Gazeta literară, ianuarie-iunie 1957 (Anul 4, nr. 1-26)

1957-05-30 / nr. 22

PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNITI-VAl GAZETA LITE­RAR­A Anul IV, nr. 22 (168),Joi 30 mai 1957 I ORGAN SAPTAMANAL AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. 6 pagini 50 bani FLORILE VIEŢII C­lnd eram copil, locuia peste drum un astronom bătrin, cu­­ atlt mai bătrin in închipuirea mea, cu cit eu eram mai tînără. Şi astronomul avea o lunetă, culmea invidiei mele: el putea să vadă în­gerii cerului oricînd poftea. La 6 ani abia, mi-a îngăduit, după multe ru­găminţi, să privesc prin lunetă. Atita m-am pregătit pentru momentul aces­ta, mi l-am închipuit în atitea feluri Incit la împlinirea dorinţei legănate ani de-a rîndul (o treime din viaţă), am rămas nemişcată la un pas de lentila magică. Cînd mi-am revenit şi-am privit in sfirşit prin lunetă, am trăit cea mai crîncenă deziluzie: de­parte de a vedea îngerii, am consta­tat, cum spune Mihai Beniuc, „că cerul este vid". Prima împlinire a unei mari dorinţe a fost în acelaşi timp şi cea dinţii mare dezamăgire. Treptat m-am consolat cu stelele şi le-am îndrăgit, treptat am deprins în preajma bătrinului astronom să le cunosc, să le deosebesc şi după o credinţă veche, veche, să-mi caut steaua mea. Nu ştiam pe atunci că mă născusem în zodia unei copilării apăsate de criză, a unei adolescente umbrite de valul suitor al fascismu­lui şi a unei tinereţi însîngerate de război. Dar nu știam de asemenea că steaua pe care o căutam, era roşie... Aceasta aveam s-o aflu mai tîrziu... Dar ,în timpul războiului, al felinare­lor camuflate in întunericul cărora ne-am petrecut anii care ar fi tre­buit să fie cei mai luminoși, lumina stelelor apărea mai sclipitoare, şi printre ele, căutam, in anii in care devenisem învăţătoare, stelele elevi­lor mei. îmi plăcea să fac planuri pentru ei. Nu ştiam că de pe cerul nostru aveau să cadă două stele, la moartea a doi copii. Ştiu doar că — atunci cînd le-am văzut trupul in­­singerat în țărînă, după bombarda­ment, — cerul mi s-a părut negru, în plină zi, iar bolta înnstelată mai să­racă prin absenţa lor... Poate de aceea cind caut azi pe cer steaua fetiţei mele, mă uit cu grijă la miriadele de stele care pre­­închipuie viaţa copiilor lumii. Ştiu doar că sunt legate intre ele. Ştiu doar că un alt război, un alt bom­bardament, ar putea pustii cerul de sute de mii de stele, şi de steaua ei. Şi nu de aceea o cresc, nu de aceea ne creştem copiii, ca să-i vedem ţă­­rină,­­ ca noi, print­r.o inumnmn în­­toarcere a întimplărilor, să plingem pe mormlntul unor vieţi ce ar trebui să ne supravieţuiască mult timp după ce peste noi ar fi crescut iarba... De aceea mă simt parte a acestei aso­ciaţii internaţionale care se cheamă Consiliul mamelor, de aceea am în cutia de fotografii şi chipul cu pielea neagră a micuţei Doris, fetiţa născută in preajma Congresului ma­melor, care, legată cu un fişiu de spatele negresei, participa... singurind la marea intîlnire a inimilor noas­tre, în 1955, la Lausanne. De aceea am printre fotografii pe fetiţa unei profesoare japoneze, lingă o căpri­oară (şi nu ştiu care e mai graţioa­să: ea sau extrem-orientalul Bambi). De aceea am în cutia fotografiilor pe care fata mea cere mereu să le vadă, chipul Zoiei şi