Gazeta literară, ianuarie-iunie 1957 (Anul 4, nr. 1-26)
1957-05-30 / nr. 22
PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VAl GAZETA LITERARA Anul IV, nr. 22 (168),Joi 30 mai 1957 I ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani FLORILE VIEŢII Clnd eram copil, locuia peste drum un astronom bătrin, cu atlt mai bătrin in închipuirea mea, cu cit eu eram mai tînără. Şi astronomul avea o lunetă, culmea invidiei mele: el putea să vadă îngerii cerului oricînd poftea. La 6 ani abia, mi-a îngăduit, după multe rugăminţi, să privesc prin lunetă. Atita m-am pregătit pentru momentul acesta, mi l-am închipuit în atitea feluri Incit la împlinirea dorinţei legănate ani de-a rîndul (o treime din viaţă), am rămas nemişcată la un pas de lentila magică. Cînd mi-am revenit şi-am privit in sfirşit prin lunetă, am trăit cea mai crîncenă deziluzie: departe de a vedea îngerii, am constatat, cum spune Mihai Beniuc, „că cerul este vid". Prima împlinire a unei mari dorinţe a fost în acelaşi timp şi cea dinţii mare dezamăgire. Treptat m-am consolat cu stelele şi le-am îndrăgit, treptat am deprins în preajma bătrinului astronom să le cunosc, să le deosebesc şi după o credinţă veche, veche, să-mi caut steaua mea. Nu ştiam pe atunci că mă născusem în zodia unei copilării apăsate de criză, a unei adolescente umbrite de valul suitor al fascismului şi a unei tinereţi însîngerate de război. Dar nu știam de asemenea că steaua pe care o căutam, era roşie... Aceasta aveam s-o aflu mai tîrziu... Dar ,în timpul războiului, al felinarelor camuflate in întunericul cărora ne-am petrecut anii care ar fi trebuit să fie cei mai luminoși, lumina stelelor apărea mai sclipitoare, şi printre ele, căutam, in anii in care devenisem învăţătoare, stelele elevilor mei. îmi plăcea să fac planuri pentru ei. Nu ştiam că de pe cerul nostru aveau să cadă două stele, la moartea a doi copii. Ştiu doar că — atunci cînd le-am văzut trupul insingerat în țărînă, după bombardament, — cerul mi s-a părut negru, în plină zi, iar bolta înnstelată mai săracă prin absenţa lor... Poate de aceea cind caut azi pe cer steaua fetiţei mele, mă uit cu grijă la miriadele de stele care preînchipuie viaţa copiilor lumii. Ştiu doar că sunt legate intre ele. Ştiu doar că un alt război, un alt bombardament, ar putea pustii cerul de sute de mii de stele, şi de steaua ei. Şi nu de aceea o cresc, nu de aceea ne creştem copiii, ca să-i vedem ţărină, ca noi, printr.o inumnmn întoarcere a întimplărilor, să plingem pe mormlntul unor vieţi ce ar trebui să ne supravieţuiască mult timp după ce peste noi ar fi crescut iarba... De aceea mă simt parte a acestei asociaţii internaţionale care se cheamă Consiliul mamelor, de aceea am în cutia de fotografii şi chipul cu pielea neagră a micuţei Doris, fetiţa născută in preajma Congresului mamelor, care, legată cu un fişiu de spatele negresei, participa... singurind la marea intîlnire a inimilor noastre, în 1955, la Lausanne. De aceea am printre fotografii pe fetiţa unei profesoare japoneze, lingă o căprioară (şi nu ştiu care e mai graţioasă: ea sau extrem-orientalul Bambi). De aceea am în cutia fotografiilor pe care fata mea cere mereu să le vadă, chipul Zoiei şi al lui Şura. Şi Liubov Kosmodemianskaia participa la Congres, deşi nu mai avea copii. Şi părul ei alb, deşi nu-i o femeie bătrână, şi demnitatea figurii pe care suferinţa o brăzdase fără să-i altereze trăsăturile, toate ne-o apropiau pe mama rămasă, — dacă s-ar putea spune printr-o inversiune a termenilor, — orfană de copiii ce şi-i jertfise şi pentru mine, şi pentru copila mea... Şi iat-o azi pe fata mea, crescind sub un cer in care avioanele n-o inspăimlntă mai mult decit paşnicii porumbei, li