Gazeta literară, iulie-decembrie 1957 (Anul 4, nr. 27-52)

1957-10-17 / nr. 42

8 L­ouis Ara Ston L­ouis Aragon a împlinit de curînd, 60 de ani. De-a lungul celor peste 40 de ani de activitate literară, prezenţa sa în cîmpul literelor franceze Întregeşte imaginea unui spirit impetuos, fecund, generos, un necontenit efort creator. Pornind de la Lau­tréamont, Rimbaud, Apollina­ire, Aragon cel de 20 de ani conferise mitului o funcţiune e­­liberatoare, menită să dinami­zeze morala burgheză şi să re­înnoiască cerul liricii france­ze. Dar numai întîlnirea lui cu Partidul l-a apropiat de adevă­ratele sensuri ale realităţii poe­tice şi i-a dat maturitatea scrii­torului militant pentru idealu­rile revoluţionare, întîlnirea cu Maiakovski, la Paris, în anul 1927, precum şi participarea la Conferinţa internaţională a scriitorilor revoluţionari de la Harkov din 1930, au determi­nat o cotitură­­ decisivă în ope­ra lui Aragon, influenţînd-o puternic şi deschizîndu-i larg perspectivele integrării ei în lupta pe tărîm social. După reîntoarcerea sa, poetul nu se mai recunoaşte autorul „Ţăra­nului din Paris", el devenise autorul poemului „Frontul Roşu“. . In timpul celui de-al doilea război mondial, Aragon a or­ganizat, împreună cu Eluard, Vercors şi alţii, încadrarea scriitorilor în Rezistenţă, fiind necontenit în primele rînduri ale luptei împotriva invadato­rilor nazişti. Poemele din acel timp ale lui Aragon, tipărite clandestin şi semnate cu pseu­donimul „François la Colère“, pătrunseseră adine în inimile luptătorilor din Maquis, al ce­lor închişi în lagăre şi temni­ţe, fiind un îndemn patetic de patriotism şi demnitate. Poet în a cărui operă se oglindesc aspiraţiile cele mai nobile ale poporului francez, eseist şi critic, romancier şi pamfletar, figura lui Aragon domină azi peisajul literaturii franceze, reprezentând spiritul înaltelor tradiţii revoluţionare ale patriei sale. Versul poetu­lui care a ştiut ca nimeni al­tul sa evite in anii Rezisten­ţei durerea si mînia, vibrează mereu de o neînvinsă tinereţe ce îşi trage seva din lupta Par­tidului cu care s-a identificat. Forţa creatoare a lui Aragon se află azi la zenit. Taşcu Gheorghiu Redactor-şef : Zaharia Stancu. Colegiul redacţional: Mihai Beniuc, Marcel Breslaşu, Eusebiu Camilar, Paul Georgescu (redactor-şef adjunct), Eugen Jebeleanu, George Maco­­vescu, Ion Mihăileanu, V. Mîndra (redactor-şef adjunct), Mihail Petroveanu (redactor-şef adjunct), Cicerone Theo­­d­orescu, Ion Vitner. GAZETA LITERARĂ LEGĂTURI ROMINO - MAGHIAR­ E In preajma a douăzeci de ani de la moartea lui József Attila nu­m­indu-mă, în 1954, la Budapesta, cu Szán­­tó Judit, fosta soţie a poetului maghiar József Attila, discutam, între altele, şi despre cele două versuri memora­bile din admirabila lui poezie: „A Dunánál" („La Dunăre“) , „Anyám kun volt, az apám félig székely, félig román, vagy tán egészen a®" („Gumană era mama, iar­ tatăl meu săcui un pic şi­ un pic român sau pe de­­a-ntregul poate.") — Ştiţi doar că a tradus din poeţi români : din Zaharia Stancu, dîn Radu Boureanu , din Coşbuc, bună­oară, „Noi vrem pămînt“... (mi-a spus Szántó Judit). — Ştia romîneşte ? — Nu, nu ştia romîneşte, dar în­ţelegea foarte bine şi foarte repede. Mă uimea îndeosebi faptul că ştia să pronunţe perfect sunetul­­ ; eu eram incapabilă să-l pronunţ şi de aceea mă certa. Printre fotocopiile­­privindu-l pe József Attila şi familia lui), fotocopii ce mi-au fost dăruite de Szántó Ju­dit, se află una de o importanţă deo­sebită pentru istoria literară ma­ghiară. E o fotocopie după un „Extras din matricula botezaţilor de la sfînta biserică parohială romînă cu hramul Adormirea Maicii Domnului din co­muna Firiteaz, judeţul Timiş Toron­­tal“. Extrasul datează din anul 1939, cînd — începînd în Ungaria prigoana rasială — surorile poetului (decedat în acea dată) trebuiau să dovedească autorităţilor că numele lor de fami­lie József (Iosif) este al unei fa­milii de creștini. Ce reiese din actul de botez al tatălui lui József Attila? 