al lui Şura. Şi Liubov Kosmodemianskaia participa la Con­gres, deşi nu mai avea copii. Şi părul ei alb, deşi nu-i o femeie bă­­trână, şi demnitatea figurii pe care suferinţa o brăzdase fără să-i alte­reze trăsăturile, toate ne-o apropiau pe mama rămasă, — dacă s-ar putea spune printr-o inversiune a termeni­lor, — orfană de copiii ce şi-i jert­fise şi pentru mine, şi pentru copila mea... Şi iat-o azi pe fata mea, crescind sub un cer in care avioanele n-o in­­spăimlntă mai mult decit paşnicii po­rumbei, li e dat să trăiască pe un pămînt unde mii de copii asemeni ei erau înainte vreme aduşi pe lume în cimp, dar care numără azi mii de case de naştere, li va fi dat să în­veţe intr-o ţară care număra 2 mi­lioane de ţărani neştiutori de carte, dar unde încă anul acesta nu a mai fost nici un analfabet in contingentul noilor recruţi. Ti e dat să crească intr-o ţară care tipăreşte milioane de abecedare pe an, în 14 limbi, în timp ce chiar in clasa mea, se băteau 5 copii pe o singură carte. Că, îi e dat să se bucure de soare, să se zbenguie în valurile mării, să res­pire aerul proaspăt al munţilor, să simtă că oraşul copiilor, iarna, e nu­mai o mică parte din ţara care n-are comoară mai de preţ şi mai temeinice preocupări decit să facă viaţa copii­lor cit mai bună. Noi ştim că socialismul nu se clă­deşte uşor, că, atît timp cit schelele mai înconjură clădirea, munca în­cordată nu cunoaşte odihna, că mai sunt greutăţi în jurul şi înaintea noastră. Noi le ducem pe umeri, căci viaţa ne-a obişnuit în genere pe noi, mamele, să le purtăm curajos. Dar oricite greutăţi ne sunt date, un lucru e sigur: copiii, nu-i vom lăsa să le simtă. Copiii vrem să guste numai dulceaţa şi răcoarea, numai jocul senin şi învăţătura, numai pa­cea unei lumi în care ducem încă din greu, război războiului. In 1945 una din lirele majore ale poeziei romineşti, Magda Isanos, îşi scria, in ajunul morţii, „Testamentul pentru fata ei": „Eu mă cobor acum, adine, în verzile ierburi. Copila mea, vino pe creştetul munţilor, coroniţă, cunună, să te-ncredinţez viitorului. Fata mea, draga mea, Mîinile tale mici, paşii tăi mici, să lase urme de aur aici, unde eu am plîns şi-am gemut, pe-atîtea prispe de lut. Ţi-am împletit steaguri şi imnuri, pentru ziua cind te vei ivi, mirată, pe creştetul munţilor, printre steaguri şi imnuri.“ Veronica Porumbacu Mihail Eminescu" DIN NOU DESPRE CONTEMPORANEITATE C­are dintre noi n-a simţit in anumite clipe poezia trecutu­lui ? Şi căruia nu i s-a in­­tîmplat să creadă, chiar o bună bu­cată de vreme, mai ales în tinereţe, că perspectiva, şi numai ea, îngăduie o analiză serioasă, o cerce­tare adîncă, o cunoaştere a fe­nomenului pe toate laturile lui, o dezbrăcare a faptului de orice soi de aureolă pe care i-o dă dorinţa noastră de a-l vedea într-un anumit fel, în felul în care corespunde ne­voilor noastre? Şi, totuşi, Balzac, Tolstoi, Dostoievski, Dickens, mai ştiu eu care dintre marii scrii­tori ai veacurilor, au oglindit lumea în mijlocul căreia trăiau şi au zu­grăvit chipul contemporanului lor cu o desăvîrşire mai mare decît ar putea atinge unul sau altul din­tre noi cînd ar vrea să oglindească o clipă dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, şi le-au zu­grăvit fără să le falsifice, conform imaginii