e dat să trăiască pe un pămînt unde mii de copii asemeni ei erau înainte vreme aduşi pe lume în cimp, dar care numără azi mii de case de naştere, li va fi dat să înveţe intr-o ţară care număra 2 milioane de ţărani neştiutori de carte, dar unde încă anul acesta nu a mai fost nici un analfabet in contingentul noilor recruţi. Ti e dat să crească intr-o ţară care tipăreşte milioane de abecedare pe an, în 14 limbi, în timp ce chiar in clasa mea, se băteau 5 copii pe o singură carte. Că, îi e dat să se bucure de soare, să se zbenguie în valurile mării, să respire aerul proaspăt al munţilor, să simtă că oraşul copiilor, iarna, e numai o mică parte din ţara care n-are comoară mai de preţ şi mai temeinice preocupări decit să facă viaţa copiilor cit mai bună. Noi ştim că socialismul nu se clădeşte uşor, că, atît timp cit schelele mai înconjură clădirea, munca încordată nu cunoaşte odihna, că mai sunt greutăţi în jurul şi înaintea noastră. Noi le ducem pe umeri, căci viaţa ne-a obişnuit în genere pe noi, mamele, să le purtăm curajos. Dar oricite greutăţi ne sunt date, un lucru e sigur: copiii, nu-i vom lăsa să le simtă. Copiii vrem să guste numai dulceaţa şi răcoarea, numai jocul senin şi învăţătura, numai pacea unei lumi în care ducem încă din greu, război războiului. In 1945 una din lirele majore ale poeziei romineşti, Magda Isanos, îşi scria, in ajunul morţii, „Testamentul pentru fata ei": „Eu mă cobor acum, adine, în verzile ierburi. Copila mea, vino pe creştetul munţilor, coroniţă, cunună, să te-ncredinţez viitorului. Fata mea, draga mea, Mîinile tale mici, paşii tăi mici, să lase urme de aur aici, unde eu am plîns şi-am gemut, pe-atîtea prispe de lut. Ţi-am împletit steaguri şi imnuri, pentru ziua cind te vei ivi, mirată, pe creştetul munţilor, printre steaguri şi imnuri.“ Veronica Porumbacu Mihail Eminescu" DIN NOU DESPRE CONTEMPORANEITATE Care dintre noi n-a simţit in anumite clipe poezia trecutului ? Şi căruia nu i s-a intîmplat să creadă, chiar o bună bucată de vreme, mai ales în tinereţe, că perspectiva, şi numai ea, îngăduie o analiză serioasă, o cercetare adîncă, o cunoaştere a fenomenului pe toate laturile lui, o dezbrăcare a faptului de orice soi de aureolă pe care i-o dă dorinţa noastră de a-l vedea într-un anumit fel, în felul în care corespunde nevoilor noastre? Şi, totuşi, Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, mai ştiu eu care dintre marii scriitori ai veacurilor, au oglindit lumea în mijlocul căreia trăiau şi au zugrăvit chipul contemporanului lor cu o desăvîrşire mai mare decît ar putea atinge unul sau altul dintre noi cînd ar vrea să oglindească o clipă dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, şi le-au zugrăvit fără să le falsifice, conform imaginii lor lăuntrice despre acea lume şi acel contemporan. Adevărul este că ceea ce ademeneşte scriitorul să se oprească asupra trecutului nu e faptul că l-ar putea cunoaşte mai bine decît prezentul, ceea ce eu socotesc că e un pretext în care unii cred poate cu sinceritate, ci tocmai faptul că el suportă, mai mult decît prezentul, deformare şi imprecizie, împodobire sau desfigurare, dat fiind că e mai puţin controlabil şi mai susceptibil de interpretare. Acea aureolă pe care scriitorul se teme că o va da prezentului din nevoia de a-l vedea conform dorinţelor lui, e mult mai lesne de pus în jurul trecutului, şi se şi pune în fapt, de către poeţii în versuri sau proză care privesc înapoi. Cu trecutul se întîmplă acelaşi lucru care se petrece cu amurgul: umbrele se lungesc, cresc. Cind lumina păleşte, contururile se dilată, imprecise. Sînt scriitori care preferă acest amurg, sau sînt în viaţa fiecărui scriitor momente în care e înclinat