la 17 septembrie) şi-a ales noul birou de conducere. Preşedintele Uniunii a rămas bătrinul scriitor Veres Péter, fiind asistat în munca lui de dramaturgul Hay Gyula şi romancierul Tomasi Aron. Romancierul Erdei Sándor a fost ales în funcţia de secretar general. • LA 20 SEPTEMBRIE s-a deschis la Paris, In sala Descartes a Sorbonnei, primul Congres al scrii- torilor şi artiştilor negri. Congresul a fost organizat derevista „Présence africaine" ce apare la Paris. La Congres participă aproximativ 60 de artişti şi scriitori negri veniţi din America şi din Africa, precum ş ci ciţiva scriitori negri de limbă franceză. Congresul are drept scop definirea importanţei culturii negre şi analizarea posibilităţilor care-i sunt date în prezent cînd toate popoarele de culoare luptă pentru independenţa lor naţională. Numărul scriitorilor albi şi negri a fost aproape egal în sala Descartes. Alioune Diop, directorul revistei „Présence africaine", a precizat cauzele care au determinat „criza culturii negre". El a spus că, timp de secole, omul negru a fost considerat ca o fiinţă inferioară de către exploatatorii săi coloniali. Comerţul cu sclavi — a mai spus Diop — a fost un alt mijloc de distrugere a populaţiei negre. Congresul a studiat mijloacele prin care cultura negrilor ar putea prospera. „Va fi greu — a observat Diop. Cintecul negrilor a fost atit de „exploziv", incit a fost imediat sugrumat de exploatatorii coloniali. După aceştia pentru intelectualul negru nu există decit două soluţii — a spus el mai departe: izolarea in care să moară sau asimilarea care constă în renegarea personalităţii sale pentru a îmbrăca trăsături străine lui". Rezoluţia Congresului încă nu ne este cunoscută. Congresul a fost prezidat de dr. Prerce-Mars, rectorul Universităţii din Haiti. • PROBLEMA INTERNAŢIONALĂ a drepturilor de autor stă in centrul atenţiei Congresului Confederaţiei Internaţionale a Societăţilor de Autori şi Compozitori (CISAC) care se adună in prezent în Germania la Hamburg, pentru prima dată in ultimii douăzeci de ani. Participă 167 de delegaţi din 26 de ţări, dintre care Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. • EDITURA HOFFMANN UND CAMPE din Hamburg sărbătorește 175 de ani de la întemeierea ei. Printre autorii care și-au văzut operele tipărite pentru prima dată în această editură sunt Friedrich Hebbel, Hoffmann von Falles Leben, Ludwig Börne și, in primul rind, Heinrich Heine. Graţie acestuia din urmă, care a trăit în mizerie, micul editor Campe s-a îmbogăţit. © LA FRANKFURT PE MAIN (Germania occidentală) s-a deschis Tirgul Internaţional al cărţii. 1336 de edituri expun 50.000 de cărţi venite din 20 de ţări. Dintre cărţile expuse, 14.000 sunt ediţii noi. Uniunea Sovietică, China, Polonia, Rominia şi Ungaria sunt reprezentate in comun. Anul acesta nu au fost admise edituri germane care publică literatură naţional-socialistă. CONGRESUL AL XX-lea AL P.C.U.S. a determinat o înviorare a vieţii spirituale în toate ţările socialiste. Redacţia revistei germane „Sonntag" din Berlin (R.D.G.) a deschis o anchetă punind scriitorilor următoarele întrebări: 1) Ce fel de probleme literare iau naştere in condiţiile perioadei de tranziţie de la capitalism la socialism în Germania? 2) In faţa căror probleme este pus scriitorul vremurilor noastre în căutarea, găsirea şi descrierea adevărului? 3) Care este părerea dvs. despre raportul între artă şi propagandă? 4) Este scriitorul obligat să dea, în fiecare caz, o soluţie pentru problemele ridicate de el? Primii doi scriitori întrebaţi au dat la ultima întrebare răspunsuri diametral opuse. Peter Hacks este de părere că, o dată ce a ridicat o problemă, scriitorul trebuie să- şi dea răspuns. Necunoscînd soluţia, scriitorul nici nu va ridica vreo problemă. Al doilea scriitor întrebat, Günther Cwojdrak, spune că, bineînţeles, un scriitor nu este obligat să dea in fiecare caz o soluţie la problema ridicată. „Afirmaţia că realismul critic ridică numai problema — spune acest scriitor — fără să dea şi soluţia, iar realismul socialist arată întotdeauna şi rezolvarea problemei, este o simplificare vulgară care a dăunat extrem de mult literaturii... Se ştie că există probleme care nu sînt coapte pentru rezolvare decît după schimbarea progresivă a realităţii. Ar fi mai bine dacă literatura noastră ar cuprinde mai multe probleme decît răspunsuri pripite" conchide Cwojdrak, T. M.