lor lăuntrice despre acea lume şi acel contemporan. Adevărul este că ceea ce ademeneşte scriitorul să se oprească asupra trecutului nu e faptul că l-ar putea cunoaşte mai bine decît prezentul, ceea ce eu so­cotesc că e un pretext în care unii cred poate cu sinceritate, ci tocmai faptul că el suportă, mai mult de­cît prezentul, deformare şi impre­cizie, împodobire sau desfigurare, dat fiind că e mai puţin controlabil şi mai susceptibil de interpretare. Acea aureolă pe care scriitorul se teme că o va da prezentului din nevoia de a-l vedea conform dorinţelor lui, e mult mai lesne de pus în jurul trecutului, şi se şi pune în fapt, de către poeţii în versuri sau proză care privesc înapoi. Cu trecutul se în­­tîmplă acelaşi lucru care se petrece cu amurgul: umbrele se lungesc, cresc. Cind lumina păleşte, contururile se di­lată, imprecise. Sînt scriitori care pre­feră acest amurg, sau sînt în viaţa fiecărui scriitor momente în care e înclinat spre nostalgie, spre o stare vagă, în care lumina prezentului e prea tare pentru ochii lui, şi în care, fie poetizînd, fie infierînd se cufundă în istorie mai bucuros decît în contemporaneitate. Fără îndoială că există mari opere de acest fel, că „Zodia Cancerului“ a lui M. Sa­­doveanu sau, de pildă, „Cronică de familie“ a lui Petru Dumitriu, sau „Desculţ“ a lui Zaharia Stancu nu au nevoie să fie apărate împotriva celor spuse mai sus, pentru că ele ies singure din cauză prin valoarea lor artistică şi prin marea funcţie pe care o îndeplinesc de a pune sub ochii noştri temeliile pe care se a­­şează prezentul, dar înclinarea despre care vorbeam rămîne atacabilă atunci cînd e vorba de un curent, de o o­­pinie care îşi face loc în conştiinţa unor scriitori şi-i determină să fugă sistematic din actualitate, în­temeiaţi pe o teorie sau siliţi de o incapacitate. Trebuie, fără îndoială, să facem o distincţie între scriitorii care scriu despre ceea ce cunosc foarte bine, despre un trecut de ieri, de pildă, pe care ei înşişi l-au trăit şi care trebuie să ne fie şi nouă comunicat, despre un trecut de ieri a cărui continuare e azi, chiar dacă această continuare înseamnă răstur­nare, între aceşti scriitori care po­posesc vremelnic în ajunul zilelor noastre, fără să rămînă veşnic şi sis­tematic în acest ieri, retrăgîndu-se prudent în faţa prezentului, şi cei care o fac deliberat, încăpăţînat, la adăpostul unei teorii sau al unei scuze, pentru că actualitatea noastră nu le spune nimic sau pentru că e dificil s-o pătrunzi. Despre necesitatea cunoaşterii rea­lităţii care ne înconjoară şi care are atîtea caracteristici noi s-a vorbit mult. S-a vorbit şi s-a scris mult şi despre poezia prezentului, care n-ai decît să-ţi deschizi ochii şi sufletul ca să te pătrundă. Dar poate că s-a combătut mai puţin şi mai puţin făţiş această prejudecată a limpezimii cu care se înfăţişează trecutul, faţă de greutatea de a se dezghioca din toate formele lui vremelnice, care-i îmbracă esenţa, prezentul pe care-l trăim. O veche vorbă romîn­ească spune: „Nu mai văd pădurea de co­paci“. Aşa îşi spun şi anii scriitori din zilele noastre, dar şi-o spun în­cet, lor înşişi, şi tot pe tăcute scriu despre trecut. Dacă însă călătorului ostenit i se îngăduie să nu vadă pădurea în care s-a rătăcit, poate — sau sigur — că scriitorului lucid asemenea nedume­rire nu-i stă şi nu i se poate trece cu uşurinţă. Privirea lui Balzac, care a văzut cadrul în care trăia şi i-a cunoscut fiecare trunchi, ar trebui s-o ceară de la sine fiecare scriitor care are norocul să trăiască o epocă de asemenea clocot cum e a noa­stră. Şi cum se poate socoti pe sine om al unui veac, cel în care veacul nu se răsfrînge, acest veac ,în care oamenii au văzut şi văd me­reu cele mai uluitoare prefaceri so­ciale, cele mai năstruşnice şi uriaşe descoperiri ştiinţifice, cele mai înalte concepţii despre om şi omenie, prin­­zînd formă şi prefăcîndu-se în acte? Uneori desfăşurarea evenimen­telor merge mai repede decît gîn­­dul nostru, cel care nu cunoaşte distanţa în timp şi depărtări în spaţiu, ne întrece sau ne ia cu ea, după cit de vie e posibilitatea noa­stră de a evolua şi a creşte. Dar aceste evenimente nu sunt de ordin divin, nu sunt fatalităţi picate de undeva, din văzduh, ele sunt fapte o­­meneşti, manifestări de voinţe ome­neşti, şi scriitorul se cuvine a se ri­dica la înălţimea epocii lui şi a oamenilor cei mai înaintaţi ai aces­tei epoci. Scriitorul care scrie aceste rînduri, pare să le aşeze pe hirtie cu multă siguranţă, ca şi cum ceva l-ar în­dreptăţi să vorbească altora, ca şi cum el însuşi n-ar cădea niciodată în tentaţia de a zugrăvi trecutul sau s-ar putea ridica, cu o mare uşu­rinţă, la înălţimea epocii lui. Nu e deloc aşa, şi faptul că ştiu atît de bine ceea ce s-ar cuveni să fac, înseamnă numai că mă lupt cu ceea ce sînt tentată uneori să încerc, şi veşnic cu mine însămi, ca să obţ­in de la mine ceea ce ştiu că ar trebui să pot. Experienţa mea e limitată la încercările unui scriitor cu mai mult sau mai puţin talent, dar poate că din istorisirea unui crîmpei, unii scriitori mai tineri sau din generaţia mea vor înţelege ceva din propriile lor nedumeriri. Iată, de zece ani mă duc în fie­care vară într-un anumit sat din Ar­deal, un sat mic, în care am li­niştea necesară ca să-mi pot scrie piesele şi puţina proză pe care am scris-o după război. An după an am văzut aceleaşi peisaje blajine, a­­celeaşi chipuri de oameni a căror viaţă am început s-o cunosc, ale căror legături am început să le dibui, ale căror conflicte mi-au de­venit apropiate. Şi, totuşi, timp de zece ani nu m-am gîndit decît să adun de aici, prin informaţii luate de la oameni, prin documente ale unor familii vechi, pe care am iz- Lucia Demetrius (Continuare în pag. 4) I­n faţa marelui poet al durerii şi tristeţii umane, păstrez neatins de vreme primul sentiment pu­ternic pe care l-am avut citindu-i versurile cu aproape trei decenii­ în urmă. Din umbrele universu­lui său poetic s-a desprins, pentru mine, silueta fină şi îndoliată a prinţului Aquitaniei, al lui Nerval, cu acea alăută fantastică, purtătoare a unui soare ne­gru al melancoliei. Cîntăreţul a închis ochii, mîiniie sale delicate nu vor mai atinge strunele, dar melodia stranie pe care el a creat-o va străbate prin timp şi va eterniza nu numai o enormă sensibilitate faţă de suferinţă, dar şi o epocă. Bacovia nu a cîntat numai durerea sa. El a fost o scoică în care s-a concentrat, cu o acuitate neobişnuită, jalea unei umanităţi. Intr-o lume dominată de optimismul zgomotos şi beţia indiferentă, orgiacă, a căutătorilor