1) Pe bunicul dinspre tată al poe­tului îl chema Iosif Rista ; era căsă­torit cu Paulina Birişiu ; erau de con­fesiune greco-orientală. 2) Copilul acestui Iosif Rista din Firiteaz (Fireghaziu, cum stă scris un act) a fost botezat, dîndu-i-se pre­numele Aron, în luna martie 1871, a­vînd ca naşi pe „Maria, soţia lui Rusu Ioan din Saitin“, iar ca preot botezător pe preotul loan Groza. Aşadar, pe tatăl lui József Attila îl chema Aron Iosif Rista (Rista fiindu-i numele de familie, şi nu Io­sif). Vărsătorindu-se la Budapesta cu o fată de ţăran maghiar, pe nume : Pöcze Borbála, Aron Iosif Rista e cunoscut acolo sub numele de József Aron. Numele de familie a dispărut. De ce? O explicaţie — şi, mi se pare, cea mai temeinică — poate fi căutată în împrejurările sociale şi naţionale de atunci, cînd xenofobia stîrnea, atit în Ungaria, cit şi în Romînia, o ură constantă împotriva „intruşilor“ (îm­potriva maghiarilor la noi, împotriva romînilor în Ungaria). Aron Iosif Rista, aşadar, care „ca flăcău va­gabond, a venit la Pesta, unde a de­venit săpunar“... (V. d. „József Attila élete“ — „Viaţa lui József Attila“ de József Jolán) a înlăturat un nume, care, în acea vreme, il punea pe omul muncitor într-o stare de inferioritate. Acesta poate fi răspunsul la între­bare. ★ O altă întrebare este : ce s-a întîm­­plat cu tatăl lui József Attila, căci — nemulţumit de viaţă — omul a dis­părut într-o zi din familie, şi pentru totdeauna. Fiul său, poetul — şi nu doar el — era convins că a trecut oceanul. In convorbirea avută în 1954, la Budapesta, cu Szántó Judit, — fosta soţie a lui József Attila mi-a in­firmat, însă, aserţiunea. — Se pare (îmi spunea Szántó Ju­dit) că József Aron a murit nu în America, ci la Craiova, pe strada Bucovăţ, într-o mahala ţigănească. Iată un început de dovadă (a adău­gat, arătîndu-mi o scrisoare) că, în 1909 cel puţin, tatăl poetului nu se afla în America, ci la Craiova. Scrisoarea — ultima scrisoare tri­misă copiilor săi de către József A­­ron — este datată din 11 iulie 1909 („Craiova 1909 Juli l­.­VII, Strada Bukovei, 53“). ★ Cercetările Întreprinse de subsem­natul la Craiova sunt doar un început. Ele vor continua. Un prim și modest rezultat este a­­cela al identificării casei în care a locuit, în 1909, tatăl poetului. Casa care are astăzi numărul 7, avea, în acea vreme, numărul 53 (Verificările au fost făcute după acte de vinzare­­cumpărare din acea epocă). Proprietarul casei de pe strada Bucovăţ 53, era, în anul 1909, măce­larul Eustaţiu Apostol. Avea măce­lărie şi săpursărie (amănunt intere­sant căci József Aron era săpunar). Fabrica de săpun a ars prin 1913— 1914. E probabil ca József Aron să fi a­­vut, aşadar, pe strada Bucovăţ, la numărul 53, nu numai locuinţa, ci şi locul de muncă .E drept că, pe a­­­ceeaşi stradă, se mai afla un mic a­­telier care, fiind sucursală a fabricii „Clayton & Shutleworth“ din Buda­­pesta, s-ar fi putut, de asemenea, să numere printre muncitori și pe tatal marelui poet maghiar. A murit, József Aron, muncitorul pribeag, la Craiova ? S-a prăpădit el în pămînt străin, dincolo de Ocean? Cercetările viitoare s-ar putea­ să ducă la un răspuns. Sigur e că o parte din chinuita lui viaţă a fost trăită la Craiova, în u­­mila casă din strada Bucovăţ, sub aceeaşi zodie a amărăciunii, pe care lipsa soţiei şi a copiilor o făceau, desigur, mai apăsătoare. Eugen Jebeleanu Fotocopie după extrasul de botez al tatălui lui József Attila Aripa dreaptă a casei In care a locuit tatăl lui József Attila, in 1909 (Craiova, str. Bucovăţ, nr. 53) Aripa stingă a casei din str. Bucovăţ, 53 Francezii între