spre nostalgie, spre o stare vagă, în care lumina prezentului e prea tare pentru ochii lui, şi în care, fie poetizînd, fie infierînd se cufundă în istorie mai bucuros decît în contemporaneitate. Fără îndoială că există mari opere de acest fel, că „Zodia Cancerului“ a lui M. Sadoveanu sau, de pildă, „Cronică de familie“ a lui Petru Dumitriu, sau „Desculţ“ a lui Zaharia Stancu nu au nevoie să fie apărate împotriva celor spuse mai sus, pentru că ele ies singure din cauză prin valoarea lor artistică şi prin marea funcţie pe care o îndeplinesc de a pune sub ochii noştri temeliile pe care se aşează prezentul, dar înclinarea despre care vorbeam rămîne atacabilă atunci cînd e vorba de un curent, de o opinie care îşi face loc în conştiinţa unor scriitori şi-i determină să fugă sistematic din actualitate, întemeiaţi pe o teorie sau siliţi de o incapacitate. Trebuie, fără îndoială, să facem o distincţie între scriitorii care scriu despre ceea ce cunosc foarte bine, despre un trecut de ieri, de pildă, pe care ei înşişi l-au trăit şi care trebuie să ne fie şi nouă comunicat, despre un trecut de ieri a cărui continuare e azi, chiar dacă această continuare înseamnă răsturnare, între aceşti scriitori care poposesc vremelnic în ajunul zilelor noastre, fără să rămînă veşnic şi sistematic în acest ieri, retrăgîndu-se prudent în faţa prezentului, şi cei care o fac deliberat, încăpăţînat, la adăpostul unei teorii sau al unei scuze, pentru că actualitatea noastră nu le spune nimic sau pentru că e dificil s-o pătrunzi. Despre necesitatea cunoaşterii realităţii care ne înconjoară şi care are atîtea caracteristici noi s-a vorbit mult. S-a vorbit şi s-a scris mult şi despre poezia prezentului, care n-ai decît să-ţi deschizi ochii şi sufletul ca să te pătrundă. Dar poate că s-a combătut mai puţin şi mai puţin făţiş această prejudecată a limpezimii cu care se înfăţişează trecutul, faţă de greutatea de a se dezghioca din toate formele lui vremelnice, care-i îmbracă esenţa, prezentul pe care-l trăim. O veche vorbă romînească spune: „Nu mai văd pădurea de copaci“. Aşa îşi spun şi anii scriitori din zilele noastre, dar şi-o spun încet, lor înşişi, şi tot pe tăcute scriu despre trecut. Dacă însă călătorului ostenit i se îngăduie să nu vadă pădurea în care s-a rătăcit, poate — sau sigur — că scriitorului lucid asemenea nedumerire nu-i stă şi nu i se poate trece cu uşurinţă. Privirea lui Balzac, care a văzut cadrul în care trăia şi i-a cunoscut fiecare trunchi, ar trebui s-o ceară de la sine fiecare scriitor care are norocul să trăiască o epocă de asemenea clocot cum e a noastră. Şi cum se poate socoti pe sine om al unui veac, cel în care veacul nu se răsfrînge, acest veac ,în care oamenii au văzut şi văd mereu cele mai uluitoare prefaceri sociale, cele mai năstruşnice şi uriaşe descoperiri ştiinţifice, cele mai înalte concepţii despre om şi omenie, prinzînd formă şi prefăcîndu-se în acte? Uneori desfăşurarea evenimentelor merge mai repede decît gîndul nostru, cel care nu cunoaşte distanţa în timp şi depărtări în spaţiu, ne întrece sau ne ia cu ea, după cit de vie e posibilitatea noastră de a evolua şi a creşte. Dar aceste evenimente nu sunt de ordin divin, nu sunt fatalităţi picate de undeva, din văzduh, ele sunt fapte omeneşti, manifestări de voinţe omeneşti, şi scriitorul se cuvine a se ridica la înălţimea epocii lui şi a oamenilor cei mai înaintaţi ai acestei epoci. Scriitorul care scrie aceste rînduri, pare să le aşeze pe hirtie cu multă siguranţă, ca şi cum ceva l-ar îndreptăţi să vorbească altora, ca şi cum el însuşi n-ar cădea niciodată în tentaţia de a zugrăvi trecutul sau s-ar putea ridica, cu o mare uşurinţă, la înălţimea epocii lui. Nu e