de aur, poezia lui Bacovia a irupt cu tragismul ei sfîşie­tor, stabilind un echilibru necesar pentru aflarea a­­devărului. Nu este vorba aci de un adevăr al ci­­torva, ci de acela al celor mulţi. Adevărul acestora, în epoca pe care a trăit-o Bacovia, era impregnat de tragism, de imensă suferinţă, de revoltă. Bacovia, străbătind melancolii şi nevroze, în care era mult din propria-i suferinţă a mers însă pînă la esenţa durerii universale. In acest omagiu adus poetului care ne-a împie­dicat să fim victima iluziilor epocii capitaliste, nu vreau să vorbesc despre suferinţa lui proprie, des­pre existenţa lui cotidiană în cîteva decenii din tre­cut. A fost asemuită această existenţă a sa cu aceea a lui Eminescu. Urmaş spiritual al marelui poet, Bacovia a moştenit şi greul său destin de oprimat. Dacă poetul plumbului şi al decorurilor funerare ar fi consemnat zi de zi, intr-un jurnal, avatarurile vieţii sale, am fi fost posesorii unuia din cele mai zguduitoare documente de viaţă so­cială. Veninul existenţei cotidiene, a unui intelec­tual din mulţime şi a unui artist demn, pătruns de onestitate, Bacovia l-a distilat în vers, unde el a­­pare într-o extremă concentraţie. De aceea, trecînd peste drama sa personală, aş vrea să vorbesc despre eroismul lui Bacovia. Exis­tă un eroism al rezistenţei împotriva morţii şi dis­trugerii, un eroism al adaptării la miasmele şi to­xinele pe care le împrăştie viaţa socială dominată nu de muncă, ci de setea avuţiilor, a carierelor şi gloriilor personale. Bacovia a repurtat o victorie personală împotriva efectului nimicitor, toxic, al existenţei în lumea capitalistă, ingurgitînd toxina în doze mitridatice. Poezia sa, în ansamblu, este rezultatul acestui pro­ces de adaptare. Unei existenţe, opulentă şi stră­lucitoare în suprafaţă, dar al cărei sens profund este mizeria şi moartea, Bacovia i-a smuls masca iluzi­ilor şi, violentînd figuri de stil convenţionale, a cre­at zguduitoare imagini ale tristeţii, mizeriei, ago­niei şi morţii. In decorul de cavou al liricii sale nu este poză, ci adaptare. In obsesia culorilor întune­cate, a plumbului, a ftiziei,­­ a scenelor macabre, a amurgurilor sfîşietoare, a toamnelor bolnave şi di­solute, nu este numai nevroză, dar şi eroism mitri­­dalic, învingerea efectului distructiv al unei exis­tenţe toxice prin absorbţia ei în doze continue. Este o victorie cucerită prin enormă suferinţă. Viaţa. Bacovia nu a mîngîiat-o cu epidermul degetelor. El a atins-o crispat, cu terminaţii nervoase dezgolite de învelişul lor protector De aici şi extrema sen­sibilitate a imaginii sale poetice. El este poetul care dincolo de lacrimile proprii, ale copiilor Hă­ra­nzi şi palizi, ale ftizicilor, în amurguri autum­nale, a auzit „materia plîngînd...“ O a doua victorie a repurtat Bacovia asupra pro­priului său univers poetic, asupra fiinţei sale pro­prii. Prinţ al unei triste Aquitanii, Bacovia nu este nici tenebros şi nici neconsolat. Solitar, el nu s a lăsat ucis de singurătate, trist el nu s-a lăsat nimicit de disperare, îndurerat nu şi-a trăit durerea ca pe o agonie. Durerea sa este intr-adevăr expresia unui sentiment universal pen­tru că este însoţită de revoltă cu caracter de uni­versalitate. Sensul ultim al durerii sale este distru­gerea orînduirii