ei In „Combat" a apărut următorul dialog intitulat „Lecturi franceze“ pe care-l reproducem fără nici un co­mentariu: — Ce citești? Tînărul ridică ochii. — Un articol despre manufactura de la Saint-Gobain. — E interesant? — Foarte. Şi, mlndru de cunoştin­ţele sale proaspete: „Acolo (la acea manufactură, n.n.) s-au fabricat pri­mele oglinzi din Franța pentru Lu­dovic ail XIV-lea. Astăzi, geamul secu­rit, oglinzile de la Mont Louis în Pi­rinei. Chiar americanii i se adresează. — Unde citești toate astea? — In „Sélection" . Astfel un tînăr francez descoperă una din activităţile cele mai remar­cabile ale ţării sale Intr-un studiu din „Reader's Digest" „condensat" cum trebuie şi extras din... „Financial Times"/" Jignitor? Satisfăcător?..? Căile pro­videnţei — sau ale propagandei —sunt de nepătruns. Să mai întreb ce-ar spune un american care ar citi un articol despre Ford extras din „Vie Française" intr-un magazin în, care s-ar afla aproape numai articole pro­venind din publicaţii franceze... De neconceput? Intr-adevăr, de necon­ceput. Ceea ce nu împiedică un mic milion de francezi să înghită regulat o doză lunară de americanism. Dependenţă? Interdependenţă? In­­terpenetrare? Cine mai ştie... Articolul despre întreprinderea franceză este extrem de elogios. E adevărat că nu poţi domestici fără zahăr. Totul e făcut cu bunăvoinţă. Şi abil. Pînă la stîngăcie, cred". Aşa da, domnule Gabriel Marcel! Christian, fost combatant în Indo­china şi Africa, este întreţinut de Re­gina, proprietara unui restaurant şi a unei librării pe care o încredinţează spre administrare, amantului. Acesta însă, ingrat, se îndrăgosteşte de Es­telle, nepoata Réginei, o onorabilă so­ţie şi mamă. Şantajată de geloasă, Estelle se sinucide. Christian, „peş­tele“ (expresia e a criticului) în care s-a deşteptat omul, o va urma in via­ţa de dincolo, sinucizîndu-se şi el pe mormîntul iubitei în epilogul dramei. Prezentînd piesa „Regrete eterne“ (cu titlul), Gabriel Marcel consideră că „totul este cunoscut şi exploatat de generaţii de autori dramatici care s-au succedat pe scena franceză de la Coclus, Bataille etc." şi încheie astfel: „Dar nu cred că mă-nşel spunînd că am ajuns la un moment in care o aventură ca aceasta nu poate să ne inspire decit indiferenţă şi dezgust“. („Les Nouvelles Littéraires", foi 3 oct. 1957). Stil critic „O putere de dispreţ aproape infi­nită" irigă aceste pagini. Acolo unde Nietzsche dădea lovituri de ciocan, Montherlant lovituri de spadă, Nour­­rissier dă lovituri de pumnal". (Din recenzia la romanul lui François Nour­­rissier „Le corps de Diane“ publicată în „Combat", luni 23 sept- 1957). Nu se poate spune că la „Combat" nu se combate. 58 Vreţi să ştiţi ce dispreţuieşte auto­rul loviturilor de pumnal ? De vreme ce e asociat cu mari apologeţi cinici ai forţei brutale, nu e de mirare că undeva declară textual: „Am poftă să­ pălmuiesc pe pălmuiţi, să exploa­tez (Ce exploataţi“... Lector LEOPOLDO MENDEZ „Făclia’ HUBERT JUIN Mihai Eminescu 91 fetă dar sa naş la c­erul oamenilor vii şi-Adevăraţi. Al celor minuind şi tîrnăcopul , fi armele dreptăţii totodată, al celor care urcă munţi pieptiş. Al celor care trec peste largi fluvii dar nu ca să se-nchine prosternaţi la zeul Soare , ci să-l prindă-n pumn, ai celor care au ca ţel să schimbe Terra, bătrlna Mumă humă, să-i dea alt chip şi faţă şi trup nou. Şi se brăzdară drumuri, deschise în cimpuire zvîcninde, şi rost-au lunge căi, precum acele căi de cuceriri pacifice, tăiate cu apa vie între fluviil Şi marile corăbii şi marile hambare, răbdarea bărbătească şi zlmbetul femeii au conspirat de-olaltă, şi-acum va să se nască imperiul răbdării şi-al zîmbetului, vasta, întinsa mulţumirii-mpărâţiel Prin vis poposesc In ostroave danube in razimul Dunării tale Mihai, Mihai Eminescu, şi pururi visez