deloc aşa, şi faptul că ştiu atît de bine ceea ce s-ar cuveni să fac, înseamnă numai că mă lupt cu ceea ce sînt tentată uneori să încerc, şi veşnic cu mine însămi, ca să obţin de la mine ceea ce ştiu că ar trebui să pot. Experienţa mea e limitată la încercările unui scriitor cu mai mult sau mai puţin talent, dar poate că din istorisirea unui crîmpei, unii scriitori mai tineri sau din generaţia mea vor înţelege ceva din propriile lor nedumeriri. Iată, de zece ani mă duc în fiecare vară într-un anumit sat din Ardeal, un sat mic, în care am liniştea necesară ca să-mi pot scrie piesele şi puţina proză pe care am scris-o după război. An după an am văzut aceleaşi peisaje blajine, aceleaşi chipuri de oameni a căror viaţă am început s-o cunosc, ale căror legături am început să le dibui, ale căror conflicte mi-au devenit apropiate. Şi, totuşi, timp de zece ani nu m-am gîndit decît să adun de aici, prin informaţii luate de la oameni, prin documente ale unor familii vechi, pe care am iz- Lucia Demetrius (Continuare în pag. 4) In faţa marelui poet al durerii şi tristeţii umane, păstrez neatins de vreme primul sentiment puternic pe care l-am avut citindu-i versurile cu aproape trei decenii în urmă. Din umbrele universului său poetic s-a desprins, pentru mine, silueta fină şi îndoliată a prinţului Aquitaniei, al lui Nerval, cu acea alăută fantastică, purtătoare a unui soare negru al melancoliei. Cîntăreţul a închis ochii, mîiniie sale delicate nu vor mai atinge strunele, dar melodia stranie pe care el a creat-o va străbate prin timp şi va eterniza nu numai o enormă sensibilitate faţă de suferinţă, dar şi o epocă. Bacovia nu a cîntat numai durerea sa. El a fost o scoică în care s-a concentrat, cu o acuitate neobişnuită, jalea unei umanităţi. Intr-o lume dominată de optimismul zgomotos şi beţia indiferentă, orgiacă, a căutătorilor de aur, poezia lui Bacovia a irupt cu tragismul ei sfîşietor, stabilind un echilibru necesar pentru aflarea adevărului. Nu este vorba aci de un adevăr al citorva, ci de acela al celor mulţi. Adevărul acestora, în epoca pe care a trăit-o Bacovia, era impregnat de tragism, de imensă suferinţă, de revoltă. Bacovia, străbătind melancolii şi nevroze, în care era mult din propria-i suferinţă a mers însă pînă la esenţa durerii universale. In acest omagiu adus poetului care ne-a împiedicat să fim victima iluziilor epocii capitaliste, nu vreau să vorbesc despre suferinţa lui proprie, despre existenţa lui cotidiană în cîteva decenii din trecut. A fost asemuită această existenţă a sa cu aceea a lui Eminescu. Urmaş spiritual al marelui poet, Bacovia a moştenit şi greul său destin de oprimat. Dacă poetul plumbului şi al decorurilor funerare ar fi consemnat zi de zi, intr-un jurnal, avatarurile vieţii sale, am fi fost posesorii unuia din cele mai zguduitoare documente de viaţă socială. Veninul existenţei cotidiene, a unui intelectual din mulţime şi a unui artist demn, pătruns de onestitate, Bacovia l-a distilat în vers, unde el apare într-o extremă concentraţie. De aceea, trecînd peste drama sa personală, aş vrea să vorbesc despre eroismul lui Bacovia. Există un eroism al rezistenţei împotriva morţii şi distrugerii, un eroism al adaptării la miasmele şi toxinele pe care le împrăştie viaţa socială dominată nu de muncă, ci de setea avuţiilor, a carierelor şi gloriilor personale. Bacovia a repurtat o victorie personală împotriva efectului nimicitor, toxic, al existenţei în lumea capitalistă, ingurgitînd toxina în doze mitridatice. Poezia sa, în ansamblu, este rezultatul acestui proces de adaptare. Unei existenţe, opulentă şi strălucitoare în suprafaţă, dar al cărei sens profund este mizeria şi moartea, Bacovia i-a smuls