burgheze. O, dormi adine mereu aşa In vise dulci, hidos burghez, Oftind, palate de-ţi lucrez. Eu ştiu şi bine a dărima. Şi, dincolo de infinitul plinset al materiei, pul­sează o fierbinte, uriaşă dorinţă: „O, vino odată, măreţ viitor“. El a visat­ viitorul iluminat de pu­­terea muncii şi a muncitorilor. Dorinţa sa a fost ca în perspectiva acestui viitor, devenit prezent, „să mai surid numai o clipă“. In felul acesta poetul durerii a închis ochii împăcat cu sine însuşi şi cu lumea pe care a dorit-o. Ca şi prinţul Aquitaniei, Bacovia ar putea spune: „Şi de două ori victorios am trecut Acheronul“. Marele poet care ne-a dăruit dimensiuni ale sufe­rinţei umane şi ale aspiraţiilor de viitor va rămîne nepieritor in conştiinţa generaţiilor, Jan Vitner OMAGIU POETULUI Intîlnire c­u MIHAIL EMINESCU P­entru mulţi, poeţii sînt adesea doar un nume. Un nume era şi Mihail Eminescu pentru noi, cei din Spania, ţară atit de îndepărtată de Romînia, patria sa. Ce se afla în­dărătul acestui nume? Care era poves­tea acestui nume? Cum îl preţuiau concetăţenii săi? Ce răsunet aveau poeziile lui în inima patriei sale? Nu ştiam nimic. Dar, într-o zi, poate fiindcă intrăm in primăvara po­poarelor, poate fiindcă există o fra­ternitate nouă între scriitori şi fiindcă multe ţări s-au deschis cunoaşterii oa­menilor, numele lui Eminescu ajunse la noi. Şi ajunse alături de numele lui Mickiewicz, cu prilejul sărbătoririi centenarului acestuia la Varşovia, cînd Veronica Porumbacu ne apropie de marele poet liric al patriei sale. Prima punte se întinsese. In 1956 am sosit în Romînia Cu toate ca aproape nu-l cunoş­team, s­pţirăm că Emirtescu lăsase o urmă luminoasă a trecerii sale pe acest pămînt. Ii aflam în toate părţile. Se mişca pretutindeni prin puterea versului său de o rară umanitate. Ni s-au recitat poeziile sale. Ni s-au po­vestit anecdotele pe care poeţii le lasă după ei, şi nu cu ironia din „Scrisoarea întîia" a lui Eminescu, ci pu neţărmurita admiraţie a acelora care sînt încredinţaţi că datorează lui Eminescu multe, între care şi frumoa­sele însuşiri ale limbii în care scriu. De aceea, bucuroşi de a fi descope­rit prieteniei noastre intime cu poezia incă un mare poet, cînd Institutul pen­ru Relaţiile Culturale cu St­ăină­­tatea ne-a propus să traducem în limba spaniolă pe Eminescu, am pri­mit. Din ziua aceea, timp de mai bine de un an, Eminescu a fost prezent în convorbirile noastre, a stat pe masa noastră de scris şi ne-am străduit să redăm în versuri spaniole cadenţele armonioase ale poeziilor sale, atît de expres­ie în frumoasa limbă latină şi soră. A fost o muncă deznădăjduită şi plă­cută. O tortură de şovăieli. Uneori credeam că am aflat nu numai preci­­ziunea versului, ci pînă şi parfumul unei creaţiuni lirice, dar a doua zi liecei, încet, am facut cunoştinţa cu suferinţele sale, I­-am simţit muncind eroic şi trăind sărac ; l-am simţit iu­bind şi înfrînt in dragoste. Picături din singele său, din lacrimile sale, din sudoarea sa păreau să îmbibe foile caietului în care, sub ochii noştri, poe­­ziile sale creşteau în limba spaniolă. Străbătind limbile, marele poet Îşi do­­bîndea dimensiunile care i se cuvin in poezia universală, mergind pînă la strălucirea lui Hyperion, luceafărul său de seară. Dacă întîlnirea Cu un om care