la tine poete înveşmîntat in haina poeticei tale. Cîntat-ai Noaptea, marea, obscura, tenebroasa aceea care zace-n nemişcare în negura genunii nopţii prime, şi dîrz l-ai înfruntat pe Dumnezeu pînă-n sortita zi a nebuniei. Ai arătat că omul ameninţă chiar tirania astră, zodiacul, tăgăduind atotputerniciile din timp şi spaţ... Şi fratele tău imnic, Şvabul Hölderlin la Tubingen in turnu-i te-a-ntîmpinat cu Pînea, te-a-ntîmpinat cu Vinul, cu roadele pămintului şi-al omului, şi cu pecetea omului întipărită în brazdele acestei lumi, în toate. Tu răspundea­ : „Romînia", un nume, doar unul şi linie, asemenea cupei suave şi pline de daniile­ acestui Pămînt, Mihai Eminescu, asemenea patşii şi vinului bun românesc* Şi semeţia ta fu grai şi limbă o, pătimaş amant al fericirii­ şi flamure şi steaguri şi-a croit poporul, din graiul tău, stindarde fluturind în revoluţii. Aducă-ţi-se laudă şi slavă de oamenii acestei vremi, de-acei care văd azi strădania dreptăţii, şi văd cum se-nfiripă-n geografia vieţii romîneşti cotidiene viitoarele dreptăţii reliefuri, de-aceia care văd pe oceane, văd navigind pe mări şi oceane, şi pogorînd din ceruri, văd venind, gigantele justiţiei sentinţe! Dar frate de departe, nu, asemeni, ai fost cu vechii zei şi semen celor captivi în vechi legende şi nu mite. Ci iată-i: se întoarnă. Părăsit-au ospeţele aezilor Eladei, crivatul somptuos din Evul mediu al barzilor şi dulcilor truveri. Au chipuri omeneşti. Sînt oamenii I ,* ■ „ Fraţii­­ ! ” Poet de fabuloasă ascultare, poet al fabuloaselor supuneri, cine-a ştiut rămîne­ asemeni ţie a pururi credincios chemării, chemării cîntecului, cine? Asemeni ţie cine s-a dat pradă, de sine şi de bună voie pradă ca să hrănească acvilele vocii, ai glasului vulturi, a’ limbii pateri? O, naştere­a poemului, poemul, în largile privazuri romîneşti! Cînd s-a născut poezia veni un om anume Mihai Eminescu luaţi aminte, voi, oameni ! Cu creştetele goale doar poeţii, poeţilor li-a dat să se măsoare cu trăsnetele zeilor, poeţii, poeţii se cuvine să proclame, ră statornicesc poeţii sărbătoarea şi zilele serbării în Cetate, între mulii ce împrejmuie Cetatea; poeţii numai, cîntăreţii, barzii, sînt cei care dau nume şi fiinţă, lor doar li-i dat, lor, să trăiască-n timpi, un veci nemuritori şi vii de-a pururi,­­v fraţi între dînşii pururi puri. — De-aceea am stat impreună alături am stat la Paris la aceeaşi masă-mpreună, Mihai Eminescu. Iţi aminteşti mireasma primăverii, de primăvara anului acela o mie nouă sute cin’ză’şase? Eu nu te cunoşteam! Nu te cunoşteam, dar un prieten prietenul meu Jebeleanu mi-a vorbit despre tine, şi tu ai venit! Cu capul greu de visuri şi cu ochii închişi peste imaginele tale (o, pleoapele, mari paseri răpitoare cu ghiarele puternice-ncleştate, în vastele vedenii dinlăuntru-ţi...), ai stat atunci cu noi la masa ceea a unei primăveri pariziene şi nu m-ai părăsit de-atunci, poete, cu mine ai rămas. Ascultă-mă! te chem din nou. Din nou ne preumblăm­, străbatem cătinel de-a lungul Senei, fluviul ţării mele, al apei ce-a fost leagăn ţării mele, şi leagăn pentru graiul ţării mele, şi tu-mi istoriseşti din nou de Istm şi de acea miraculoasă Deltă precum o delicată mină verde o mină graţioasă odihnind pe pintecul pămintului tău scump... O, pătimaş amant al fericirii! cum se roteşte vremea, lumea. Lumea roteşte! Uite! Romînia ta cum se ridică trează şi închină, a glasurilor ei împărăţie Nemuritorului tău glas, poete! Mihai Eminescu, trăieşti, trăi-vei in eternitate. Moulin d’André, 1957 In romîneşte de Romulus VulpetCU REDACŢIA: Bucureşti­­» B-dul Ana Ipătescu 15* Telefon 1.39.36; 1.50.17. ADMINISTRAŢIA: Şos. Kiseleff nr. 10 Telefon: 7.70.46 ABONAMENTE: 6 luni 6,50; 6 luni 13 lei; 1 an 26 Iei. Tiparul: întreprinderea Poligrafi­că nr. 2, Str. Brezoianu 23—25

Next