masca iluziilor şi, violentînd figuri de stil convenţionale, a creat zguduitoare imagini ale tristeţii, mizeriei, agoniei şi morţii. In decorul de cavou al liricii sale nu este poză, ci adaptare. In obsesia culorilor întunecate, a plumbului, a ftiziei, a scenelor macabre, a amurgurilor sfîşietoare, a toamnelor bolnave şi disolute, nu este numai nevroză, dar şi eroism mitridalic, învingerea efectului distructiv al unei existenţe toxice prin absorbţia ei în doze continue. Este o victorie cucerită prin enormă suferinţă. Viaţa. Bacovia nu a mîngîiat-o cu epidermul degetelor. El a atins-o crispat, cu terminaţii nervoase dezgolite de învelişul lor protector De aici şi extrema sensibilitate a imaginii sale poetice. El este poetul care dincolo de lacrimile proprii, ale copiilor Hăranzi şi palizi, ale ftizicilor, în amurguri autumnale, a auzit „materia plîngînd...“ O a doua victorie a repurtat Bacovia asupra propriului său univers poetic, asupra fiinţei sale proprii. Prinţ al unei triste Aquitanii, Bacovia nu este nici tenebros şi nici neconsolat. Solitar, el nu s a lăsat ucis de singurătate, trist el nu s-a lăsat nimicit de disperare, îndurerat nu şi-a trăit durerea ca pe o agonie. Durerea sa este intr-adevăr expresia unui sentiment universal pentru că este însoţită de revoltă cu caracter de universalitate. Sensul ultim al durerii sale este distrugerea orînduirii burgheze. O, dormi adine mereu aşa In vise dulci, hidos burghez, Oftind, palate de-ţi lucrez. Eu ştiu şi bine a dărima. Şi, dincolo de infinitul plinset al materiei, pulsează o fierbinte, uriaşă dorinţă: „O, vino odată, măreţ viitor“. El a visat viitorul iluminat de puterea muncii şi a muncitorilor. Dorinţa sa a fost ca în perspectiva acestui viitor, devenit prezent, „să mai surid numai o clipă“. In felul acesta poetul durerii a închis ochii împăcat cu sine însuşi şi cu lumea pe care a dorit-o. Ca şi prinţul Aquitaniei, Bacovia ar putea spune: „Şi de două ori victorios am trecut Acheronul“. Marele poet care ne-a dăruit dimensiuni ale suferinţei umane şi ale aspiraţiilor de viitor va rămîne nepieritor in conştiinţa generaţiilor, Jan Vitner OMAGIU POETULUI Intîlnire cu MIHAIL EMINESCU Pentru mulţi, poeţii sînt adesea doar un nume. Un nume era şi Mihail Eminescu pentru noi, cei din Spania, ţară atit de îndepărtată de Romînia, patria sa. Ce se afla îndărătul acestui nume? Care era povestea acestui nume? Cum îl preţuiau concetăţenii săi? Ce răsunet aveau poeziile lui în inima patriei sale? Nu ştiam nimic. Dar, într-o zi, poate fiindcă intrăm in primăvara popoarelor, poate fiindcă există o fraternitate nouă între scriitori şi fiindcă multe ţări s-au deschis cunoaşterii oamenilor, numele lui Eminescu ajunse la noi. Şi ajunse alături de numele lui Mickiewicz, cu prilejul sărbătoririi centenarului acestuia la Varşovia, cînd Veronica Porumbacu ne apropie de marele poet liric al patriei sale. Prima punte se întinsese. In 1956 am sosit în Romînia Cu toate ca aproape nu-l cunoşteam, spţirăm că Emirtescu lăsase o urmă luminoasă a trecerii sale pe acest pămînt. Ii aflam în toate părţile. Se mişca pretutindeni prin puterea versului său de o rară umanitate. Ni s-au recitat poeziile sale. Ni s-au povestit anecdotele pe care poeţii le lasă după ei, şi nu cu ironia din „Scrisoarea întîia" a lui Eminescu, ci pu neţărmurita admiraţie a acelora care sînt încredinţaţi că datorează lui Eminescu multe, între care şi frumoasele însuşiri ale limbii în care scriu. De aceea, bucuroşi de a fi descoperit prieteniei noastre intime cu poezia incă un mare poet, cînd Institutul penru Relaţiile Culturale cu Stăinătatea ne-a propus să traducem în limba spaniolă pe Eminescu, am primit. Din ziua aceea, timp