tră­ieşte, cu un poet al timpului nostru, înseamnă întotdeauna cunoaşterea unui nou puls de viaţă, convorbirea timp de atîtea zile cu o ilustră um­bră înseamnă urmărirea pas cu pas a ceea ce o prelungeşte, făcînd-o prezentă şi nemuritoare. Pentru noi, nemurirea lui Eminescu se datoreşte luptei sale sincere, suferinţelor sale fără nădejde împotriva regimului care îl oprima fără să-l înţeleagă, în­frăţirii sale cu durerea, contopirii sale cu poporul, iubirii arătate poeziilor lui, frumuseţilor patriei sale şi desti­nului tuturor alor săi. Personalitatea profetică a lui Emi­nescu, glasul său elocvent şi romantic răsunînd deasupra mulţimilor, ne fă­cea să-l iubim, dîndu-ne cheia pre­zenţei sale vii pe care o simţisem stind de vorbă cu scriitorii din Ro­mînia. Izbuti-vom oare prin această tra­ducere să-l apropiem de sufletul po­poarelor de limbă spaniolă? Vedea-vor ele în Eminescu ceea ce vedem noi? Sperăm că da. Suntem­ doar un capăt al acelei punţi pe care oamenii au da­toria să le întindă de la ţară la ţară, pentru a-şi da mina frăţeşte. Rafael Alberti TAINELE NOPȚII Cu ochiu-ntr-o fîntînă Fereastra dă în noapte. Tu stai, cu capu-n mină, De-aseară, de la șapte. La lucru stai tot timpul Sub micul soare laic, Modestul soare simplu Al becului prozaic, Și nu te duce glndjil Că stropul de lumină — Cînd scrii, nici observîndu-1­­ E-un zîmbet din uzină. ★ Zbughesc fierbinţii muguri Din scoarţa lor afară, Din tainicele ruguri, Răzbind in primăvară. Imagini vin cu mia, Idei îşi joacă para. Iar tu străbaţi hîrtia Imensă ca Sahara. Afară, prin fereastră, Trec stele căzătoare Tăind a bolţii creastă Cu semne de-ntrebare... Ce uriaşe astre Pierind necunoscute Se-aruncă nopţii-albastre Din cinci în cinci minute? Cînd tot poetul şade Cu degetul la tîmplă, Ce arde şi ce cade Prin spaţii? Ce se-ntîmplă? Misterioase nave Electrice, departe, Văzduhurile grave Le seamănă cu moarte? Sunt prăbuşiri de astre? Sínt fulgerări de stele? Sínt cosmice dezastre Cu taine-adînci, în ele? Sínt mari, celeste focuri? Nu... Zvîrle-n noaptea-albastră Un noctambul, chiștocuri Aprinse, prin fereastră... O, tainicele lucruri — Chiar stele pot să-ți pară — Sínt uneori, doar mucuri Banale, de țigară ! O umbră, din perete, La tine se scălîmbă : — Atenţie, băiete ! Şi-n artă se întîmplă... ★ Dar stropul de lumină de munca lui văzîndu-şi. De rău n-o să te ţină Pe tine,­Apollo însuşi ! Te vede că-ţi pierzi timpul, Dar nu te ceartă, laic, Modestul soare simplu Al becului prozaic. Cicerone Theodorescu Amintiri la moartea lui G. BACOVIAN­ u ştiam ce-i ala simbolism. Multe nu ştiam Părinţii spu­neau mereu : „Criză“.......îna­inte de război“... „Criza“ însemna lumea în care trăiam. „înainte de război“ era o epocă fabuloasă care "Foarte multe lucruri nu le ştiam. Ştiam ceva esenţial. Eram o cehilâ a universului, contopită cu el, ca un făt sub sinul mamei sale. Minunatul univers, cu stele şi soare şi frunze, cu succesiunea anotimpurilor, cu căl­dura obiectelor familiare... Şi extra­ordinara senzaţie de plutire în cen­trul tulburătoarei minunăţii.. Clipele acelea cînd spui : „Exist“.......masa există, lampa există, picăturile de ploaie există“... Intre sufletul tău și restul lumii nu e nici un interval. Nici o coajă nu s-a prins încă deasupra. Gol, sufletul