de mai bine de un an, Eminescu a fost prezent în convorbirile noastre, a stat pe masa noastră de scris şi ne-am străduit să redăm în versuri spaniole cadenţele armonioase ale poeziilor sale, atît de expresie în frumoasa limbă latină şi soră. A fost o muncă deznădăjduită şi plăcută. O tortură de şovăieli. Uneori credeam că am aflat nu numai preciziunea versului, ci pînă şi parfumul unei creaţiuni lirice, dar a doua zi liecei, încet, am facut cunoştinţa cu suferinţele sale, I-am simţit muncind eroic şi trăind sărac ; l-am simţit iubind şi înfrînt in dragoste. Picături din singele său, din lacrimile sale, din sudoarea sa păreau să îmbibe foile caietului în care, sub ochii noştri, poeziile sale creşteau în limba spaniolă. Străbătind limbile, marele poet Îşi dobîndea dimensiunile care i se cuvin in poezia universală, mergind pînă la strălucirea lui Hyperion, luceafărul său de seară. Dacă întîlnirea Cu un om care trăieşte, cu un poet al timpului nostru, înseamnă întotdeauna cunoaşterea unui nou puls de viaţă, convorbirea timp de atîtea zile cu o ilustră umbră înseamnă urmărirea pas cu pas a ceea ce o prelungeşte, făcînd-o prezentă şi nemuritoare. Pentru noi, nemurirea lui Eminescu se datoreşte luptei sale sincere, suferinţelor sale fără nădejde împotriva regimului care îl oprima fără să-l înţeleagă, înfrăţirii sale cu durerea, contopirii sale cu poporul, iubirii arătate poeziilor lui, frumuseţilor patriei sale şi destinului tuturor alor săi. Personalitatea profetică a lui Eminescu, glasul său elocvent şi romantic răsunînd deasupra mulţimilor, ne făcea să-l iubim, dîndu-ne cheia prezenţei sale vii pe care o simţisem stind de vorbă cu scriitorii din Romînia. Izbuti-vom oare prin această traducere să-l apropiem de sufletul popoarelor de limbă spaniolă? Vedea-vor ele în Eminescu ceea ce vedem noi? Sperăm că da. Suntem doar un capăt al acelei punţi pe care oamenii au datoria să le întindă de la ţară la ţară, pentru a-şi da mina frăţeşte. Rafael Alberti TAINELE NOPȚII Cu ochiu-ntr-o fîntînă Fereastra dă în noapte. Tu stai, cu capu-n mină, De-aseară, de la șapte. La lucru stai tot timpul Sub micul soare laic, Modestul soare simplu Al becului prozaic, Și nu te duce glndjil Că stropul de lumină — Cînd scrii, nici observîndu-1 E-un zîmbet din uzină. ★ Zbughesc fierbinţii muguri Din scoarţa lor afară, Din tainicele ruguri, Răzbind in primăvară. Imagini vin cu mia, Idei îşi joacă para. Iar tu străbaţi hîrtia Imensă ca Sahara. Afară, prin fereastră, Trec stele căzătoare Tăind a bolţii creastă Cu semne de-ntrebare... Ce uriaşe astre Pierind necunoscute Se-aruncă nopţii-albastre Din cinci în cinci minute? Cînd tot poetul şade Cu degetul la tîmplă, Ce arde şi ce cade Prin spaţii? Ce se-ntîmplă? Misterioase nave Electrice, departe, Văzduhurile grave Le seamănă cu moarte? Sunt prăbuşiri de astre? Sínt fulgerări de stele? Sínt cosmice dezastre Cu taine-adînci, în ele? Sínt mari, celeste focuri? Nu... Zvîrle-n noaptea-albastră Un noctambul, chiștocuri Aprinse, prin fereastră... O, tainicele lucruri — Chiar stele pot să-ți pară — Sínt uneori, doar mucuri Banale, de țigară ! O umbră, din perete, La tine se scălîmbă : — Atenţie, băiete ! Şi-n artă se întîmplă... ★ Dar stropul de lumină de munca lui văzîndu-şi. De rău n-o să te ţină Pe tine,Apollo însuşi ! Te vede că-ţi pierzi timpul, Dar nu te ceartă, laic, Modestul soare simplu Al becului prozaic. Cicerone Theodorescu Amintiri la moartea lui G. BACOVIAN u ştiam ce-i ala simbolism. Multe nu ştiam Părinţii spuneau mereu : „Criză“.......