se scaldă în mediul în care s-a trezit, expus în întregi­me bucuriei fără fund, bucuriei de a fi... Numai bucuriei? Dulapurile se încuie. Cineva ţipă : „Dă-mi banii mei că te omori“ şi un fir de spumă i se prelinge la col­ţul gurii. O femeie cu gît subţire şi alb stă în genunchi, lingă pat, şi băr­batul o loveşte cu sete în cap. Pe stradă trece un convoi de oameni cu pancarte. De curios, unii din ei nu poartă ciorapi, numai pantofi crăpaţi şi şirete legate în jurul gleznelor goale... „Şomaj“... un cuvînt nou... „grevă“... un cuvînt nou......Moarte“, un cuvînt vechi care nu-nsemna ni­mic, intră acum în casa noastră şi cineva nu se mai întoarce. Ceilalţi trăiesc mai departe, la fel ca înainte. Parcă uriaşa aripă neagră nici n-ar fi trecut deasupra noastră. Trăncă­­nescu, se blestemă, se chinuie ca mai înainte. Şi ce poză fericită şi mîndră iau cind vin unii îa alţii în vizită. — „Madam Cutare“. — „Domnu Cuta­­re... — „Serviţi“... — „Mersi... — „Delicios“... Nenorociţii ! Ce cara­ghioşi sînt ! Nici unul, nu se a­­rată cum e, cu adevărat. Eu ştiu cit sînt de jalniţi pe di­­năuntrul lor. Şi mai ştiu o tai­nă pe care ei n-au stăpînit-o nicio­dată sau au uitat-o. Ştiu că-n sîm­­burele lumii e o bucurie şi o suferin­ţă, un vaier şi un ciripit triumfător, un cer cu stele legănat în braţele in­finitului şi înlăuntrul lumii mari, o lu­me mică, strîmb croită, cu oameni­iLÿ ciorapi, cu dulapuri încuiate, cu văietă înăuntrul meu şi rătăcesc ca nişte umbre care-şi caută trupul­ Peste cîţiva ani a avut loc începutul dezlegării. Cind am aflat că acest vaier, acest cîntec confuz, această ui­mire şi revoltă pot fi transformate în ceva sfîşietor de frumos, în ceva real şi ireal în acelaşi timp, într-un univers melodios. Descopeream poe­­zia. Eminescu, Arghezi, Bacovia... In stufosul univers eminescian, ar­ghezian, mă regăseam şi mă pier­­deam, copleşită­­de imensităţi, de risi­pa de forme şi culori. Mă fermecau şi pînă la un punct îi înţelegeam, căci ei vorbeau limba comună a copilului şi a poetului şi erau într-un fel copii, căci altfel n-ar fi putut ciuta. Dar mă uitam în sus, ca de la baza unui edificiu cu trepte monumentale, la aceşti copii uriaşi, foarte învăţaţi, cu o experienţă de viaţă complexă, tainică, ferecată, pen­tru mine care trăisem 12—13 ani .. O, şi graiul lor! Inflexiunile dulci, moldoveneşti, eminesciene, care mă mă­bătau. Cînd şi cînd expresii cărtu­răreşti, arhaice, pe care le căutam în dicţionar... Limba de cremene lovită pe care amnarul scoate scîntei, limba poeziei lui Arghezi, îmi dădea senti­­mentu­l unei forţe telurice, elementare. Cîte noţiuni şi imagini şi sunete, necunoscute mie, scapără sub condeiul lor. Ce labirint magnific e cîntecul lor, viaţa lor — aşa cum e şi viaţa cea adevărată, care m-aşteaptă plină de înfricoşătoare şi ascunse comori. Cu Bacovia e altceva. El n-are un suflet labirintic, somptuos, cu surprize, cu taine şi cărări care se pierd în desişuri, nepătrunse de tine. Dar atunci cînd aşterne slovele pe hirtie, se aude vîntul de la începutul lumii , tre­sare şi se strînge sufletul gol des­coperit în faţa lumii murdare, absurde, crude, în faţa lumii burgheze,i se în­­fioară inima de frumuseţe lingă „mu­gurul alb şi roz şi pur...“ Maria Banuș (Continuare in pag. 4)

Next