înainte de război“... „Criza“ însemna lumea în care trăiam. „înainte de război“ era o epocă fabuloasă care "Foarte multe lucruri nu le ştiam. Ştiam ceva esenţial. Eram o cehilâ a universului, contopită cu el, ca un făt sub sinul mamei sale. Minunatul univers, cu stele şi soare şi frunze, cu succesiunea anotimpurilor, cu căldura obiectelor familiare... Şi extraordinara senzaţie de plutire în centrul tulburătoarei minunăţii.. Clipele acelea cînd spui : „Exist“.......masa există, lampa există, picăturile de ploaie există“... Intre sufletul tău și restul lumii nu e nici un interval. Nici o coajă nu s-a prins încă deasupra. Gol, sufletul se scaldă în mediul în care s-a trezit, expus în întregime bucuriei fără fund, bucuriei de a fi... Numai bucuriei? Dulapurile se încuie. Cineva ţipă : „Dă-mi banii mei că te omori“ şi un fir de spumă i se prelinge la colţul gurii. O femeie cu gît subţire şi alb stă în genunchi, lingă pat, şi bărbatul o loveşte cu sete în cap. Pe stradă trece un convoi de oameni cu pancarte. De curios, unii din ei nu poartă ciorapi, numai pantofi crăpaţi şi şirete legate în jurul gleznelor goale... „Şomaj“... un cuvînt nou... „grevă“... un cuvînt nou......Moarte“, un cuvînt vechi care nu-nsemna nimic, intră acum în casa noastră şi cineva nu se mai întoarce. Ceilalţi trăiesc mai departe, la fel ca înainte. Parcă uriaşa aripă neagră nici n-ar fi trecut deasupra noastră. Trăncănescu, se blestemă, se chinuie ca mai înainte. Şi ce poză fericită şi mîndră iau cind vin unii îa alţii în vizită. — „Madam Cutare“. — „Domnu Cutare... — „Serviţi“... — „Mersi... — „Delicios“... Nenorociţii ! Ce caraghioşi sînt ! Nici unul, nu se arată cum e, cu adevărat. Eu ştiu cit sînt de jalniţi pe dinăuntrul lor. Şi mai ştiu o taină pe care ei n-au stăpînit-o niciodată sau au uitat-o. Ştiu că-n sîmburele lumii e o bucurie şi o suferinţă, un vaier şi un ciripit triumfător, un cer cu stele legănat în braţele infinitului şi înlăuntrul lumii mari, o lume mică, strîmb croită, cu oameniiLÿ ciorapi, cu dulapuri încuiate, cu văietă înăuntrul meu şi rătăcesc ca nişte umbre care-şi caută trupul Peste cîţiva ani a avut loc începutul dezlegării. Cind am aflat că acest vaier, acest cîntec confuz, această uimire şi revoltă pot fi transformate în ceva sfîşietor de frumos, în ceva real şi ireal în acelaşi timp, într-un univers melodios. Descopeream poezia. Eminescu, Arghezi, Bacovia... In stufosul univers eminescian, arghezian, mă regăseam şi mă pierdeam, copleşităde imensităţi, de risipa de forme şi culori. Mă fermecau şi pînă la un punct îi înţelegeam, căci ei vorbeau limba comună a copilului şi a poetului şi erau într-un fel copii, căci altfel n-ar fi putut ciuta. Dar mă uitam în sus, ca de la baza unui edificiu cu trepte monumentale, la aceşti copii uriaşi, foarte învăţaţi, cu o experienţă de viaţă complexă, tainică, ferecată, pentru mine care trăisem 12—13 ani .. O, şi graiul lor! Inflexiunile dulci, moldoveneşti, eminesciene, care mă măbătau. Cînd şi cînd expresii cărturăreşti, arhaice, pe care le căutam în dicţionar... Limba de cremene lovită pe care amnarul scoate scîntei, limba poeziei lui Arghezi, îmi dădea sentimentul unei forţe telurice, elementare. Cîte noţiuni şi imagini şi sunete, necunoscute mie, scapără sub condeiul lor. Ce labirint magnific e cîntecul lor, viaţa lor — aşa cum e şi viaţa cea adevărată, care m-aşteaptă plină de înfricoşătoare şi ascunse comori. Cu Bacovia e altceva. El n-are un suflet labirintic, somptuos, cu surprize, cu taine şi cărări care se pierd în desişuri, nepătrunse de tine. Dar atunci cînd aşterne slovele pe hirtie, se aude vîntul de la începutul lumii , tresare şi se strînge sufletul gol descoperit în faţa lumii murdare, absurde, crude, în faţa lumii burgheze,i se înfioară inima de frumuseţe lingă „mugurul alb şi roz şi pur...“ Maria Banuș (Continuare in pag. 4)